joi, 22 ianuarie 2015

A Fi mama- o indeltnicire banala?

Sigur ati auzit de "indeletniciri banale"...jocul acela foarte popular care consta in a da raspunsuri la intrebari banale. De multe ori m-am gandit ca " profesiunea de mama" seamana cu acest joc.
Sunt de parere ca ne petrecem o mare parte din timp intr-un labirint de banalitati, scotocind prin detaliile zilnice ale convietuirii familiale...fara sa gasim vreodata certitudinea ca am luat-o inaintea jocului sau am ramas in urma.
Cu aceste ganduri in minte am conceput si eu un joc de banalitati pentru mame. Regulile sunt simple--incepi cu zece bile si adaugi sau scazi in timp ce joci.Esti gata? Foarte bine...putem incepe...
Cazul 1. Astepti sa soseasca primul copil. Daca te uiti la talia care ti se ingroasa rapid si-ti spui: " Imediat ce se va naste copilul, voi reveni la masura 42", scade doua bile- din cauza gandului tanjitor.
Cazul 2. Doi ani mai tarziu- astepti sa se nasca al doilea copil. Ca sa previi rivalitatea dintre frati, ai pregatit cu multa grija evenimentul- ai petrecut "timp calitativ" cu primul nascut, dandu-i o papusa sa o hraneasca, sa-i faca baie, sa o culce si sa o inveleasca, ca pe propriul lui bebelus. Cand noul fratior vine acasa, cel mare nu va fi gelos. Dar mai scade o bila, pentru ca va fi gelos- cainele.
Cazul 3. Primul tau copil iti spune ca in piesa de la scoala interpreteaza rolul unui stejar si are nevoie de costum maine dimineata. Daca stai pana la trei dimineata ca sa-i faci un costum original si novator, scade trei bile pentru ca ne dai noua celorlalte, un exemplu imposibil de urmat.
Pe de alta parte daca iti vari progenitura intr-un sac facut din hartie maro cu o gaura pentru cap si doua pentru maini, si lipesti niste frunze verzi pe fata si pe spate, adauga 5 bile. Tocmai ne-ai luat o piatra de pe inima.
Cazul 4. Ai acum trei copii si toti merg la scoala. Ai descoperit ca "mama" e sinonim cu taximetrist. Intr-o zi la fel ca toate celelalte, o lasi pe cea mica la lectia de muzica si duci apoi baietii la antrenamentul de la Liga mica. Dupa care te intorci sa o iei pe fetita sa-i duci acasa si pe cei doi membrii ai Ligii, culesi intre timp. Faci cina din mers pentru ca un membru al familiei trebuie sa fie la 19 la cor. S-a facut ora de culcare si descoperi ca ai un copil in plus. Dar nu intri in panica...s-a mai intamplat si inainte si stii ca o sa sune in curand telefonul pentru ca o alta mama a descoperit ca ei, ii lipseste unul. Adauga 5 bile pentru capacitatea ta de indurare.
Cazul 5. Dragii tai micuti pe care i-ai invelit cu multa dragoste seara la culcare, atatia ani, te trateaza deodata ca si cand ti-ai fi pierdut mintile de cand erai la gradinita. Le e jena sa fie vazuti cu tine. Ia ghiceste de ce: esti parintele unor adolescenti; creaturile acelea ciudate, care se simt inalti de 3 m si intangibili. Daca supravietuiesti acestei varste cu toate simturile intacte, adauga 8 bile pentru eroism sub ploaia de gloante. Pana atunci tine minte ca ai un As in maneca, cheile de la masina sunt la tine!
Cazul 6. Poti sa-ti dai seama ca vlastarul tau cel mare a venit acasa de la colegiu dupa maldarul de rufe murdare din hol. Daca ii duci hainele jos, la spalatorie, ca sa le sortezi, sa le speli si sa le calci ca in timpurile trecute...scade trei bile si sa-ti fie rusine! Daca in schimb, il iei de mana, ii arati unde sta masina de spalat de cand era mic, adauga 5 bile. Stii si tu ca unele din cele mai importante lucruri nu se invata la colegiu.
Cazul 7. Prin cine stie ce miracol, copii au devenit adulti responsabili. Din intamplare il auzi pe fiul tau, matur acum spunandu-i la culcare fiului lui, povestile pe care i le-ai spus tu odata lui; si lacrimi ti se scurg incetisor, pe obraz. Nu dispera- ele sunt perlele calitatii de parinte, si tocmai despre asta este vorba in jocul meu.
 
Felicitari! Ai trecut linia de sosire, e timpul sa-ti aduni punctajul. Jocul pe care tocmai l-ai jucat, se cheama Calitatea de a fi mama" si daca ti-au mai ramas cateva bile ai castigat!

