joi, 25 decembrie 2014

FĂ-ȚI TIMP CA SĂ VEZI CU ADEVĂRAT

Cu toţii am auzit expresia: „Amintiţi-vă să vă opriţi şi să mirosiţi trandafirii“. Dar, cât de des ne facem timp în vieţile noastre agitate să observăm lumea din jurul nostru? Prea mult timp rămânem prizonierii orarului nostru încărcat, gândurilor noastre focalizate pe următoarele întâlniri, prizonierii traficului şi ai vieţii în general, pentru a mai realiza că mai sunt şi alţi oameni pe lângă noi.Sunt tot atât de vinovat ca şi ceilalţi că trec prin lume astfel, şi în mod special când merg cu maşina pe străzile supraaglomerate ale Californiei. Cu puţin timp în urmă, am fost martorul unui eveniment care mi-a arătat că a fi prins într-o lume aşa de mică înseamnă să treci cu vederea marea panoramă a lumii înconjurătoare. Mă îndreptam către o întâlnire de afaceri şi, ca de obicei, îmi alcătuiam discursul în minte. Am ajuns la o intersecţie foarte aglomerată unde semaforul tocmai se făcuse roşu. „Ei bine“, mi-am spus, „Pot să trec repede şi de următorul dacă trec de ăsta primul“. Mintea şi maşina mea erau pe pilot automat, gata să se avânte, când brusc transa în care picasem s-a împrăştiat la vederea unei imagini de neuitat. Un cuplu tânăr, amândoi orbi, traversau intersecţia aceea aglomerată, ţinându-se unul de altul, printre maşini care claxonau din toate părţile. Bărbatul ţinea de mână un băieţel, în timp ce femeia ţinea strâns la piept un sugar. Fiecare avea un băţ alb, cu care pipăiau în faţa lor, încercând să treacă de obstacole. La început m-au emoţionat. Ei treceau peste unul dintre cele mai oribile handicapuri - credeam eu - a fi nevăzător. „Ce îngrozitor să fii orb!“, mă gândeam. Repede gândurile mele au fost întrerupte de oroarea de a vedea cum cuplul, în loc să o ia pe zebră, a luat-o pe diagonală, chiar înspre mijlocul intersecţiei Fără să-şi dea seama de pericolul în care se aflau, ei se îndreptau chiar spre punctul unde se întâlnesc maşinile. Mi-era teamă pentru că nu ştiam dacă ceilalţi şoferi îşi dau seama ce se întâmplă. în timp ce priveam de pe prima linie de unde urma să iau startul curând, am văzut pe-trecându-se un miracol. în acele momente toate maşinile din toate direcţiile s-au oprit. N-am auzit nici o roată scârţâind sau vreun claxon nerăbdător. Nimeni n-a strigat: „Daţi-vă la o parte!“. Totul îngheţase, iar timpul părea să se fi oprit pentru ca această familie să poată traversa. Uimit, m-am uitat la maşinile din jurul meu să verific dacă şi ele vedeau acelaşi lucru. Am observat că atenţia tuturor era atrasă de tânărul cuplu. Brusc şoferul din dreapta mea a reacţionat. Scoţându-şi capul pe fereastră, a început să strige, „La dreapta. Luaţi-o la dreap-ta!“. Alţii l-au urmat imediat, urlând în cor „La dreapta!