joi, 5 iulie 2018

Inspiraţional

Povestea serii

Ma îndrept spre casa. E o seara calda, dar îmi place să merg cu geamurile lasate. Stau visand la semafor intr-un sir lung de masini. Deodata pe geamul din dreapta intra un capsor negricios ”Imi dai un ban?”. E o fetita murdarica,  cu parul lung, negru si incalcit si cei mai mari si mai frumosi ochi negri pe care i-am vazut vreodata. Ii spun ca imi pare rau, dar nu am. Chiar nu am, banii sunt in rucsac, rucsacul e in portbagaj. Nu sunt pro cersetorie, dar la copii si la batrani dau, pentru ca stiu ca banul dat ii poate salva de o bataie in seara aia. (Poate gandesc gresit, imi asum). Fetita nu insista, insa ramane cu capul bagat pe geam zambind. Ii intind o caisa si ii spun ca e o fetita foarte frumoasa. Se uita la mine mirata, ia caisa si o miroase, apoi dispare razand, fara sa zica multumesc. Vad in oglinda retrovizoare ca fuge spre un baiat mai mare, probabil un frate. Coloana porneste, ma opresc din nou la rosu. Fetita reapare, bagandu-si din nou capul pe geam si zice ”Da mana”. Imi trece prin cap ca mi-aduce ceva mizerie pentru ca nu i-am dat bani, dar acum o ora am avut o discutie despre cum trebuie sa continuam sa avem incredere in oameni, asa ca imi asum si intind mana. Cu un zambet stralucitor fetita imi pune in mana cateva boabe de zmeura si fuge inainte sa apuc sa reactionez. Am ajuns acasa. Stau si ma uit la zmeura din mana. Si nu stiu de ce, dar putin doare.
Autor: Monica Vidoni

marți, 19 iunie 2018

Scrisoarea unei fete către tatăl ei


În timp ce lumea crede că este nevoie de o mamă pentru a crește un copil, există o întreagă mulţime de bărbaţi singuri care se luptă să câștige respectul ca gardieni capabili. O fiică a scris o scrisoare inimaginabilă tatălui ei, mulțumindu-i că este tatăl perfect .Această scrisoare ne face să ne dăm seama cât de important este să ne apreciem părinții. Scrisoarea se termină cu o notă de mulţumire frumos scrisă, care ne aminteşte de toate lucrurile mici pe care părinţii nostrii le-au făcut pentru noi. “Astăzi, la Meijer, m-am dus să-mi aleg crema de ras și am auzit o mamă vorbind cu fiica ei despre bărbierit. Pentru acea fată a fost prima dată când îşi cumpăra aparat de ras, iar mama ei îi explica ce fel de aparat de ras avea nevoie, cum să-și radă picioarele, etc. Am simțit acel nod în gât pe care-l simt în mod normal când văd o mamă și o fiică. Ai crede că după 14 ani fără mama mea, să văd pe cineva cu mama sa nu m-ar face să mă întristez sau să fiu geloasă, dar pur și simplu se întâmplă. De data asta, însă, nu puteam să scap de chicotit. Tații singuri nu primesc creditul pe care îl merită; în special al meu și toţi bărbaţii care sunt lăsați să joace ambele roluri. În copilăria mea nu a existat niciodată un moment în care am crezut cu adevărat că mi-a lipsit ceva.Tatăl meu a fost atât de bun în îndeplinirea ambelor roluri și în asigurarea faptului că copilăria mea era cât se poate de normală; încât nu a existat niciodată un moment în care să cred că viața sau Dumnezeu mă înșfacă. Tatăl meu a manevrat totul: menstruaţia, bărbieritul, inima frântă, prieteniile frumoase….a fost alături de mine în orice moment şi m-a ajutat cum a ştiut el mai bine. Tată, știu că nu ţi-am spus suficient, dar îţi mulţumesc pentru că niciodată nu ai fost prea mult ca un bărbat să fii mama mea. Îţi mulţumesc pentru că niciodată nu ţi-a fost jenă să faci lucrurile feminine pe care trebuia să le faci, îţi mulţumesc pentru că niciodată nu mi-a fost jenă să-ţi cer ajutorul. Să creşti fără o mamă este evident ceea ce nimeni nu ar vrea vreodată, dar crescând cu tine a fost cel mai bine. Te iubesc tată!