Jacklyn Lee Lindstrom

marți, 20 ianuarie 2015

Faceţi acte de bunãtate la întâmplare şi gesturi spontane de frumuseţe

 Este un slogan tainic ce se rãspândeşte în toatã ţara. Este o iarnã rece în San Francisco. O femeie într-o Honda roşie, cu o grãmadã de cadouri de Crãciun în spatele maşinii, conduce spre cabina de taxare de pe podul Golfului.
- Plãtesc pentru mine şi pentru alte şase maşini care mã urmeazã, spuse ea cu un zâmbet, predând şapte tichete de trecere.
Unul dupã altul, urmãtoarii şase şoferi sosirã la cabina de taxare cu banii în mânã, dar auzirã:
- O doamnã din faţã a plãtit deja taxa pentru dumneavoastra. Vã dorim o zi bunã.
Dupã cum s-a dovedit, femeia din Honda citise ceva pe o foaie lipitã pe frigiderul unui prieten: ,,Faceţi acte de bunãtate la întâmplare şi gesturi spontane de frumuseţe”. Se pare cã fraza i-a sãrit în ochi şi-a copiat-o.
Judy Foreman a remarcat aceeaşi frazã pictatã cu spray pe peretele unui depoait la 150 de kilometri de casa ei. Dupã ce fraza a obsedat-o zile întregi, a cedat şi a condus tot drumul înapoi pentru a o copia. ,,M-am gândit cã este incredibil de frumoasã”, spuse ea, explicând de ce s-a apucat s-o scrie la sfârşitul tuturor scrisorilor ei, ,,ca pe un mesaj ceresc.”
Soţului ei, Frank, i-a plãcut atât de mult încât a afişat-o pe peretele clasei pentru elevii clasei a şaptea, iar unul dintre elevi era fiica unei editorialiste locale. Aceasta a publicat-o în ziar, recunoscând cã deşi îi placea, nu ştia cine o scrisese şi la ce se referise cu adevãrat.
Douã zile mai târziu, a auzit despre Anne Herbert. Înaltã, blondã şi cam la 40 de ani. Ann trãia în comitatul Marin, unul din cele mai bogate zece comitate din ţarã, unde oferea adãpost, avea slujbe întâmplãtoare şi trãia de azi pe mâine. Pe când era în restaurantul din Sausalito, Anne Herbert şi-a notat fraza pe un şervaţel de hârtie dupã ce i-a tot umblat prin minte zile întregi.
- Este minunatã! Spuse un bãrbat aşezat în apropiere şi o copie cu grijã pe şerveţelul lui. Iatã idea, spuse. Tot ce crezi cã ar trebui sã se întâmple mai des, fã la întâmplare.
Între fanteziile lui Ann Herbert se aflã: (1) sã nãvãleascã în şcoli care aratã deprimant şi sã picteze sãli de clasã, (2) sã ducã prânzuri calde pe mesele din partea sãracã a oraşului, (3) sã strecoare bani în portofelul unei bãtrâne prea mândre ca sã cearã. ,,Bunãtatea se poate înmulţi prin ea însãşi tot atât pe cât o face şi violenţa”.
Acum aceastã frazã se împrãştie scrisã pe eticheta de pe pahare, la sfârşitul scrisorilor şi pe cãrţile de vizitã. Şi pe mãsurã ce se rãspândeşte la fel se rãspândeşte şi viziunea despre bunãtatea agresivã.
În Portland, Oregon, un bãrbat ar putea introduce o moneda în aparatul de taxare al locului de parcare pentru un strain, exact la timp. În Peterson, New Jersey, o duzinã de oameni cu gãleţi, spãlãtoare şi cu bulbi de lalele ar putea cobori în faţa unei case lasate în paraginã ca sã o cureţe de la un capãt la altul, în timp ce proprietarii bãtrâni şi plapânzi privesc nãuciţi şi zâmbitori. În Chicago, un adolescent ar putea curãţa o alee atunci când simte impulsul sã o facã. Ce Dumnezeu, nimeni nu mã vede, se gândeşte el, şi curãţã şi aleea vecinului.
Este o anarhie, o dezordine pozitivã, o dulce tulburare a ordinii. O femeie din Boston scrie pe spatele cecurilor ,,Crãciun fericit!” pentru casierii de la bancã. Un bãrbat din St. Louis, a cãrui maşinã tocmai a fost lovitã în spate de o tânãrã femeie, o lasã sã plece spunând: ,,Este o zgârâieturã. Nu-ţi face griji”.
Gesturile de frumuseţe spontanã se rãspândesc. Un bãrbat cu cãmaşa fluturând în curentul creat de automobilele care trec, planteazã narcise de-a lungul şoselei. În Seattle, un om se auto-numeşte membru al unui serviciu de salubritate şi cutreierã coloanele de beton adunând gunoaiele într-un cãrucior de la supermarket. În Atlanta, cineva curãţã mâzgãliturile de graffiti de pe o bancã din parc.
Se spune cã nu poţi zâmbi fãrã sã simţi încurajare – la fel, nu poţi sã faci acte spontane de bunãtate fãrã sã simţi cã necazurile tale s-au mai uşurat, mãcar pentru faptul cã lumea a devenit un loc ceva mai bun de trãit.
Şi nu poţi beneficia de un act de bunãtate fãrã sã simţi un şoc, o vibraţie plãcutã. Dacã eşti unul dintre acei şoferi care conduc la ore de vârf şi constaţi cã cineva ţi-a plãtit taxa de trecere peste pod, cine ştie ce inspiraţie îţi va veni sã faci acelaşi lucru mai târziu pentru altcineva?
Sau sã-i faci cuiva loc în intersecţie! Sã-i zâmbeşti unui funcţionar obosit. Sau ceva mai important, mai grozav! Ca toate revoluţiile, bunãtatea agresivã începe încet, cu un singur gest. Fã ca acel gest sã fie al tãu.
Adair Lara


