Sunt prea multe lucruri bune in viata pe care le privim ca si cum ni s-ar cuveni, de a caror valoare nu ne dam seama decat atunci cand ies in evidenta pe neasteptate. Asa s-a intamplat cu oala de ciorba a mamei.
Mi-o amintesc si azi cum statea pe soba de gatit in toata gloria ei, cu emailul alb-albastru ciobit, cu supa dand in clocot si aburul incolacindu-se ca fumul unui vulcam activ. Cand intram pe usa din spate, mirosul de supa nu numai ca te facea sa-ti lase gura apa, dar iti dadea si un sentiment de siguranta. Fie ca mama statea langa oala si amesteca in ea cu lingura lunga de lemn, fie ca nu, stiam ca sunt acasa.
Nu exista o reteta anume pentru acea ciorba de zarzavat si carne cu fidea. Era intodeauna un rezultat al intamplarii. Asa fusese inca de pe vremea copilariei ei, in muntii piemontezi din nordul Italiei unde invatase secretul ciorbei de la nonna (bunica) ei, care il mostenise, la randu-i, de la generatii intregi de alte nonne.
Pentru familia noastra numeroasa de emigranti, ciorba mamei era garantia ca nu vom fi niciadata flamanzi. Era simbolul securitatii, fierband incet la foc mic. Reteta consta intodeauna din ce sa gasea in bucatarie. Si judecam starea economica a familiei noastre dupa continutul ciorbei. O ciorba consistenta cu rosii, paste fainoase, morcovi, telina, ceapa, porumb si carne dovedea ca lucrurile mergeau bine in familia Buscgalia. O zeama lunga denota perioade de saracie. Iar mancarea nu se arunca niciodata. Era un mare pacat, era impotriva Domnului. Totul sfarsea in oala cu ciorba.
Prepararea ei era sfanta pentru mama. In fata ei gatitul era o aniversare aprovidentei divine. Fiecare cartof, fiecare farama de pui erau asezate in oala cu multumiri de recunostinta. De cate ori citesc proverbe, ma gandesc la mama: "Se trezeste cand inca n-au mijit zorile; pregateste mancarea pentru familia ei... Se trezesc si copii si o numesc "binecuvantata".
O data, totusi, oala mamei a devenit motiv de ingrijorare pentru mine, caci ma temeam sa nu imi pierd proaspatul prieten pe care mi-l facusem la scoala. Sol era un baietel slabut, cu parul negru, si un prieten destul de ciudat pentru mine, caci tatal lui era doctor si locuiau in cel mai bun cartier din oras. Adeseori Sol m-a invitat la el acasa la cina. Avau o bucatareasa in uniforma alba care gatea intr-o bucatarie stralucind de ustensile cromate. Masa a fost buna, dar mie mi s-a parut de o politete rece, caci i-a lipsit insufletirea meselor de la mine de acasa unde mancarea se servea direct din oalele innegrite de aragaz. Si atmosfera a fost la fel ca mancarea. Totul era atat de formal. Parintii lui Sol erau politicosi, dar conversatia era pretentioasa si temperata. Si nimeni nu se imbratisa! Singurul gest de apropiere pe care l-am vazut intre Sol si tatal lui a fost o strangere de mana.
In familia mea, imbratisarile erau la ordinea zilei - toata lumea imbratisa pe toata lumea- iar daca nu o sarutam pe mama, ne interpela imediat: "Cei cu tine, nu tie bine?"
Dar la vreamea aceea, toate acestea mi se pareau jenante.
Stiam ca lui Sol o sa-i faca placere sa ia masa cu noi, dar era ultimul lucru pe care mi-l doream. Familia mea era altfel. Nici un copil nu mai avea oale ca ale noastre pe aragaz, nici o mama care te aseaza la masa cu lingura si farfuria in fata imediat ce te vedea intrand in casa.
"Lumea de aici nu face asa", am incercat eu s-o conving pe mama.