Sursa: http://loveisaname.com/2017/04/scrisoare-pentru-tata/
În timp ce lumea crede că este nevoie de o mamă pentru a crește un copil, există o întreagă mulţime de bărbaţi singuri care se luptă să câștige respectul ca gardieni capabili. O fiică a scris o scrisoare inimaginabilă tatălui ei, mulțumindu-i că este tatăl perfect. Această scrisoare ne face să ne dăm seama cât de important este să ne apreciem părinții. Scrisoarea se termină cu o notă de mulţumire frumos scrisă, care ne aminteşte de toate lucrurile mici pe care părinţii nostrii le-au făcut pentru noi“Astăzi, la Meijer, m-am dus să-mi aleg crema de ras și am auzit o mamă vorbind cu fiica ei despre bărbierit. Pentru acea fată a fost prima dată când îşi cumpăra aparat de ras, iar mama ei îi explica ce fel de aparat de ras avea nevoie, cum să-și radă picioarele, etc. Am simțit acel nod în gât pe care-l simt în mod normal când văd o mamă și o fiică. Ai crede că după 14 ani fără mama mea, să văd pe cineva cu mama sa nu m-ar face să mă întristez sau să fiu geloasă, dar pur și simplu se întâmplă. De data asta, însă, nu puteam să scap de chicotit.
”Mi-am amintit un moment similar pe care l-am împărtășit cu tatăl meu. Nu voi uita niciodată privirea de pe fața tatălui meu când i-am spus că vreau să-mi rad picioarele. Într-o vară după moartea mamei, câteva dintre fetele cu care am mers în tabăra de vară au început să mă tachineze cu privire la picioarele mele păroase.Îmi amintesc că am venit la tata și mi-a fost atât de jenă să-i cer ajutorul. Pentru o clipă a stat cu capul în jos, şi apoi a oprit televizorul, m-a dus în baie, mi-a dat o lamă nouă pe aparatul său de ras , mi-a dat crema de bărbierit și m-a învățat cum să-mi rad picioarele.Tații singuri nu primesc creditul pe care îl merită; în special al meu și toţi bărbaţii care sunt lăsați să joace ambele roluri. În copilăria mea nu a existat niciodată un moment în care am crezut cu adevărat că mi-a lipsit ceva.Tatăl meu a fost atât de bun în îndeplinirea ambelor roluri și în asigurarea faptului că copilăria mea era cât se poate de normală; încât nu a existat niciodată un moment în care să cred că viața sau Dumnezeu mă înșfacă. Tatăl meu a manevrat totul: menstruaţia, bărbieritul, inima frântă, prieteniile frumoase….a fost alături de mine în orice moment şi m-a ajutat cum a ştiut el mai bine. Tată, știu că nu ţi-am spus suficient, dar îţi mulţumesc pentru că niciodată nu ai fost prea mult ca un bărbat să fii mama mea. Îţi mulţumesc pentru că niciodată nu ţi-a fost jenă să faci lucrurile feminine pe care trebuia să le faci, îţi mulţumesc pentru că niciodată nu mi-a fost jenă să-ţi cer ajutorul. Să creşti fără o mamă este evident ceea ce nimeni nu ar vrea vreodată, dar crescând cu tine a fost cel mai bine. Te iubesc tată! 

duminică, 27 mai 2018

Arătați-vă părul


Bunica mi-a spus: „Să nu-ți ascunzi niciodată părul verde - Ei o să-l vadă oricum."
ANGELES ARRIEN
De la chinurile îndurate la grădiniță, când am fost prima dată ispitiți sau ne-am distrat cufundați în inocența noastră, toți am luptat într-un fel sau altul să ascundem ceea ce era evident în legătură cu noi.
Nimeni nu a planificat acest lucru. Nu este o conspirație, ci mai degrabă o trecere inevitabilă și dureroasă de la cunoașterea doar a propriei ființe la cunoașterea lumii. Tragedia este că mulți dintre noi nu au vorbit niciodată despre asta sau nu li s-a spus niciodată faptul că „părul nostru verde" este frumos, ori că nu trebuie să ne ascundem indiferent ce ar spune cineva despre felul în care luăm prânzul. Și că astfel tragem adesea concluzia că, pentru a cunoaște lumea, trebuie să ne ascundem pe noi înșine.
Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Este un fapt de viață străvechi și nespus că șantajul este posibil doar dacă noi credem că avem ceva de ascuns. Corolarul lăuntric al acestui lucru este că sentimentele (sau senzațiile fără preț) apar atunci când credem, oricât de scurt timp, că cine sau ceea ce suntem nu este de ajuns.
Așezați-vă în liniște, cu ochii închiși, iar la fiecare inspirație simțiți că cine și ce sunteți este de ajuns.

Fragmente din  „Cartea trezirii - Mark Nepo”


Nu te pune cu noi

Căci El zice, și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă.
Psalmul 33:9