Importantã este acţiunea, nu fructele ei. Trebuie sã faci ceea ce este bine. Poate cã nu-ţi stã în putere, poate cã rezultatele nu vor apãrea imediat, dar vor exista nişte rezultate. Aceasta nu înseamnã cã trebuie sã te opreşti sã faci ceea ce este bine. Este posibil sã nu ştii niciodatã care vor fi rezultatele acţiunii tale. Dar dacã nu faci nimic, nu vei obţine nimic.
Gandhi

duminică, 18 ianuarie 2015

Mama, de Crãciun



Orice necaz are şi avantajele lui. Robert H. Schuller
Am crescut în Chicago. Iernile de acolo îmi amintesc de Crãciunurile în care am avut parte de suferinţã. Eu şi fratele meu o duceam foarte greu în anul 1925.
Tatãl meu murise cu trei ani înainte, lãsând-o pe mama în urmã doar cu mândria şi cu puterea ei.
Fratele meu Ned era cu patru ani mai mare decât mine şi mergea deja la şcoalã. Mama era nevoitã sã mã ia în singurul loc în care reuşise sã-şi gãseascã de lucru, ca menajerã. Pe vremea aceea, locuri de muncã nu prea se gãseau, şi bani, nici atât. Îmi amintesc faptul cã o priveam pe mama ore în şir, frecând podele şi pereţi, stand în genunchi sau spalând ferestre, la etajul patru, pe o vreme rece – şi toate astea pentru 25 de cenţi pe orã.
Ajunul Crãciunului din 1925 a fost de neuitat. Mama tocmai îşi terminase treaba într-o clãdire din cartierul de nord şi ne întorceam acasã, într-unul dintre autobuzele roşii şi zgomotoase din Chicago. Mama câştigase 2,25 $ pentru nouã ore de muncã, plus un borcan cu suc de roşii, ca dar de Crãciun. Îmi amintesc cã, dupã ce m-a ajutat sã mã urc în maşinã, şi-a scotocit buzunarele în cãutarea unei monede de cinci pence. Biletul ei costa şapte cenţi, iar al meu trei. Stãteam pe scaunele reci şi ne ţineam de mânã: mâinile ei aspre îmi zgâriau pielea rece.
Ştiam cã era ajunul Crãciunului şi, deşi aveam numai cinci ani, în ultimii câţiva ani învâţasem sã nu mã aştept la mai mult decât o masã puţin mai bogatã, o vizitã la Marshall Fields, magazinul de jucãrii pentru copii, o mare de zãpadã şi alte distracţii pentru copii.
Dar mama mã ţinea de mânã şi ştiam cã Big Brothers, o organizaţie filantropicã, ne livrase un coşuleţ cu cadouri, aşa cã mã simţeam în siguranţã.
Tocmai trecuserãm de o intersecţie mare. Magazinul Wieboldts primea ultimii clienţi înainte de a se închide. Strigãtele lor de bucurie puteau fi auzite dincolo de pereţii de oţel ai autobuzului şi de zgomotul maşinilor. Eu rãmãsesem insensibil la bucuria lor, dar, când am privit-o pe mama, i-am simţit durerea din suflet. Ochii i se umplurã de lacrimi. Îmi strânse mâna, dupã care şi le şterse de pe obrajii brãzdaţi de ani. Nu voi uita niciodatã mâinile ei, cu încheieturile umflate, cu vene mãrite şi cu pielea asprã. Toate acestea erau o mãrturie a sacrificiului, a sinceritãţii şi a iubirii ei.
Frigul cumplit ne-a biciuit obrajii când am coborât din autobuz şi am pãşit pe stada acoperitã cu gheaţã.
M-am apropiat de mama ca sã mã încãlzesc şi am privit prin ferestrele caselor brazii cu luminiţe colorate. Mama mergea fãrã sã se uite nici în dreapta, nici în stânga. Cu o mânã descoperitã mã ţinea pe mine, în timp ce în cealaltã strângea punga de carton în care se aflau uniforma ei albã şi borcanul cu suc de roşii.
Apartamentul nostru se afla la colţul blocului. În fiecare an, de Crãciun, Nick, bãrbierul, vindea brazi într-o parcare goalã de lângã magazinul lui. În anul acela, trei loturi fuseserã vândute cu mult înainte de Crãciun, lãsând pe zãpadã numai crengi rupte sau veştejite. În timp ce treceam prin parcarea goalã, mama s-a aplecat şi a adunat câteva crengi.
Apartamentul nostru era la etajul doi şi nu era încãlzit decât de o sobã micuţã aflatã în bucãtãrie. Eu şi Ned umpleam soba cu cârbunii ce cãdeau din vagoanele de tren ce treceau prin spatele blocului şi cu cutiile de carton pe care le gãseam pe strada alãturatã. Era normal ca fiecare dintre noi sã aducã acasã combustibil.
În timp ce urcam scãrile întunecoase şi fãrã covor, sunt sigur cã eu mã simţeam mult mai uşurat decât mama. Am deschis uşa camerei din faţã, care era rece ca gheaţa. Din pricina aerului închis, era mai frig ca afarã.
Din camera principalã intrai în dormitor, iar camera lui Ned era chiar lângã bucãtãrie. Toate încãperile erau la fel de reci. Uşa de la bucãtie stea mereu închisã, ca sã menţinã cãldura în baia fãrã cadã, în dormitorul din margine şi în bucãtãria acoperitã cu un linoleum uzat.