“. Nescăpând nici un moment, cuplul făcu traseul conform instrucţiunilor primite. Având încredere în bastoanele lor albe şi în strigătele cetăţenilor îngrijoraţi, au reuşit să ajungă pe partea cealaltă a străzii. Când au urcat pe trotuar un lucru m-a impresionat din nou mult: se ţineau tot de braţ. Pe de altă parte eram uimit de expresiile liniştite de pe chipurile lor şi m-am gândit că habar n-aveau ce se întâmplăîn jurul lor. Totuşi, imediat am simţit un oftat general de uşurare al celor care opriseră la intersecţie.
în timp ce aruncam o privire la maşinile în jurul meu, un şofer din dreapta mea a înce-put să mormăie, „Mamăă, ai văzut asta?!“. Cel din stânga mi-a zis „Nu-mi vine să cred!“. Cred că noi toţi fuseserăm emoţionaţi de ce se întâmplase. Iată cum, pentru câteva momente nişte
fiinţe umane au uitat de egoism şi au ieşit puţin din carcasa rece pentru a ajuta nişte oameni la nevoie. De multe ori am reflectat la ce văzusem şi am învăţat foarte multe din acele momente. Primul lucru ar fi: „încetineşte şi miroase trandafirii“. (Ceva ce rareori făcusem până atunci.) Făceţi-vă timp să aruncaţi o privire în jurul vostru şi să vedeţi cu adevărat ce se întâmplă în faţa voastră chiar acum. Faceţi asta şi veţi realiza că doar acest moment contează, şi mai important de-atât, acest mo¬ment vă face să vedeţi ce contează cu adevărat în viaţă. A doua lecţie pe care am învăţat-o, este că ţelurile pe care ni le fixăm pot fi atinse prin credinţa în noi, încredere în ceilalţi, în ciuda obstacolelor ce par imposibil de trecut. Scopul cuplului orb era să ajungă întregi de cealaltă parte a drumului. Obstacolele lor au fost opt rânduri de maşini care se pregăteau să vină înspre ei. Totuşi, fără panică sau îndoială, ei au mers înainte până şi-au atins ţinta. Şi noi putem merge înainte către ţelurile noastre, dând la o parte obstacolele care ne stau în cale. Trebuie doar să avem încredere în intuiţia noastră şi să acceptăm sfaturile celor mai înţelepţi. în ultimul rând, am învăţat să apreciez cu adevărat darul meu de a vedea în interior, un dar pe care nu l-am preţuit multă vreme. Vă puteţi imagina cât de diferită ar fi lumea fără vedere? Imaginaţi-vă, pentru o clipă, că sunteţi în mijlocul unei intersecţii şi nu vedeţi nimic. Cât de des uităm darurile simple pe care ni le-a făcut viaţa! Am plecat din intersecţia aceea aglomerată cu o mai mare înţelegere a vieţii şi o mai mare compasiune faţă de alţii. De atunci am luat hotărârea să văd viaţa aşa cum este în fiecare zi şi să-mi folosesc darurile date de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi. Făceţi-vă o favoare în timp ce treceţi prin viaţă: încetiniţi şi vedeţi pe îndelete viaţa aşa cum este. Petreceţi un minut chiar acum, acolo unde sunteţi, şi uitaţi-vă în jurul vostru. Altfel aţi putea pierde ceva minunat.