Privind fețele ostile din jurul mașinii sale, și-a dat seama că a făcut o alegere proastă. Fiul meu se dusese într-o zonă izolată de dincolo de calea ferată, unde știa că se țin une­ori petreceri. Mai fusese acolo, așa că sperase că își va găsi niște prieteni.
A găsit într-adevăr o petrecere, dar în mulțime erau numai fețe nefamiliare și ostile. Singura cunoștință pe care a găsit-o i-a spus de la obraz că ar trebui să plece; în caz contrar, va suferi consecințele. Alcoolul și drogurile sunt sinonime cu pericolul, așa că fiul meu s-a decis să plece.
Pe când se grăbea către mașină, a auzit pași în urma sa. Un grup de tineri îl urmăreau.
S-a încuiat în mașină și s-a simțit ceva mai bine, dar motorul refuza să pornească. Băieții care îl urmăriseră îi înconjurau acum mașina, făcând mișto de el.
Chiar atunci, un camion uriaș a apărut de nicăieri. Șoferul a parcat în apropiere, dar a lăsat motorul să meargă și luminile aprinse. Doi bărbați enormi au coborât, iar din cabină puteau fi văzute cu ușurință două arme atârnând într-un port-arm. Băr­bații au evaluat situația, iar tinerii puși pe harță s-au retras în umbră, continuând să privească scena.
Unul din bărbați a rămas de gardă, în timp ce celălalt s-a aplecat și i-a spus fiului meu:
– Ai nevoie de ajutor?
– Nu-mi pornește motorul.
– Mai încearcă o dată.
S-a dat un pas înapoi și s-a uitat la fiul meu, care a întors încă o dată cheia în contact. De data aceasta, motorul a pornit.
– Mulțumesc. Acum sunt în regulă.
– Bine, i-a răspuns bărbatul masiv, după care a plecat, însoțit de tovarășul său.
Cei doi nu au făcut niciun comentariu referitor la petrecere și nu le-au spus tinerilor să plece acasă. S-au întors direct la camionul lor.
Fiul meu i-a privit urcându-se în camion, după care a dema­rat. Când a ajuns în stradă, a rămas surprins să constate că din camion nu mai rămăsese nicio urmă, nici măcar în praful dru­mului. A mărit viteza și a încercat să prindă din urmă camionul, dar încercarea lui s-a dovedit zadarnică.
Zguduit, când a ajuns acasă, fiul meu m-a rugat să stau de vorbă cu el. Majoritatea copiilor nu le spun părinților lor ce s-a întâmplat, mai ales dacă au făcut ceva interzis, dar fiul meu dorea să îmi relateze povestea neverosimilă pe care o trăise în acea noapte.
Ascultându-l, m-am cutremurat la gândul că la acea oră aș fi putut primi un telefon de la spital sau de la morgă, în loc să-mi ascult fiul perfect sănătos povestindu-mi la masa din bucătărie ce i s-a întâmplat. Fiul meu mi-a relatat cu uimire cum a apă­rut de nicăieri camionul în acea zonă izolată și îndepărtată de drumurile principale. Nu exista nici măcar un indicator care să conducă acolo. De unde au venit acei bărbați? De ce a pornit mașina lui după sosirea lor și unde au dispărut aceștia la sfârșit?
Nu existau drumuri lăturalnice pe care ar fi putut-o apuca. Pur și simplu dispăruseră în neant.
Bărbații nu păreau deloc îngrijorați că petrecerea a continuat și că la ea participau minori care beau și consumau droguri. Sin­gurul lor scop a părut să fie protejarea fiului meu.
După ce fiul meu și-a încheiat povestea, am respirat ușurată și i-am zâmbit. Nu aveam nicio îndoială că acei bărbați fuseseră îngeri trimiși de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile mele con­tinue de a-mi proteja copiii. Dacă am avut vreodată îndoieli refe­ritoare la eficacitatea acestor rugăciuni, ele au dispărut pentru totdeauna în acea noapte.
Știam că ce aveam să îi spun îl va face pe fiul meu să își ridice sprâncenele până la cer, dar trebuia să o fac:
– Cei doi bărbați au fost îngeri.
Răspunsul lui m-a surprins:
– Știu acest lucru, mamă. Erau incredibil de mari, iar cami­onul lor a apărut practic de nicăieri și a dispărut imediat ce am fost în siguranță.
Am rămas amândoi profund impresionați de omniprezența și omnisciența lui Dumnezeu, manifestându-ne recunoștința profundă pentru îngerii Lui care i-au venit în ajutor fiului meu în acel camion uriaș.
~ Diane Marie Shaw