Cu excepţia celor douã paturi şi a mesei vechi de lemn, în jurul cãreia se aflau patru scaune, nu mai aveam nici o altã piesã de mobilã în toatã casa.
Ned aprinse focul şi stãtea lângã sobã, sã se încãlzeascã. Din fericire, citea concentrat un numãr vechi din revista Boy’s Life. Mama mi-a scos haina şi m-a aşezat lângã sobã, dupã care s-a apucat sã pregãteascã masa de Crãciun.
A rostit câteva vorbe, pentru cã era anotimpul fericirii, al dãruirii şi al iubirii. Exceptând iubirea, celelalte douã lucruri ne lipseau cu desãvârşire.
Am stat la gura sobei şi am mâncat conservã de şuncã, legume şi pâine. Obrajii noştri erau îmbujoraţi de cãldurã, dar spinãrile ne îngheţaserã.
Ca de obicei, ne-am spãlat pe mâini, pe faţã şi pe dinţi cu apã rece, dârdâind de frig. Eu m-am chircit în pat, cu şosetele în picioare şi cu cãciula pe cap. Aerul rece mi-a pãtruns în oase, pentru cã unul dintre nasturii pantalonilor mei lungi, cumpãraţi la mâna a doua, lipsea. Nu mã aşteptam sã primesc mare lucru de Crãciun, aşa cã am adormit buştean.
Felinarul de pe stradã era chiar în faţa geamului meu şi abatoarele Oscar Meyer erau la capãtul opus al blocului, aşa cã zgomotul camioanelor ce treceau pe acolo mã trezeau de câteva ori pe noapte. Dar, datã fiind vârsta mea fragedã şi frigul cumplit, nu era o problemã pentru mine sã alunec imediat în tãrâmul viselor.
Înainte de ivirea zorilor, m-am trezit. Felinarul de pe stradã lumina ceasul mamei, care avea o limbã lipsã. Nu-l auzeam pe lãptar apropiindu-se pe calul lui, aşa cã mi-am dat seama cã mai puteam dormi câteva ore bune.
Când am privit spre mama, mi-am dat seama cã ea nici mãcar nu se bãgase în pat. Brusc, m-am ridicat în capul oaselor, speriat de moarte, întrebându-mã dacã mama era bolnavã sau dacã nu cumva se sãturase de noi şi ne pãrãsise.
Camioanele trecuserã, dar eu nu-mi revenisem încã. Stãteam nemişcat, sub pãturile ridicate pânã în dreptul ochilor şi cu cãciula trasã pe frunte, şi priveam felinarul din faţa ferestrei. Nu-mi puteam imagina viaţa fãrã mama.
Zãceam în pat, îngheţat şi prea speriat ca sã mã ridic de acolo şi sã-mi confirm temerile. Dar îmi era imposibil sã adorm. Apoi am auzit un zgomot din bucãtãrie. Era constant ca o maşinãrie. Se oprea câteva secunde, apoi era reluat, şi se oprea din nou.
Din câte vedeam, era vreo cinci dimineaţa. Fiind iarnã, nu-mi puteam da seama exact cât era ceasul, dar ştiam cã mama ar fi trebuit sã se culce de mult.
Deşi mã temeam sã aflu adevãrul, ştiam cã nu exista altã soluţie. M-am târât la marginea patului şi am pãşit pe podeaua rece din lemn. Din pricina luminii felinarului, vedeam aburul ce îmi ieşea din plãmâni, de parcã aş fi fost pe stradã. Cufundat în întunericul camerei din faţã, am fost îndrumat spre bucãtãrie de luminiţa slabã ce se întrezarea pe sub uşã. Zgomotul era tot mai puternic, pe mãsurã ce mã apropiam. Soba era stinsã de mult. Mama stãtea cu spatele spre mine. Se înfãşurase cu o pãturã, ca sã se mai încãlzeascã.
Pe podea, în partea dreaptã, era mãtura ei preferatã, dar mânerul îi fusese smuls. Mama lucra la masa veche de lemn. Niciodatã nu vãzusem pe cineva aşa concentrat şi aşa de devotat muncii sale. În faţa mamei se afla ceea ce semãna cu un brad de Crãciun. Privind-o, mi-am dat seama cât de mult se chinuia. Folosea cuţitul ei vechi de bucãtãrie ca sã gãureascã mânerul mãturii, în care înfigea ramurile de brad. Brusc, coada mãturii s-a transformat în cel mai frumos brad pe care îl vãzusem în viaţa mea. Gãurile asimetrice nu puteau sprijini ramurile, care erau ţinute în loc cu ajutorul unor sârme.
În timp ce mama continua sã gãureascã şi sã şlefuiascã ,,bradul” nostru, privirea mea s-a îndreptat spre podea. Acolo se afla o cutie de vopsea roşie, încã deschisã. O pensulã udã aşezatã lângã ea. Pe partea cealaltã erau întinse douã prosoape pline de jucãrii roşii: o maşinã de pompieri cãreia îi lipseau douã roţi, un tren vechi din oţel cu câteva roţi desprinse şi cu acoperişul îndoit, un hopa-miticã fãrã cap şi capul unei pãpuşi. Nu mai simţeam frigul, teama şi durerea, ci doar dragostea profundã a mamei mele. Stãteam nemişcat şi tãcut. În timp ce lacrimile îmi şiroiau pe obraji.
Mama şi-a continuat treaba, iar eu m-am întors tiptil în camera mea. Am avut parte de iubire şi am primit daruri costisitoare de-a lungul anilor, dar nu cred cã existã daruri mai scumpe decât acelea oferite cu sacrificii mari. Nu voi uita niciodatã gestul fãcut de mama de Crãciun, în 1925.