J. Michael Thomas

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Mâini pe umerii mei


 
A avut mare dreptate cel care a spus că mormintele sunt urmele pașilor îngerilor.
~ Henry Wadsworth Longfellow

Eram un băiețel de nouă ani care se bucura de vacanța de vară. Locuiam împreună cu familia mea într-un orășel numit Lakewood. Mă îndreptam către casa prietenului meu, situată la două străzi mai încolo, și mă gândeam la bunica mea, care murise cu câțiva ani înainte.
Bunica era o femeie micuță, cu părul alb, ochelari și un zâmbet plăcut și plin de căldură. Avea un spirit nobil și vorbea întotdeauna pe un ton calm și senin. Lângă ea mă simțeam întot­deauna iubit și în siguranță. Când bunica a murit, mi-am văzut mama plângând pentru prima dată în viața mea.
În timp ce mergeam, am devenit subit conștient de toate zgomotele din jurul meu: oamenii care vorbeau, mașinile care treceau pe stradă și păsările care ciripeau. De asemenea, simțeam mirosul caprifoiului înflorit. Am cotit pe strada prietenului meu. În timp ce mă pregăteam să intru pe aleea lui, am simțit o boare de vânt neașteptată. Nu era una laterală, ci verticală, din crește­tul capului către tălpi. Parcă ar fi fost cineva lângă mine. M-am oprit chiar înainte de aleea ce ducea către casa prietenului meu. Mă simțeam senin și împăcat, iar luciditatea îmi devenise foarte acută. Nu mă puteam mișca și nu auzeam nimic, dar puteam vedea perfect. Parcă cineva m-ar fi acoperit cu aripile sale. Am simțit apoi că cineva își pune mâinile pe umerii mei și mă trage încet înapoi. Am făcut astfel trei pași.
O clipă mai târziu, o mașină a ieșit cu spatele pe alee de după un colț, chiar în fața mea. Practic, înainte mă aflam chiar în calea ei. Șoferul nu ar fi avut cum să mă vadă, iar în acea epocă nu apăruseră încă indicatoarele sonore pentru șoferii care merg cu spatele. După ce mașina a trecut pe lângă mine și s-a îndepărtat, am simțit cum mâinile de pe umerii mei se ridică și aceeași boare de vânt, de data aceasta dinspre tălpi către creștetul capului. În sfârșit, mă puteam mișca din nou liber. M-am întors să văd cine mi-a salvat viața, dar nu am văzut pe nimeni.
Am alergat acasă să îi povestesc mamei ce mi s-a întâmplat. După ce i-am spus întreaga poveste, mama a respirat ușurată că nu pățisem nimic. Mi-a spus apoi că Dumnezeu mi-a trimis un înger ca să aibă grijă de mine. M-a îmbrățișat și m-a sărutat, plângând de bucurie.
De-a lungul întregii vieți am simțit prezența lui Dumnezeu. Sunt convins că îngerul care a venit în acea zi la mine a fost spi­ritul bunicii mele, trimis de Dumnezeu pentru a-mi salva viața. Nu voi uita niciodată senzația de pace, de bucurie și de iubire pe care am simțit-o atunci, în toiul acelei experiențe.