Hârbul


E mai bine să te uzezi decât să ruginești.
Episcop Richard Cumberland
Mulți oameni cumpără mașini vechi, mari, pe care le conduc vreme îndelungată, până când ele devin mult mai vechi. Definiția lui „vechi” începe la peste 200.000 de kilometri. Mașinile astea se învechesc așa de mult, că e greu să le mai deosebești. Încep să arate toate la fel, pe dinăuntru și pe dinafară, însă își fac treaba, iar și iar. Câștigă respect, un loc în familie și chiar acceptare și înțelegere pentru frecventele stricări.
Dacă lucrezi la un centru de tratament pentru dependența de droguri și alcool, vederea unui automobil vechi de familie care vine cu un pacient este ceva obișnuit. Odată ajuns, șoferul dă fuga înăuntru și spune: „Eu l-am adus până aici, să mă ajute cineva!”
Mașinile ruginesc. Rugina probabil că începe undeva în interior. Apoi apare pur și simplu la exterior, în pete, prin vopsea. Odată ce a început, se întinde rapid, de la un punct la mai multe puncte și la o piesă întreagă. La fel e și cu dependenții.
Mașinile ruginite greu ți le mai amintești cum erau când erau noi. Stricăciunile fac să pălească amintirea farmecului lor, accesoriile și chiar anul modelului. E nevoie de concentrare ca să evoci imaginea originală. La fel e și cu alcoolicii.
Mașina ruginită, veche de doisprezece ani și cu 230.000 de kilometri la bord, l-a adus pe tânărul blond, cu ochi albaștri și cu efectele a doisprezece ani de băutură și droguri pe corp, până la ușa centrului de tratament. (Mașina și tânărul își începuseră procesul de ruginire în același timp.) Tatăl încerca să scoată corpul de 100 de kg de pe bancheta din spate, dar nu reușea decât să-l întoarcă pe fiul lui pe burtă, cu picioarele păroase ieșindu-i prin ușa din spate. A intrat în centru, ca să ceară ajutor.
Mama stătea în față și se uita drept înainte, fără să asculte la sforăitul pe jumătate anesteziat și zgomotos. Pe ici pe colo mai auzea câte un geamăt sau un oftat... ce să fi fost? Nu-și putea da seama. Nu se chinuia să o facă.
Se gândea vag la cât de trist de ciudate sunt vremurile și întâmplările care îi fac pe oameni să ruginească. Când apăruseră primele pete? Când se instalase degenerarea? Când se transformase acceptarea copilului în rebeliune? Când începuse albastrul din ochi să apară pe un fundal roșu, nu pe unul alb – și poate, galben, în continuare? Când deveniseră piciorușele moi și roz atât de aspre și de pestrițe și pline de noroi? Când venise părul ăsta negru, murdar și aspru, în locul pielii de catifea, fină și nurlie, numai bună de sărutat de pe picioare și spate? Oare când se transformase mirosul de pudră și loțiune de bebeluș în mirosul unui corp nespălat, duhnind a whiskey de mâna a doua? Când se transformase scuipatul în vomitat? Când se transformaseră scutecele ude în chiloți uzi?
Trist, atât de trist... bebelușul încă mai e acolo... cu un corp care ruginește și un creier scurtcircuitat, cu care să facă față vieții ce i-a mai rămas. A clipit să-și îndepărteze lacrimile, iar întrebările despre „când” se transformară în întrebări despre „ce”.
Ce se întâmplase cu tânărul aventurier, a cărui căutare metodică după o lume fascinantă devenise o panică intensă legată de următoarea doză, de următorul pahar, de următoarea mâncare pe gratis sau de partida de sex care urma să lase doar o amintire încețoșată? Ce se întâmplase cu atletul al cărui mers ca de gazelă devenise un instrument prin care să se țină departe de necaz, un instrument de responsabilitate, de răspundere? Ce îi transformase inovația în decepție? Determinarea în manipulare? Natura autoritară în cea a unui bătăuș? Ce se alesese de energia, de orarele și de numeroasele mici treburi, care fuseseră înlocuite de letargie, de rătăciri și de „ponturi mari”? Ce se întâmplase cu mulții prieteni zgomotoși, ale căror vizite fuseseră înlocuite de conversații șoptite la telefon, cu numai câțiva?
Clipi din nou, dar „ce”-urile nu s-au transformat în „de ce”-uri. Să petreacă zile ca aceasta – multe zile în șir – nu era nimic neobișnuit în viața ei. Să pierzi vremea e normal, întreruperile sunt normale, furia e normală, promisiunile neținute și absența oricăror planuri sunt normale. Ea provenea dintr-o familie alcoolică. Se căsătorise cu un alcoolic. Acum, fiul ei era un alcoolic și un dependent. Și asta pare normal. Nu poate să pună la îndoială „de ce”-ul normalității!
Nici măcar de ce-ul din Cum se face că toate hârburile astea din jurul meu sunt alcoolici, iar eu nu? De ce eu am fost cruțată? De ce nu sunt eu încă și mai supărată, de ce nu mă îmbăt eu din cauza morții și a dispariției bebelușului meu, care zace pe bancheta din spate?
Lucrurile astea sunt prea triste ca să te gândești la ele, hotărăște ea și își schimbă echilibrul celor 100 de kilograme ale ei ca să ajungă la torpedou și la pachetul ascuns de Twinkies din spatele paharului lui tata. Breteaua de peste proteza ei uriașă de sân se rupe din nou. Cu toții sunteți doar niște hârburi ruginite, reflectează ea din nou, fără nicio emoție, mușcând din prăjitura pufoasă. Asta e...
Înainte ca dinții să îi ajungă la centrul cremos, simte deja valul familiar de alinare și de incitare, care va dura doar câteva minute.
Asta e...
Și bebelușul care sforăie și ruginește pe bancheta din spate își continuă horcăitul de moarte.