John Doll

Clipe de tandreţe

 Sâmbãtã dimineaţa, din clipa în care s-a trezit, Kay s-a şi gândit la bãrbatul pe care îl cunoscuse cu o searã în urmã şi la telefonul pe care avea sa-l primeascã. Deschise brusc ochii. Imaginea lui David Dickson îi apãru brusc în faţa ochilor minţii – cum arãta, cu farmecul lui – şi zâmbi cuprinsã deodatã de euforie. Se îndrãgostise. Şi avea sã o caute astãzi.
Sãrind jos din pat, ieşi în fugã pe palier şi se aplecã peste balustradã – o fatã de 19 ani, drãguţã, cu picioare lungi.
- Mama! Strigã ea cãtre parter. Aştept un telefon foarte important! Dacã sunã, eu sunt la duş! Aşteptã puţin. MAMA! Dinspre bucãtarie se auzi un ,,bine” îndepãrtat.
Puţin mai târziu, îmbrãcatã cu o cãmaşã şi blugi, intrã în bucãtãrie şi o sãrutã pe obraz pe mama ei. Sub braţ, avea o carte.
Mama o întrebã:
- Cum a fost la petrecerea de asearã?
- M-am distrat bine. Rãspunsul acesta teribil de nepotrivit o fãcu sã se simtã vinovatã. Auzise de multe ori despre relaţia dintre mama şi fiicã, în care cele douã erau ,,ca nişte surori” şi îşi spuneau totul una alteia. Dar nici una dintre ele nu putea face aşa ceva, deşi se iubeau tare mult una pe alta. Mama ei fusese crescutã într-o casã cu reguli rigide, în care de mica fusese învãţatã sã nu-şi manifeste emoţiile. ,,Mama ta”, se plânse o data tatãl ei, ,,este reţinutã când este vorba sã-şi arate sentimentele. Când am întâlnit-o prima data, am poreclit-o ‘domnişoara Încheiatã-pânã-la-gât’ şi nu s-a schimbat prea mult de-atunci.
- Eu nu vreau nimic de mâncare. Mã duc puţin pânã afarã sã stau la aer, îi spuse Kay mamei.
Stând în curtea din spate, Kay a încetat sã citeascã ceva din romanul ei, dar a trecut o orã, timp în care ea a visat cu ochii deschişi, întrerupându-se doar ca sã se tot uite la ceas.
Cum stãtea acolo, corpul ei devenise tot o mare ureche care stãtea încordatã, ca urechea unui câine de vânãtoare, sã prindã un sunet care se încãpãţâna sã nu vinã. De ce nu sunã? Se tot framânta ea?
Spre prânz, veni în vizitã prietena ei Emily. Kay simţi cum slãbea tensiunea din ea, când a fost adus afarã încã un scaun şi aşezat lângã al ei. ,,Ghici ce s-a întâmplat!” îi zise ea prietenei ei. ,,Cred cã m-am îndragostit.” Vocea ei cãpãtase profunde inflexiuni teatrale.
- Ei, nu zi! Strigã Emily. De cine?
În urmãtoarele minute, Emily o asculta pe Kay care o potopi cu tainele ei; i-a povestit în amãnunt ce expresii folosea David, fiecare cuvânt pronunţat de el era întors pe toate pãrţile şi cãutat de toate posibilele înţelesuri pe care le-ar fi putut avea. ,,S-a petrecut o puternicã reacţie fizicã între noi. Cu cifre octanice mari. Ce mai combustie spontanã!”
Deodatã însã, se lãsã brusc pe spate în scaunul ei, copleşitã de frustrare:
- Nu ştiu ce-i cu el. Dacã s-a simţit atât de tare atras de mine, de ce n-o fi sunat pânã acum?
Se privirã gânditoare una pe alta, pãrtaşe la aceaşi frãţie. Au mai stat puţin de vorbã, apoi Emily a plecat. Era ora prânzului.
Kay nu putu sã înghitã nimic. Venise acasã de la antrenament şi fratele ei, Steve, care avea 15 ani, şi vocea lui stridentã o cãlcã cumplit pe nervi.
O cãutã cu privirea dornicã de alinare pe mama ei care, ca de obicei, mânca în tãcere, cu ochii plecaţi.
Întotdeauna o fascinase ciudãţenia mamei ei. Era o mama iubitoare, nimic de zis. Dar îşi reţinea dragostea undeva în adâncul fiinţei ei, venindu-i greu sã şi-o exteriorizeze prin vorbe sau gesturi. Tatãl ei îşi înhãţa copii ca sã-i strângã în braţe, ca un urs, însã ea nu era capabilã de aşa ceva. ,,Nu-mi stã în fire,” se dezvinovãţea ea, dacã o zgândãrea careva dintre ei.
