La începutul secolului XX, diabetul era una dintre cele mai crunte condamnări la moarte.
Diagnosticat aproape întotdeauna prea târziu, fără tratamente eficiente, boala transforma viața într-un chin: slăbire extremă, sete incontrolabilă, epuizare generală, și în cele din urmă, moarte.
În această lume în care medicina se lupta cu limitele sale, apare figura profesorului Nicolae Paulescu, un român hotărât să schimbe cursul acestei povești tragice.
Cine era Nicolae Paulescu?
Născut în 1869 la București, Paulescu era un tânăr de o inteligență excepțională și o voință neobișnuită.
După ce a absolvit studiile medicale la Paris – acolo unde a fost printre primii din generația sa –, el a revenit în România, hotărât să aducă progresul în țara sa natală.
În laboratorul său din București, în cadrul Facultății de Medicină, Paulescu a început o luptă titanică: să găsească o substanță care să controleze diabetul.
La acea vreme, oamenii de știință bănuiau că pancreasul are un rol esențial în reglarea nivelului de zahăr din sânge, dar nu știau exact cum și ce anume în pancreas era responsabil de acest proces.
Marea descoperire
Între anii 1916 și 1921, Paulescu a lucrat zi și noapte în laborator, realizând experimente minuțioase.
A reușit să extragă din pancreas o substanță activă pe care a numit-o “pancreină”.
Cum a procedat?
• A îndepărtat pancreasul la câini sănătoși, observând că aceștia dezvoltau diabet.
• A injectat apoi pancreină – extrasă din pancreas de bovine – și a constatat că nivelul zahărului din sânge scădea spectaculos.
• Aceasta era dovada clară că substanța din pancreas putea controla diabetul.
La 23 iulie 1921, Nicolae Paulescu a publicat rezultatele muncii sale în prestigioasa revistă Archives Internationales de Physiologie, într-un articol intitulat:
„Recherche sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”
(„Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă”).
Tot în 1921, el a obținut și brevetul pentru metoda sa, înregistrat la Oficiul de Brevete din România.
De ce este important ce a făcut Paulescu?
• A demonstrat în mod clar existența unei substanțe antidiabetice în pancreas.
• A reușit prima utilizare terapeutică a acestei substanțe pentru a trata diabetul, chiar dacă testele sale erau încă pe animale.
• A stabilit baza științifică pentru extracția și utilizarea insulinei în tratamentul uman.
Ce s-a întâmplat apoi?
În același timp, în Canada, Frederick Banting și Charles Best lucrau și ei la izolarea insulinei.
În 1922, aceștia au reușit să purifice substanța suficient cât să poată fi folosită pe oameni bolnavi de diabet – și au avut succes răsunător.
În 1923, Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei a fost acordat lui Banting și profesorului său, Macleod.
Nicolae Paulescu nu a fost menționat, deși el publicase descoperirea cu un an înainte și obținuse brevetul.
O mare nedreptate
Această omisiune a fost considerată, ulterior, una dintre cele mai mari nedreptăți din istoria premiilor Nobel.
Specialiștii din întreaga lume au recunoscut în anii următori contribuția fundamentală a lui Paulescu.
Academia Română, numeroase organizații științifice și chiar istorici ai medicinei au cerut și cer încă recunoașterea oficială a rolului său de co-descoperitor al insulinei.
Ce a lăsat moștenire Nicolae Paulescu?
• O descoperire care a salvat milioane de vieți în ultimul secol.
• O lecție de perseverență științifică și de iubire pentru adevăr.
• O dovadă că, indiferent cât de mică pare o țară sau un laborator, o idee genială poate schimba lumea.
Nicolae Paulescu a murit în 1931, la 61 de ani, la București, fără să primească gloria internațională pe care o merita.
Dar pentru oricine suferă astăzi de diabet și are șansa la o viață normală, numele lui Paulescu rămâne scris, chiar dacă invizibil, în fiecare injecție de insulină.
Într-o propoziție:
Nicolae Paulescu este românul care a descoperit cheia ce a deschis porțile salvării pentru milioane de oameni din întreaga lume.