Epilog:
Trei ore mai târziu, tânărul se afla în sevraj sever.
După trei zile era dezintoxicat cu succes.
După trei săptămâni a primit o medalie pentru terminarea programului de recuperare în urma consumului de alcool și droguri.
După trei luni a primit un bănuț, pentru participarea la nouăzeci de întâlniri Doisprezece Pași în nouăzeci de zile.
După trei ani era angajat consilier certificat într-un centru de tratament pentru abuzul de alcool și droguri.
Mai târziu și-a luat doctoratul și a devenit directorul unui astfel de centru...
Dumnezeu are grijă.

Joseph R. Cruse, medic

Poveste de pentru suflet


Scaunul gol

Dacă nu pășești în necunoscut, șansele de a-ți schimba viața profund sunt destul de scăzute.
Tom Peters
Am intrat în biroul lui Thom Rutledge fără prea multe așteptări. Fusesem tratată de diverși specialiști în tulburări de nutriție vreme de peste șase luni, iar anorexia / bulimia mea nu se ameliorase cu nimic. Ba chiar, excesele alimentare, apoi cele de curățire și de înfometare se înrăutățeau zi de zi.
Aproape de îndată ce ne-am așezat, Thom a luat un scaun din colț și l-a pus direct în fața mea. Eu eram sigură că mă programasem la o ședință individuală de terapie. Chiar nu aveam chef să ni se alăture cineva.
El a spus: „Vreau să îți imaginezi că în acest scaun stă tulburarea ta de nutriție.” Mai întâi m-am uitat către ușă; mă gândeam să o șterg curând. Apoi, lucrurile au devenit și mai ciudate. Thom a sugerat să-i dăm un nume bolii mele de nutriție. Chiar așa, voia să-i dau un nume. El i-a spus „Ed”, explicând că este, de fapt, un acronim pentru „eating disorder” (boală de nutriție în lb. engleză). Bun, asta era oarecum logic, dar eu tot mă întrebam cine are mai multă nevoie de terapie – eu sau așa-numitul expert psihoterapeut din fața mea.
Am scanat pereții biroului, căutând ceva diplome. Toți ceilalți specialiști în tulburări de nutriție pe care îi văzusem înainte își afișau diversele diplome și certificate la vedere, în birou. Referințele lui Thom nu erau de găsit nicăieri. În schimb, am văzut un animal împăiat (o specie pe care nu am recunoscut-o), o sticlă goală de whiskey care slujea de vază pentru niște flori uscate și un set supradimensionat de cărți de joc. Serios, cărțile erau mari.
Cine e tipul ăsta? Ce caut eu aici? Și de ce a dat bolii mele un nume de bărbat? Eram derutată.
După acele câteva clipe de ezitare, mi-am amintit că îl plăteam pe omul ăsta mulți bani ca să mă ajute cu recuperarea din boala mea de nutriție. Așa că am decis să-i acord lui Thom beneficiul îndoielii.
M-am uitat la scaun, complet detașată și nemișcată și mi-am imaginat tulburarea de nutriție de care sufeream, Ed, ca și cum ar fi stat acolo. Când a văzut că aveam să intru în joc și să-i accept mica metaforă, Thom a trecut la nivelul următor de stranietate: mi-a cerut să am o conversație cu Ed.
Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că scaunul acesta era cel mai vorbăreț obiect de mobilier pe care îl întâlnisem în viața mea. De fapt, scaunul acesta – Ed – avea destul de multe de spus. Thom nu mai era singurul ciudat din încăpere.
Ed a spus: „Jenni, ești grasă. De ce îl asculți pe Thom? N-o să poți niciodată să scapi de mine. Eu sunt cu tine de-o viață.”