Domnişoara Încheiatã-pânã-la-gât, îi veni acum în minte lui Kay. Oare îi trimitea vreodatã tatii ocheade când se întâlneau? Gândul acesta pãrea de-a dreptul deplasat. Şi totuşi, cum ajunseserã pãrinţii ei sã fie împreunã?
Ceru voie sã se ridice de la masã şi se întoarse în curtea din spate. Pentru prima datã, avu sentimental unei povestiri sumbre. Cum de putuse sã fie atât de sigurã cã el avea s-o sune? Era deja toiul amiezii.
Deodatã apãru în uşã mama ei şi se apropie de ea.
- Aratã bine, Emily, zise ea. Am vãzut-o azi-dimineaţã, pe fereastrã. Apoi spuse şovãind: pãreaţi sã aveţi multe de discutat, voi douã.
Kay privi iute în sus şi surprinse o expresie care se şterse imediat de pe faţa mamei ei. Sã fi fost oare gelozie? Nu, nici vorbã de gelozie, ci regret, asta era. Mama voia ca fiica ei sã îşi deschidã sufletul cãtre ea, nu cãtre prietena ei.
Kay simţi un împuls puternic. O clipã, cum stãtea acolo, zeci de cuvinte se înghesuiau ca sã-i iasã pe gurã, prin care s-o cuprindã pe mama în lumea ei. Dar a durat doar o clipã.
Îi rãspunse stânjenitã:
- Ei, nu ne mai vãzusem de mult.
- Sigur, zise mama ei. Apoi suspinã. Ies puţin în oraş sã fac nişte cumpãrãturi. Ne vedem ceva mai târziu.
Dupã plecarea mamei, intrã în casã. Zãbovi sub arcada din camera de zi, privind indelung telefonul. Deodatã simţi cã se stârneşte în ea o urã: Sunã! zise ea furioasã, în gândul ei; sunã, putreziciune neagrã ce eşti, de ce nu suni odatã?
Tatãl ei se întoarse devreme de la serviciu; Steve se întoarse de la film; apãru apoi şi mama ei. Casa se umpluse dintr-odatã şi Kay constatã cu groazã cã se adunaserã cu toţii în camera de zi. Dacã cumva David suna acum, gândi ea neliniştitã, ce mã fac cu toţi ãştia grãmadã pe telefon? Cum ar fi putut sã râdã provocator, ori poate sã spunã ceva drãguţ, când toţi stãteau cu urechea ciulitã la ea?
Deodatã simţi cã nu mai poate îndura. Se duse sus în camera ei, închise uşi, se trânti pe pat. Sub ploeape i se adunarã lacrimi de neputinţã. Ce m-a fãcut oare sã cred cã o sã sune? işi zise ea. Sunt prea vulnerabilã, am prea mare încredere în bãrbaţi; de-acum încolo trebuie sã fiu mai prudentã.
Auzindu-se strigatã, coborâ în sufragerie unde îşi gãsi mama aşezatã la masã şi uitându-se la ceva ce pãrea sã fie o fotografie veche. Soarele care cobora spre apus desena o aura luminoasã în jurul capului ei.
- Kay, zise ea, uite ce-am gãsit azi-dimineaţã. Am tot vrut sã ţi-o arãt şi ţie. Şi îi dãdu fetei fotografia.
- A, este tata! Zise Kay, surprinsã. Ce chipeş era!
Se uitã în sus la mama ei. Ceva o fãcu sã încremeneascã. Se schimbase ceva la mama ei. ,,Da, aşa e!” zise mama. ,,Era foarte chipeş. Eram nebunã dupã el.”
Kay nu se clinti. Vorbele acestea spuse de altcineva, pãreau banale, dar spuse de mama ei, o lãsarã fãrã grai.
Zise apoi, prosteşte: ,,Zãu?” Mama ei, auzi, era nebunã dupã cineva! Şi s-o şi spunã şi cu voce tare.
- Vai, Doamne, aşa e! Vorbele ieşeau hurducate. Îl iubeam atât de tare cã nu mai vedeam pe unde mergeam. Stãtea cu mâinile împreunate pe masã. Locuia cu mãtuşa Mary si unchiul Ed, dupã colţ de casa noastrã. În serile de varã, ca acuma, stãteam pe veranda noastrã şi mã rugam sã treacã pe acolo, cã aşa, putea sã-mi spunã sã merg cu el la plimbare. Privi în jos, la mâinile ei. Câteodatã venea douã seri la rând, alteori trecea câte o sãptãmânã fãrã sã aparã. Ah, ce-mi mai punea rãbdarea la încercare! Ridicã privirea spre Kay: când urca treptele şi se aşeza lângã mine, în leagãn, simţeam cã plutesc pe nori. Dar şi sufeream. Aveam o obsesie, zise mama ei. Ştii, mi se pãrea cã am şoldurile prea mari faţã de corp. Aşa cã atunci când apãrea, inhaţam repede câte o pernã şi mi-o puneam în poalã, ca sã-mi ascund şoldurile.