"Eu nu sunt 'lumea'", a replicat ea mandra. "Eu sunt Rosina. Doar unui nebun nu i-ar placea ciorba mea."
In cele din urma, Sol m-a intrebat de la obraz daca poate veni la mine acasa. Am fost nevoit sa spun "da". Stiam ca nimic pe lume nu ar face-o pe mama mai fericita. Dar eu eram intr-o stare de neliniste totala. Masa in familia mea il va indeparta definitiv pe Sol de mine, credeam eu.
"Mama, de ce n-am servi si noi mancare americana, hamburger sau pui fript de data asta?"
S-a uitat la mine cu o privire de gheata si am inteles ca trebuia sa imi tin gura.
In ziua in care Sol a venit la noi, eram cu nervii la pamant. Mama si ceilalti noua membri ai familiei l-au intampinat pe Sol imbratisandu-l si batandu-l prieteneste pe umar.
Nu dupa mult timp ne-am asezat la masa masiva - patata din belsug si bogat ornamentata - care era mandria si bucuria tatei. Era acoperita cu o musama in culori vii, ostentative.
Si bineinteles, dupa ce tata a facut rugaciunea, ne-au si aparut in fata farfuriile de ciorba.
"Ei, Sol, l-a intrebat mama, stii ce-i asta?"
"Supa?" incerca Sol?
"Nici vorba", zise mama cu emfaza. "E minestrone". Si se lansa intro lunga, animata explicatie a puterilor curative ale ciorbei: indeparteaza durerile de cap, raceala, durerile de inima, indigestia, guta si toate bolile de ficat.
Dupa ce i-a pipait muschii lui Sol, mama l-a convins ca ciorba ei il va face puternic, ca pe eroul italiano-american, Charles Atlas. Eu ma facusem mic de tot, convins fiind ca asta era ultima data cand il mai vedeam pe Sol. Sigur nu va mai vrea sa vina vreodata intr-o asemenea familie de oameni excentrici, cu accent ciudat si mancare neobisnuita.
Dar spre surprinderea mea, Sol si-a terminat politicos farfuria si a mai cerut doua portii. "Imi place foarte mult", a zis el, sorbind cu zgomot.
Pe cand ne luam la revedere, Sol imi marturisit: " Ai o familie minunata. Ce n-as da sa gateasca si mama asa". Apoi adauga: "Sa stii ca esti norocos!"
Norocos? m-am minunat eu, in timp ce el ne facea cu mana din strada zambind.
Acum inteleg cat am fost de norocos. Acum stiu ca afectiunea pe care a simtit-o Sol la masa noastra a insemnat mai mult decat caldura fizica si spirituala a ciorbei facute de mama. Era bucuria pura a unei mese in familie la care adevaratul festin era iubirea.
Mama sa stins din viata de mult timp. La o zi dupa ce a fost inmormantata, cineva a inchis aragazul pe care se afla oala cu minestrone, si astfel o intreaga epoca de glorie s-a stins odata cu flacara lui. Dar iubirea ingereasca si increderea care se ridicau o data cu aburul din ingrdientele ei savuroase imi incalzesc inmia si astazi.
Sol si cu mine am ramas prieteni buni pana azi. Am fost cavaler de onoare la nunta lui. Nu cu mult timp in urma am fost invitat la cina. Isi imbratisa copii si m-a strans in brate si pe mine. Sotia lui a pus apoi pe masa farfuriile aburinde de supa. Era supa de pui, cu legume si bucati de carne.
"Ei, Leo", ma intreba Sol, "stii ce-i asta?"
"Supa?" am zis eu zambind.
"Ei, supa!" pufni el. Asta e supa de pui! Vindeca raceala, durerile de cap, indigestia. E buna la ficatul tau!" Sol facu cu ochiul.
Am simtit atunci ca sunt din nou acasa. (Leo Buscaglia) "