A continuat: „Simți cât de strâmți îți stau blugii pe talie, chiar acum? Nu-i așa că e foarte inconfortabil? Și amintește-ți că azi-dimineață a trebuit să îți închei cureaua cu o gaură mai încolo decât în mod normal. Asta înseamnă că e mai bine să nu mănânci de cină.”
Ed a continuat să vorbească de-a lungul ședinței, făcând comentarii negative legate de mâncare, greutatea corporală și alte lucruri. Am stat și l-am ascultat pe Ed și toate mi se păreau așa de familiare. În cele din urmă, Thom a întrerupt și a întrebat: „Jenni, ai vrea să-i spui ceva lui Ed?”
Eu am rămas fără grai. Niciodată nu mi se dăduse ocazia să răspund gândurilor pline de condamnare care îmi conduceau viața de peste douăzeci de ani. Întotdeauna presupusesem că gândurile astea erau pur și simplu adevărul, că așa eram eu. Eu eram tulburarea mea de nutriție. Însă acum se schimbase ceva. Thom îmi arăta că gândurile negative care mă bântuiau zi și noapte nu își aveau originea în mine. Aceste gânduri, aceste insulte veneau de la Ed, nu de la Jenni. Iar acum, Thom îi dădea lui Jenni șansa să își spună părerea.
N-aveam idee ce să spun. Ce să spui cuiva care te-a manipulat, te-a maltratat și te-a controlat ani de zile? Ce să-i spui cuiva care te-a mințit o viață întreagă? Ce să-i spui cuiva care, în cele din urmă, nu vrea decât să te distrugă?
Mi s-a părut că am rămas în tăcere vreme de o veșnicie. În cele din urmă, l-am întrebat pe Ed: „De ce încerci să-mi controlezi fiecare mișcare? De ce nu mă lași în pace?” În cele câteva secunde cât mi-a trebuit ca să pun întrebările astea, am simțit un pic de separare față de Ed. Și m-am simțit atât de bine.
Așa că am continuat să vorbesc cu Ed: „Tu mi-ai spus că eram grasă pe când aveam doar patru ani, la cursul de dans? Și de ce nu m-ai lăsat niciodată să mănânc bomboane de Halloween, în copilărie? O bomboană n-avea să-mi facă rău. Întotdeauna arătau atât de bine. Și de ce mărimea de la rochie e singurul lucru pe care mi-l amintesc, de la balul din liceu? Ai spus că asta e tot ce contează. La facultate, tu m-ai convins să merg la baie și să mă forțez să vomit totul atunci, prima dată, nu-i așa? De ce?”
Aveam atât de multe întrebări pentru Ed. Thom a menționat că niciodată nu aveam să primesc de la Ed răspunsurile pe care le voiam, dar întrebările erau un bun început. Thom mi-a zâmbit. Cred că am zâmbit și eu.
Înainte să-mi dau seama, sesiunea cu Thom s-a terminat, iar eu ieșeam pe ușă și mă îndreptam către mașină. Însă de data asta, spre deosebire de momentele când ieșeam de la alte ședințe de terapie, acum plecam cu ceva nou. Plecam cu speranță. În timpul pe care îl petrecusem cu Thom în ziua aceea, o redescoperisem pe Jenni, partea sănătoasă din mine, care voia să trăiască și să se elibereze de boala mea de nutriție. Am învățat că ea avea doar nevoie de multă răbdare și de timp ca să crească.
Am intrat în mașină, am pornit motorul și am pornit spre casă. De data asta era un drum nou; eram pe calea adevăratei recuperări. Și acum știam că pot să o fac.
L-am auzit pe Ed chicotind pe bancheta din spate și mormăind ceva despre cum n-avea să mă părăsească niciodată. Cu toată inspirația pe care tocmai o găsisem în biroul lui Thom, mi-am imaginat că opresc mașina și că îl arunc pe Ed afară. Asta cu siguranță că nu o să fie ușor, m-am gândit, dar pot să o fac.
Jenni Schaefer