Kay era şocatã. Mama ei îşi deschisese pentru ea una dintre uşile ei tainice cãtre gândurile ei şi o poftea sã arunce o privire înãuntru.
Mama îi spuse mai departe:
- Colegele mele de clasã de la colegiu aveau o vorbã: ‘’Dã-l gata!” Zâmbi timid. Vai, cât aş fi vrut sã-l dau gata pe tatãl tãu! Dar nu puteam. Dãdu din cap. Nu-mi stãtea îmi fire.
Kay înghiţi cu noduri:
- Pãi, cred cã i-ai dat tu a înţelege cumva. Doar te-a luat de nevastã.
- Probabil cã da. În felul meu. Cu şoldurile mele cele mari.
Se privirã în tãcere. Lui Kay îi trecu prin minte cã mama ei aştepta ceva de la ea. O privea cu ochii dilataţi. Parcã spuneau: Hai, spune! Spune-mi şi tu acum. Doar sunt prietena ta, ca Emily. Ştiu prin ce-ai trecut toatã ziua.
Mama ei privi spre masã. Cum stãtea aşa, cu capul plecat, gâtul ei alb, arcuit pãrea subţire şi foarte tânãr.
- Mamã, izbucni Kay, cred cã sunt îndrãgostitã aşa cum ai fost tu de tata.
Mama ridicã brusc capul:
- Ei, nu mai spune! De cine? Începurã sã vorbeascã. Mama o asculta şi îi punea toate întrebãrile care i se pãreau ei potrivite şi îi rãspundea cu vorbe şi exclamaţii exact la momentele potrivite. În aer plutea o senzaţie de împlinire care se aduna încet în jurul lor şi le învãluia, pânã au ajuns sã respire amândouã aceeaşi suflare caldã şi uimitoare.
Lui Kay i se pãrea cã dupã ce stãtuserã de vorbã, parcã i se ridicase un vãl de pe ochi şi acuma vedea totul altfel. Telefonul nu mai pãrea sã fie ceva atât de imperativ; dacã suna - îşi zicea ea – era minunat; dacã nu – n-avea sã-şi punã capãt zilelor dintr-atât. Tihna aceasta nouã fãcu sã i se trezeascã vijelios pofta de mâncare; mâncã cu lãcomie şi îşi privi fratele cu un ochi mai înţelegãtor. Şi pe urmã, când o ajutã pe mama în bucãtãrie, îi spuse: ,,Ştii, cred cã atunci când ţii în tine ceea ce simţi, nu faci decât sã-ţi amplifici emoţiile. Se foi: ,,De fapt, nici nu ştiu dacã chiar sunt îndrãgostitã. Cred cã doar mi-a picat cu tronc.”
- Te-a dat peste cap, îi zise mama.
- Exact. Dar asta nu este neapãrat dragoste. Acum…
Se auzi telefonul sunând.
Rãmaserã amândouã neclintite ca nişte statui, privindu-se una pe alta. Apoi Kay se duse în camera de zi şi ridicã receptorul. Inima îi tresãltã deodatã: ,,Alo!” zise ea.
- Alo! se auzi vocea unui tânãr. Aş putea vorbi cu Kay, vã rog?
- Eu sunt.
- Bãnuiam eu. Sunt David Dickson. Ne-am cunoscut asearã.
- A, David, ce mai faci?
- Bine, uite ce este, ai vreo treabã astã searã?
- N-am nimic de fãcut.
- Atunci aş putea trece sã te iau peste vreo jumãtate de orã?
- Bine.
Închise telefonul. Rãmase uimitã acolo, timp de câteva secunde. Apoi se duse înapoi în bucãtãrie unde mama stãtea cu spatele, întoarsã spre chiuvetã.
- Mamã, zise Kay. Toatã emoţia revenise, de-abia putea sã vorbeascã. Era telefonul pe care îl aşteptam. Vine sã mã ia peste puţin timp.
Mama se întoarse spre ea. Faţa îi strãlucea. Deodatã, îi fãcu cu ochiul: ,,Dã-l gata!”
- Ah, s-ar putea sã te coste! Kay izbucni în rãs. La fel şi mama ei. Deodatã se pomenirã râzãnd amândouã, de nu mai puteau sã se opreascã. Revenindu-şi, Kay spuse: ,,Mai bine m-aş duce sus sã mã schimb.”
- Kay.
Kay se întoarse cu faţa spre mama ei. Se privirã. Şi deodatã, Kay înţelese ce avea de fãcut, ceea ce vrusese sã facã, mai mult decãt orice.
O luã înapoi spre mama ei. Se îmbrãţişarã strâns, cu ochii închişi, cu obrajii striviţi unul de celãlalt. Mama mea, îşi zise Kay în gând, prietena mea.
Apoi, ca la o comandã doar de ele ştiutã, se desprinserã din îmbrãţişare. Kay se întoarse, o luã pe hol şi apoi în sus pe trepte, sãrind câte douã deodatã. Mintea ei fredona o melodie.