~ Rev. Anthony D. Powell

Ce știu absolut sigur


Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.
~ Filipeni 4:6
Era o noapte rece din iarna anului 1982. M-am trezit într-o situație în care mi-aș fi putut pierde cu ușurință viața. Mă îndreptam către micul orășel Chester, unde îmi luasem prima mea slujbă în învățământ, după ce petrecusem un week­end cu logodnicul meu Don în Columbus, Ohio.
Fordul meu Gran Torino, de culoare verde și vechi din anul 1973, supranumit „Iahtul” de frații mei, nu era o mașină pe care să mă pot bizui, având reputația de a muri în cele mai inopor­tune momente. De aceea, decizia de a bântui noaptea printr-o zonă rurală în toiul iernii, la o temperatură de minus 20 de grade Celsius, nu era cel mai inteligent lucru pe care l-am făcut vreo­dată. Ce nu facem însă de dragul iubirii!
Eram la 10-15 kilometri de casă, mergând către sud pe auto­strada Route 7, când motorul meu a început să dea rateuri. Am tras pe marginea drumului, iar motorul mașinii mele s-a înecat pentru ultima oară, după care s-a oprit definitiv. Dat fiind că nu era prima oară când mi se întâmpla acest lucru (ce-i drept că înainte mi se întâmplase pe lumină), mă simțeam pregătită, dar tot eram speriată.
Am încercat să îmi păstrez calmul. Am scos spărgătorul de gheață și lanterna din trusa de scule, m-am dat jos din mașină, am deschis capota și am căutat starterul. Am ridicat capacul și am introdus spărgătorul de gheață în gaură, lucru pe care îl făcu­sem de multe ori înainte.
Am încercat să pornesc motorul. Rr-rr-rr-rr. Nu am avut noroc, deși am pompat combustibil și am întors cheia în con­tact. „Păstrează-ți calmul. Inspiră adânc”, mi-am spus, în timp ce mașinile treceau pe lângă mine pe autostrada întunecoasă. „O să fii în regulă. Mai încearcă o dată”, am continuat să îmi spun, cu o încredere pe care nu o simțeam cu adevărat.
Am coborât din nou din mașină, am ajustat spărgătorul de gheață cu mâinile înmănușate care îmi înghețaseră deja, apoi am încercat din nou. Nici de această dată nu am avut noroc. Am simțit cum mă cuprinde panica.
M-am gândit să mai încerc o dată. Am coborât din mașină, de data aceasta foarte anxioasă, și am trântit ușa în spatele meu, din obișnuință. În acel moment terifiant, mi-am dat seama că cheia rămăsese în contact și farurile erau aprinse. Mintea mea s-a umplut pe loc de cele mai oribile scenarii:
  1. Nimeni nu va opri ca să mă ajute, temându-se de un jaf sau de o agresiune din partea mea.
  2. Aveam să îngheț până dimineața.
  3. Aveam să fiu lovită de o altă mașină.
  4. Aș fi putut opri un violator sau un criminal care de-abia aștepta o astfel de ocazie.
  5. Ar fi durat ore sau zile până când un echipaj al poliției ar fi ajuns în acest loc pierdut la capătul lumii.
În cele câteva secunde în care toate aceste scenarii mi-au trecut prin minte, am luat o decizie. Era un gând impulsiv, dar mi se părea cea mai bună alegere date fiind circumstanțele. Am făcut semn cu mâna pe marginea autostrăzii, neștiind exact cât de mare este riscul pe care mi-l asum.
Aproape instantaneu, o mașină a oprit lângă mine. Geamul lateral s-a lăsat și am văzut că în ea erau un șofer de sex masculin lângă care stătea o femeie, amândoi de vârstă mijlocie.
– Ai nevoie de ajutor? m-au întrebat ei. Te putem duce undeva?
– O, da, mulțumesc, le-am răspuns cu o voce în care se puteau citi cu ușurință ușurarea și entuziasmul. Mi s-a oprit motorul și nu mai pornește. Am niște prieteni în Tuppers Plains, familia Eichinger. Dacă m-ați putea ajuta să ajung acasă la ei, v-aș rămâne profund recunoscătoare.
Pe scurtul drum până la casa prietenilor mei, am discutat puțin cu cei doi. Șoferul mi-a spus că era pastor la o biserică micuță din zonă, iar femeia de lângă el era soția sa. Le-am expli­cat la rândul meu cine eram, de unde veneam și încotro mă îndreptam. Când am ajuns la casa prietenilor mei, le-am mulțu­mit din inimă celor doi pentru ajutorul lor binevenit și mi-am propus să le trimit o notă de mulțumire pentru că și-au riscat propria siguranță pentru a mi-o asigura pe a mea.
A doua zi am început să îi întreb pe localnici dacă știau de biserica pe care o menționaseră salvatorii mei, dar spre surpriza mea nimeni nu auzise de ea. Mi s-a părut ciudat. M-am uitat în cartea de telefoane, la secțiunea „Biserici”. Nimic! Nu exista o biserică cu acel nume. Poate că acea biserică chiar exista, dar era prea mică pentru a fi listată în cartea de telefoane, sau poate că avea o congregație foarte dispersată, fapt care explica de ce nu auzise nimeni din zonă despre ea. Pentru mine nu mai conta însă. Acum știam cu sigu­ranță ceea ce au încercat să mă convingă mama și călugărițele de la școala catolică pe care am urmat-o în copilărie: că îngerii veghează asupra mea. Pe doi dintre ei i-am cunoscut „în carne și oase”.
~ Sherry A. Bentley

Nu te pune cu noi


 
Căci El zice, și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă. Psalmul 33:9