Supă de pui ptr gândire pozitivă...


Încă o dată

Fermitatea stă în suflet și în spirit, nu în mușchi.
~ Alex Karras
Bine, Beth, încă o dată și gata, o singură dată. Am pufnit și am mai făcut un exercițiu de abdomen, cu fața roșie și complet epuizată, după care m-am prăbușit pe saltea și am privit tavanul. Fizioterapeuta mea s-a aplecat către mine, zâmbindu-mi, și mi-a întins mâna ca să batem palma.
– Nu pot, i-am spus. Acordă-mi cinci minute.
În timp ce priveam tavanul sălii de fizioterapie, m-am întrebat cum am ajuns aici. Să nu pot face decât cinci abdomene!? Şi asta în condițiile în care trebuia să mă opresc din când în când pentru a mă odihni? Ce s-a întâmplat cu fata care putea înota cinci kilometri fără oprire? Dar cu femeia care făcea yoga de mai multe ori pe săptămână? Sau cu doamna plină de viață care mergea pe jos o oră până la serviciu, pentru simplul motiv că soarele strălucea pe cer?
– Nu mai există, mi-a răspuns terapeuta cu blândețe (îi puteam citi simpatia pe față). Indiferent cine ai fost înainte, acea persoană nu mai există. Trebuie să te concentrezi pe cea care ești acum.
Mi-au dat lacrimile, așa că mi-am închis ochii. Am inspirat profund, iar mirosul de transpirație stătută și de antiseptic mi-a umplut nările. Am expirat lent, diafragma mea protestând împotriva acestui exces.
Nu îmi doream să fiu cea care eram acum. Nu îmi doream să sufăr de myasthenia gravis (MG), o formă rară de distrofie musculară care generează o mare slăbiciune. În cazul meu, boala a început prin lenevirea pleoapelor, urmată de o slăbiciune la nivelul brațelor, până când nu am mai reușit nici măcar să îmi spăl singură părul, iar în cele din urmă mi-a atacat picioarele, astfel încât urcatul câtorva trepte a devenit o problemă pentru mine. Activitatea fizică din pură plăcere a rămas o simplă amintire, iar puținele mișcări pe care mai reușeam să le fac într-o zi obișnuită au devenit maniera mea de a practica „fitness-ul”.
Oftând, m-am rostogolit pe o parte, m-am împins într-un braț și în cele din urmă am reușit să mă ridic în fund. În sfârșit, mi-am ridicat mâna și am bătut palma cu antrenoarea. Aceasta mi-a zâmbit din nou, mulțumită că cel puțin încercam să-mi mențin cât de cât moralul ridicat.
– Ştiu că sună jalnic, i-am spus, dar nu îmi doresc să fiu cea care sunt acum.
Era prima oară când recunoșteam acest lucru de la diagnosticul meu.
– Ştiu, mi-a răspuns ea. Dacă te ajută cu ceva, amintește‑ți că fitness-ul nu este o competiție. De acum înainte va trebui să te compari numai cu tine însăți. Dacă astăzi ai făcut cinci abdomene, mâine ar trebui să încerci să faci șase. Dacă astăzi ai mers timp de zece minute, mâine ar trebui să încerci să mergi unsprezece.
Am dat din cap, știind că are perfectă dreptate, dar în interiorul meu se afla un copil mic care își dorea să își pună mâinile peste urechi și să strige: „Nu te aud! Nu te aud!”
Ne-am continuat apoi ședința de fizioterapie, iar în lunile care au urmat am ținut cont de sfatul ei, îndeosebi după ce mi-a fost extras chirurgical timusul, care era mult mărit, în încercarea de a-mi reduce simptomele bolii. După operație, mi-am repetat mantra: „Încă o dată; încă o dată” în timp ce mă luptam să mai fac un pas înainte, să mai duc o dată mâna la gură ca să mă hrănesc, să îmi tai singură mâncarea sau să mai urc o treaptă. Operația nu a dat rezultatele scontate de medici, așa că am continuat să îmi repet „Încă o dată; încă o dată”, în timp ce învățam să merg cu cârjele, iar apoi cu bastonul. Întreaga mea ființă respingea faptul că nu puteam să fac mai mult de câțiva pași într-o zi frumoasă de vară fără a transpira ca după un jogging de lungă durată. Totuși, de fiecare dată când doream să mă opresc, îmi promiteam că voi mai face o singură mișcare și gata, așa că în cele din urmă sfârșeam prin a face mult mai multe înainte de a mă opri definitiv.
La ora actuală am reușit să mă adaptez la această viață trăită cu încetinitorul, dar încă mai sunt zile în care nu-mi vine să cred cât de puține lucruri pot face. Deși mi-am promis să nu mai fac acest lucru, când și când nu pot să nu mă compar cu persoanele care dansează, aleargă, înoată sau nu fac altceva decât să ducă un bebeluș în brațe. În astfel de momente, aud în minte vocea primei mele fizioterapeute, care îmi spune că fitness-ul nu este o competiție și că nu trebuie să mă mai compar cu altcineva decât cu mine însămi. Cert este că mai pot merge, ba chiar dansa puțin. Pot înota în felul meu propriu și chiar pot ține un bebeluș în brațe o perioadă foarte scurtă de timp. Poate că nu sunt la fel de sănătoasă și într-o formă fizică la fel de bună ca alții, dar cel puțin sunt ferm hotărâtă să devin atât de sănătoasă cât îmi stă în putință și să încerc „încă o dată”, indiferent ce îmi propun să fac.
Încă o dată. Nu pare mult, dar pentru mine nu există nimic mai important.
~ Beth Morrissey