Privind fețele ostile din jurul mașinii sale, și-a dat seama că a făcut o alegere proastă. Fiul meu se dusese într-o zonă izolată de dincolo de calea ferată, unde știa că se țin une­ori petreceri. Mai fusese acolo, așa că sperase că își va găsi niște prieteni.
A găsit într-adevăr o petrecere, dar în mulțime erau numai fețe nefamiliare și ostile. Singura cunoștință pe care a găsit-o i-a spus de la obraz că ar trebui să plece; în caz contrar, va suferi consecințele. Alcoolul și drogurile sunt sinonime cu pericolul, așa că fiul meu s-a decis să plece.
Pe când se grăbea către mașină, a auzit pași în urma sa. Un grup de tineri îl urmăreau.
S-a încuiat în mașină și s-a simțit ceva mai bine, dar motorul refuza să pornească. Băieții care îl urmăriseră îi înconjurau acum mașina, făcând mișto de el.
Chiar atunci, un camion uriaș a apărut de nicăieri. Șoferul a parcat în apropiere, dar a lăsat motorul să meargă și luminile aprinse. Doi bărbați enormi au coborât, iar din cabină puteau fi văzute cu ușurință două arme atârnând într-un port-arm. Băr­bații au evaluat situația, iar tinerii puși pe harță s-au retras în umbră, continuând să privească scena.
Unul din bărbați a rămas de gardă, în timp ce celălalt s-a aplecat și i-a spus fiului meu:
– Ai nevoie de ajutor?
– Nu-mi pornește motorul.
– Mai încearcă o dată.
S-a dat un pas înapoi și s-a uitat la fiul meu, care a întors încă o dată cheia în contact. De data aceasta, motorul a pornit.
– Mulțumesc. Acum sunt în regulă.
– Bine, i-a răspuns bărbatul masiv, după care a plecat, însoțit de tovarășul său.
Cei doi nu au făcut niciun comentariu referitor la petrecere și nu le-au spus tinerilor să plece acasă. S-au întors direct la camionul lor.
Fiul meu i-a privit urcându-se în camion, după care a dema­rat. Când a ajuns în stradă, a rămas surprins să constate că din camion nu mai rămăsese nicio urmă, nici măcar în praful dru­mului. A mărit viteza și a încercat să prindă din urmă camionul, dar încercarea lui s-a dovedit zadarnică.
Zguduit, când a ajuns acasă, fiul meu m-a rugat să stau de vorbă cu el. Majoritatea copiilor nu le spun părinților lor ce s-a întâmplat, mai ales dacă au făcut ceva interzis, dar fiul meu dorea să îmi relateze povestea neverosimilă pe care o trăise în acea noapte.
Ascultându-l, m-am cutremurat la gândul că la acea oră aș fi putut primi un telefon de la spital sau de la morgă, în loc să-mi ascult fiul perfect sănătos povestindu-mi la masa din bucătărie ce i s-a întâmplat. Fiul meu mi-a relatat cu uimire cum a apă­rut de nicăieri camionul în acea zonă izolată și îndepărtată de drumurile principale. Nu exista nici măcar un indicator care să conducă acolo. De unde au venit acei bărbați? De ce a pornit mașina lui după sosirea lor și unde au dispărut aceștia la sfârșit?
Nu existau drumuri lăturalnice pe care ar fi putut-o apuca. Pur și simplu dispăruseră în neant.
Bărbații nu păreau deloc îngrijorați că petrecerea a continuat și că la ea participau minori care beau și consumau droguri. Sin­gurul lor scop a părut să fie protejarea fiului meu.
După ce fiul meu și-a încheiat povestea, am respirat ușurată și i-am zâmbit. Nu aveam nicio îndoială că acei bărbați fuseseră îngeri trimiși de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile mele con­tinue de a-mi proteja copiii. Dacă am avut vreodată îndoieli refe­ritoare la eficacitatea acestor rugăciuni, ele au dispărut pentru totdeauna în acea noapte.
Știam că ce aveam să îi spun îl va face pe fiul meu să își ridice sprâncenele până la cer, dar trebuia să o fac:
– Cei doi bărbați au fost îngeri.
Răspunsul lui m-a surprins:
– Știu acest lucru, mamă. Erau incredibil de mari, iar cami­onul lor a apărut practic de nicăieri și a dispărut imediat ce am fost în siguranță.
Am rămas amândoi profund impresionați de omniprezența și omnisciența lui Dumnezeu, manifestându-ne recunoștința profundă pentru îngerii Lui care i-au venit în ajutor fiului meu în acel camion uriaș.
~ Diane Marie Shaw