Poveste cu tâlc

Viață în acvariu
Iubește și fă ceea ce dorești.
SFÂNTUL AUGUSTIN
Era ceva curios. Robert umpluse cada și pusese peștii în ea, ca să poată curăța acvariul. După ce a curățat pelicula formată pe pereții vasului, s-a dus la baie să-i readucă în acvariu.
A fost uimit să observe că, deși ar fi putut să înoate în cada întreagă, ei s-au înghesuit într-o zonă îngustă de mărimea acvariului. Nu-i limita nimic, nu-i reținea nimic. De ce n-ar fi îndrăznit să înoate liber? Cum influențase viața în acvariu capacitatea lor naturală de a înota?
Acest fapt tăcut, dar izbitor, a rămas în amintirea noastră mult timp. Nu puteam face altceva decât să vedem cum peștișorii căutau să se ascundă în ei înșiși. Aveam acum lentila vieții în acvariu pusă asupra lumii și mă întrebam zilnic în ce moduri eram și noi ca acei pești. In ce fel nu mergem nici noi altundeva decât în noi înșine? In ce fel ne micșorăm lumea pentru a nu simți presiunea captivității auto-impuse?
Viața în acvariu m-a făcut să mă gândesc la felul în care noi suntem crescuți acasă și la școală. Mă face să mă gândesc cum ni s-a spus că anumite slujbe nu sunt acceptabile și că alte slujbe nu sunt pentru noi, nu sunt accesibile, că am fost școliți să trăim într-un anumit fel, că am fost antrenați să credem că doar lucrurile practice sunt posibile, că am fost avertizați tot mereu că viața „în afara acvariului" valorilor noastre este riscantă și periculoasă.
Am început să văd chiar cât de mult suntem învățați din copilărie să ne fie teamă de viața din afara acvariului. Ca tată, Robert a început să se întrebe dacă și-a pregătit copiii pentru viața în acvariu sau pentru viața într-o lume fără limite.
Asta mă face să mă întreb acum, fiind la o vârstă mijlocie, dacă a fi spontan, bun la suflet și curios sunt calități care fac parte din capacitatea noastră naturală de a înota. De fiecare dată când ezit să fac ceva neplanificat ori neașteptat sau ezit să ajung ori să ajut pe altcineva, ori ezit să mă interesez de ceva despre care nu știu nimic, de fiecare dată când ignor imboldul de a alerga prin ploaie ori de a da un telefon doar pentru a spune „te iubesc" - mă întreb, mă întorc oare către mine, înotând în siguranță în mijlocul căzii?
Așezați-vă în liniște pană cândva simțiți pe deplin în propriul centru.
Acum ridicați-vă și mergeți încet prin încăperea în care vă aflați.
Apoi mergeți aproape de pereții camerei și meditați asupra vieții în acvariu.
Respirați lent, duceți-vă spre ușă și meditați asupra naturii a ceea ce este posibil în viață.
Acum treceți prin acea ușă și pătrundeți în ziua de azi. Străbateți ziua de azi și intrați în lume.

marți, 20 februarie 2018

Reguli de bază în educația tibetană, valabile pentru oricare copil

Prima perioadă  până la 5 ani.

Copilul ar trebui să fie tratat „ca un prinţ”. Nu trebuie să-i interzici nimic, doar să încerci să-i distragi atenţia. Dacă el face un lucru periculos, foloseşte tactica mimicii supărate şi speriate. Copilul va înţelege perfect acest limbaj. În această perioadă de dezvoltare, micuţul este curios, interesat de lumea înconjurătoare. El nu este capabil să aibă un lanţ logic al faptelor sale. De exemplu, dacă copilul a spart un vas scump, el nu ştie câţi bani ai cheltuit tu pentru a-l procura şi nici cât ai muncit pentru a avea aceşti bani. Astfel, pedeapsa pentru obiectul spart o va percepe ca pe o demonstraţie de forţă. În acest fel nu îl vei învăţa să nu mai spargă farfuriile, ci să se supună celui care este mai puternic. Crezi că asta îţi doreşti?

A doua perioadă de la 5 până la 10 ani.

Copilul trebuie tratat „ca un  sclav”. Pune-i  în faţă sarcini şi cere-i să fie executate. Poţi să-l pedepseşti pentru neascultare (dar nu fizic). În această perioadă  se dezvoltă intelectul la copil. El trebuie să anticipeze reacţiile oamenilor la acţiunile sale, să manifeste o atitudine pozitivă faţă de propria persoană  şi să evite manifestările negative. Nu-ţi fie frică să-i dezvolţi cunoştinţele, pentru că e momentul oportun să înveţe cât mai mult. 

A treia perioadă de la 10 ani la 15 ani.

Cum să te comporţi cu el? De la egal la egal. Nu pe picior de egalitate, pentru că oricum părinţii au o experienţă de viaţă mai mare şi cunoştinţe mai multe. Consultă-te cu el de fiecare dată când apar probleme importante şi dezvoltă-i simţul independenţei. Impune-i tactic punctul tău de vedere prin discuţii, sfaturi şi consiliere. Dacă nu îţi place ceva, atunci avertizează-l de consecinţele negative care  pot apărea, evitând interdicţia fără explicaţii. Pentru că în această perioadă se dezvoltă gândirea independentă faţă de lucruri şi fapte.

Ultima etapă de la 15 ani.

Tratează-l cu respect. Să educi copilul la această vârstă este prea târziu, nu-ţi rămâne decât să culegi roadele muncii tale.

Care sunt consecinţele nerespectării acestor reguli?

Atunci când copilul este inhibat până la cinci ani, îi poţi suprima interesul de viaţă, vitalitatea şi inteligenţa. Îl vei învăţa să se supună manifestărilor brutale. Astfel, va deveni o jertfă pentru mulţi alţi ticăloşi.
Dacă vei continua cu drăgălăşeniile şi după cinci ani, va creşte un infantil, inapt să înţeleagă rostul muncii şi să cunoască trăirile sufleteşti.
Dacă îl vei trata ca pe un micuţ şi după 10 ani, atunci el va creşte nesigur pe sine. Va deveni dependent de oamenii din jur, de prietenii mai independenţi, care pot avea şi influenţe negative asupra sa.

Sursa: http://unica.md/mama-si-copilul/dezvoltarea-copilului/reguli-de-baza-in-educatia-tibetana-valabile-pentru-oricare-copil/