vineri, 12 decembrie 2014

Un înger la supermarket

Cât de frumoasă poate fi ziua atinsă de amprenta bunătății!~ George Elliston

Mă duc la supermarketul de lângă autostradă. Vrei să vii?
Am acceptat cu bucurie invitația, căci nu aveam prea multe opțiuni recreaționale în jurul campusului colegiului. Eram studenți, deci nu aveam bani, dar lângă auto­stradă exista un supermarket din care puteai cumpăra aproape orice cu bani puțini. Odată, m-am întors în dormitor cu o pungă de cinci kilograme de banane, cumpărată cu câțiva penny! Nu m-am gândit nicio clipă că nu puteam mânca atâtea banane, așa că marea majoritate s-au înnegrit și a trebuit să le arunc. Totuși, amintindu-mi de acest chilipir, am plecat plin de entuziasm la supermarket împreună cu amicul meu Michael, având doar câțiva dolari în buzunar.
Micul hol de la intrare era cu deosebire aglomerat când am ajuns. Toată lumea dorea să urce la etaj. De aceea, am optat pen­tru rampa rulantă care unea etajele între cele două scări obișnu­ite. Era ceva între un lift și o rampă rulantă pentru bagaje, așa cum vezi în aeroporturi. La începutul anilor 80 era o inovație pentru acea epocă. Avea marginile din oțel inoxidabil și o bandă de cauciuc în mișcare care te ducea în sus.
Când am început să urcăm, am observat doi-trei copii care se jucau pe banda de cauciuc. Când ajungeau sus, aceștia coborau rapid scările pentru a se urca din nou pe ea. De multe ori, își dădeau drumul să alunece în jos chiar pe rampă, trecând printre cumpărătorii care urcau.
Când ne-am apropiat de destinație, unul din copiii din fața noastră a alunecat și a căzut. Purta șosete în picioare, iar când a ajuns la capătul benzii de cauciuc, una din șosete i-a fost prinsă de aceasta și copilul a început să țipe.
Cineva din mulțime a apăsat butonul roșu de oprire a benzii și a blocat motorul acesteia. Presiunea la care era supusă glezna copilului nu a scăzut însă. În timp ce ne străduiam să îl ajutăm, un cumpărător intrat în panică a încercat să tragă de piciorul copilului, înrăutățind situația și făcându-l pe acesta să țipe și mai tare. Piciorul copilului se umfla și se înroșea cu repeziciune, arătând din ce în ce mai rău.
Un tânăr cu un șorț a blocat partea de jos a rampei cu o bari­eră din plastic ca să îi împiedice pe oameni să se înghesuie și mai tare în jurul copilului. Singurii care ne-am nimerit în apropiere am fost eu și cu Michael.
Cineva a strigat:
– Ajutor, avem nevoie de un cuțit pentru a-l elibera.
Aveam întotdeauna un briceag la mine, așa că am început să mă caut prin buzunare după el. Rareori mi se întâmpla să nu îl am la mine, dar acum, când aveam o nevoie imperioasă de a-l găsi, se părea că îl lăsasem pe noptiera din dormitorul meu.
Continui să îmi amintesc perfect ceea ce s-a întâmplat în con­tinuare, deși au trecut peste 30 de ani de la această întâmplare. Stăteam aproape umăr la umăr cu Michael, blocând orice trecere către băiat. Și totuși, în fața noastră a apărut de nicăieri o femeie. Aceasta nu a trecut de noi, și nici nu venise din lateral, sărind peste marginea rampei. Nu am putut nici spune că am văzut-o apărând din neant. Pur și simplu ne-am trezit cu ea în față. Purta o jachetă groasă, lucru care m-a uimit, căci afară nu era deloc frig.
Femeia s-a întors către noi, l-a privit pe Michael în ochi și i-a spus pe un ton răspicat:
– Michael, dă-mi briceagul.
Până atunci, Michael nu-și dăduse seama că are un briceag la el. Acum și-a băgat mâna în buzunar și a scos din el un briceag. L-a deschis și i l-a dat femeii.
Imediat, femeia s-a lăsat pe vine și a tăiat șoseta, eliberându-l pe copil. Între timp a sosit și mama copilului, care l-a îmbrăți­șat plângând. Am constatat ușurați că piciorul copilului nu avea nicio rană deschisă, revenindu-și sub ochii noștri la mărimea și la culoarea sa normală.
Peste câteva secunde, eu și Michael ne-am dat seama că femeia care a intervenit într-o manieră atât de dramatică nu se mai afla lângă noi. Nici de această dată nu a trecut pe lângă noi, și nu ar fi avut spațiul necesar pentru a trece pe lângă mama îngenuncheată lângă copilul ei, care ne blocau tuturor ieșirea. Eram șocați. De unde apăruse acea femeie? Cum de știa numele lui Michael și faptul că acesta avea un briceag în buzunar, deși el însuși nu avusese habar de acest lucru?
În ultimii ani de școală am discutat de multe ori cu Michael despre acest incident, dar nu am ajuns niciodată la o explicație rațională. Niciunul dintre noi nu ne mai aminteam cum arăta femeia, cu excepția jachetei groase pe care o purta. Deși toate celelalte detalii ale incidentului îmi erau cât se poate de clare, fața femeii îmi apărea ca în ceață.
În discuțiile despre Biblie sau în mass-media apar când și când relatări despre apariții ale îngerilor. Acestea îmi amintesc de fiecare dată de acea zi petrecută la supermarket, în care se pare că am asistat la o intervenție directă a lui Dumnezeu în momentul în care un copil avea nevoie de ea. Convingerea mea este că în acea zi eu și cu Michael am întâlnit un înger.

~ John P. Walke

duminică, 7 decembrie 2014

Reguli pentru o viata împlinită

 1. Fii conștient(ă) de faptul că iubirea adevărată și realizările importante implică mult risc
Ar trebui să știm cu toții că orice am face în această lume implică un anumit risc, mai mic sau mai mare, ușor de observat sau nu, depinzând de situația în sine. De aceea trebuie să ai curaj, indiferent de situație, și să fii dispus(ă) să riști și mai mult pentru a atinge rezultate și mai bune decât până acum.
2. Când pierzi sau eșuezi, nu ignora lecția
Orice eșec ne oferă o lecție de viață. În loc să te superi și să fii deprimat(ă) pentru că ai eșuat, mai bine încearcă să observi și partea bună a lucrurilor. Încearcă să descoperi ce te-a învățat acea experiență neplăcută. Lecția oferită de aceasta, pusă în practică în viitor, cu siguranță te va ajuta să nu mai eșuezi.
3. Urmează cele trei R-uri. Respect pentru tine. Nu te subestima și niciodată să nu crezi că meriți mai puțin. Pentru ca cei din jur să te aprecieze la adevărata ta valoare și pentru ca ei să te respecte așa cum meriți, mai întâi trebuie să te respecți și tu însuți. Respect pentru ceilalți. Pentru ca alții să te respecte, trebuie să-i respecți și tu la rândul tău. Este vital să te porți cu cei din jur la fel cum îți dorești ca ei să se poarte cu tine. Responsabilitate pentru acțiunile tale. Dacă ignori sau încerci să fugi mereu de ce ai făcut la un moment dat, dai dovadă de imaturitate. Acceptă-ți greșelile, asumă-ți responsabilitatea pentru ele și încearcă să le repari atunci când poți.
4. Reamintește-ți că dacă nu reușești să obții tot ce îți dorești poate fi o dovadă minunată de noroc
Poate că ceea ce ți-ai propus tu să obții nu era tocmai cea mai bună opțiune pentru tine. Poate că ce ți-ai dorit tu nu era benefic pentru tine și poate nu te-ar fi ajutat să evoluezi, pe plan personal sau profesional. De aceea, gândește-te că poate ai avut noroc că planurile tale nu au atins finalul pe care îl așteptai inițial. Poate e mai bine așa.
5. Nu lăsa o mică dispută să distrugă o prietenie minunată
Învață să ierți greșelile celor din jur și să treci peste supărare. Întotdeauna când ești supărat(ă) pe cineva, gândește-te dacă merită să pierzi un prieten bun doar pentru că nu ai fost capabil(ă) să ierți.
6. Când realizezi că ai făcut o greșeală, ia imediat atitudine și corecteaz-o
Niciodată să nu crezi că greșelile tale se vor repara singure, de la sine. Dacă gândești așa, faci o altă greșeală. Cum am spus și mai sus, asumă-ți greșelile și fii responsabil(ă). Ești un adult și suficient de inteligent(ă) cât să-ți poți repara singur(ă) greșeala. Indiferent ce ai crede, ai puterea de a-ți corecta greșeala, așa că nu mai ezita și fă-o!
7. Petrece puțin timp singur(ă) în fiecare zi
Acordă-ți zilnic cel puțin o jumătate de oră pentru tine însuți. Petrece puțin timp singur(ă), timp în care să nu te gândești la cei din jur (prieteni, familie sau parteneri), la probleme sau la serviciu. Acordă-ți un moment în care tu ești cel/cea mai important(a) și în care să nu te gândești decât la tine.
8. Fii deschis(ă) schimbărilor, dar nu renunța la valorile tale
Cum am mai spus și înainte, trăim într-o lume aflată într-o permanentă schimbare. De aceea nu trebuie să fim rigizi în fața schimbărilor, ci trebuie să le acceptăm. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la valorile pe care le avem sau la opiniile noastre. Nu uita faptul că niciodată noul nu exclude vechiul.
9. Nu uita că tăcerea este uneori cel mai bun răspuns
Nu degeaba se spune că uneori „tăcerea este de aur”. Într-adevăr, sunt multe momente în viață în care este mai bine să nu dai un răspuns sau o replică. Lasă tăcerea ta să „vorbească” pentru tine. Depinde doar de tine să realizezi când este mai bine să păstrezi tăcerea.
10. Trăiește o viață bună, onorabilă. Când vei îmbătrâni și te vei gândi la trecut, vei putea să te bucuri de el o a doua oară
Trăind onorabil și corect vei avea la bătrânețe (și nu numai) motive să fii mândru/ă de viața pe care ai dus-o. Fiind mândru/ă de propria existența vei putea retrăi cu plăcere momentele care te-au adus la o bătrânețe trăită liniștit.
11. În neînțelegerile cu cei iubiți, raportează-te numai la prezent și la situația curentă. Nu trebuie să aduci în discuție trecutul.
Acest sfat este, poate, unul dintre cele mai importante. Dacă ai o neînțelegere cu o persoană apropiată ție (un membru al familiei, un prieten sau un partener de viață) încearcă să nu menționezi ce s-a întâmplat acum o lună, acum un an sau mai demult. De ce? Pentru că, poate, ce s-a întâmplat în trecut nu are nicio legătură cu neînțelegerea voastră, deci nu ar avea niciun sens să-l readuci în discuție. În plus, să reproșezi cuiva acțiunile avute în trecut, poate să rănească profund persoana respectivă și să agraveze cearta.
12. Împărtășește ce știi. Este o cale de a atinge nemurirea.
Ce rost au toate informațiile (poate amuzante, poate interesante, poate importante) pe care le știi, dacă nu le spui și nu le transmiți și altora? Încearcă să transmiți informațiile și celor din jur, celor care sunt, bineînțeles, atenți, receptivi și dispuși să le primească.
13. Fii blând(ă) cu Pământul
Și asta înseamnă, evident, să ai grijă și de natură. Știi foarte bine ce nu trebuie să faci și ce poți face pentru a proteja mediul înconjurător (de la a nu arunca gunoaiele pe jos până la a nu tăia copacii). Nu te gândi niciodată că dacă alți oameni nu fac asta, înseamnă că nu trebuie să o faci nici tu. Fii tu schimbarea pe care o dorești în ceilalți!
14. O dată pe an, du-te și vizitează un loc în care nu ai mai fost până atunci
Ia-ți o mică vacanță în care să vizitezi locuri noi, locuri în care nu ai mai fost. Nu numai că aceasta este o ocazie perfectă de a te relaxa și de a uita de tot stresul și oboseala din timpul anului, dar vei afla și lucruri noi. Vei vedea locuri noi, vei primi informații noi și interesante și îți vei extinde orizontul.
15. Judecă-ți succesul raportându-te la ceea ce a trebuit să renunți pentru a-l obține.
Gândește-te dacă oare, lucrurile la care ai renunțat pentru a-ți atinge scopul au fost prea importante. Încearcă să faci diferența între ceea ce trebuie (și ceea ce este în puterea ta) să faci și între un sacrificiu prea mare. Dacă sacrificiul a fost prea mare, atunci succesul este cu adevărat un succes? Exemplul ideal ar fi viața ta profesională. Nu renunța la tine însuți și nu renunța niciodată la viața personală pentru serviciu. Tu ești mult mai important(ă) decât orice altceva, nu uita niciodată asta.

Dalai Lama 

Foto: necunoscut