Florance Jane Soman

Tatãl meu



Mai bine doi decât unul, cãci iau o platã cu atât mai bunã pentru munca lor. Cãci, dacã se întâmplã sã cadã, se ridicã unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fãrã sã aibã pe altul care sã-l ridice! Ecles. 4:9,10

De când mã ştiu eu, tata intra dis-de-dimineaţã în dormitorul nostru, aprindea luminile, ne trãgea pãturile de pe noi şi striga cât îl ţineau plãmânii:
- Sunte-ţi încã în pat? Aţi pierdut jumãtate de zi! Era şapte dimineaţa. Dar dacã dormeai mai mult, erai un leneş, iar tata nici nu voia sã audã de aşa ceva – nu despre fiii lui.
Tata a lucrat timp de 30 de ani într-o fabricã şi nu a lipsit nici o zi de la lucru, pânã când a fost diagnosticat cu cancer şi s-a vazut nevoit sã se pensioneze. Era priceput la orice: lucrase ca tâmplar, ca electrician, ca instalator, ca mecanic – ştia sã facã de toate. Şi niciodatã nu fãcea greşeli. De fiecare datã ne spunea:
- Aşa am vrut eu sã fac!
Visul tatei era sã construiascã o casã pentru familia noastrã, dar am fost întotdeauna sãraci. Maşina noastrã ,,cea nouã” era de fiecare datã luatã la mâna a doua. Mama şi tata ne-au ajutat pe mine şi pe fratele meu sã termin liceul şi colegiul, ne-au cumpãrat case şi ni le-au achitat, şi au avut întotdeauna mâncare pe masã, bani sã ne cumpere haine şi cea mai curate casã din tot oraşul. Dar tata nu a reuşit niciodatã sã-şi construiascã mult-dorita casã, la care visase toatã viaţa. Când aveam 35 de ani şi eram tatãl a douã fetiţe, eu şi soţia mea ne-am hotãrât sã ne construim o casã. Avea sã fie primul eveniment de acest gen din istoria familiei mele. Eram absolventul unei facultãţi şi aveam diploma de Master, şi acum aveam sã-mi construiesc propria mea casã. Nici cã se putea fi mai bine pentru o familie de italieni care ,,veniserã cu barca” în America, la începutul anilor 1900.
Eu şi soţia mea am finisat schiţele pentru casã şi am angajat o companie de construcţii. Nu voi uita niciodatã ziua când m-am dus la tata acasã, sã-i dau vestea cea mare. Eram aşa de mândru, încât simţeam cã explodez. Şi credeam cã tata va fi la fel de mândru şi cã se va bucura pentru mine. Ei bine, n-a fost chiar aşa.
Tata avea acum 65 de ani şi tocmai învinsese cancerul, pentru a doua oarã. M-a privit de la masa din bucãtãrie şi mi-a spus:
- Fiule, nu cred cã ar trebui sã faci asta. M-am dezumflat de tot – nu mã aşteptam sã reacţioneze aşa. Urma sã-mi construiesc casa pe care el îşi dorise dintotdeauna s-o construiascã şi trebuia sã se bucure pentru mine.
Stãteam acolo, şocat, şi l-am întrebat de ce gândeşte aşa. Tata mi-a rãspuns emfatic:
- Nu ai destui bani şi nu te pricepi sã construieşti case, iar eu sunt prea bãtrân acum. Fireşte cã eu nu eram de acord, aşa cã i-am spus cã o sã-mi construiesc casa cu sau farã aprobarea lui. Erau nişte vorbe mari, pentru un tip care nu era în stare nici mãcar sã batã un cui.
Tata mi-a spus cã nu am destulã experienţã şi cã e foarte greu sã construieşti o casã. Cã sunt o grãmadã de alte treburi de terminat la care eu nici mãcar nu mã gândisem. A spus cã o sã dureze zece ani pânã vom finisa casa. Mama pe de altã parte, ne-a spus sã facem ce vrem şi ne-a urat succes.
Am început prin a face un împrumut la bancã şi prin a ne alege compania de construcţii. Nu a durat mult pânã când au apãrut problemele. Mai aveam nevoie de 3000 de dolari, ca sã-mi garantez împrumutul, şi nici mãcar nu începusem. Aşa cã m-am dus spãşit la tata şi i-am cerut umil sã-mi împrumute 3000 de dolari. L-am asigurat cã aveam sã-i dau banii înapoi, aşa cum voia el. Tata stãtea la masa din bucãtãrie împreunã cu mama, bând o ceaşcã de cafea. El i-a spus mamei, care se ocupã de administrarea fondurilor:
- Scriei bãiatului un cec de 5000 de dolari. Eu credeam cã nu m-a înţeles, aşa cã i-am repetat. El a spus cã m-a auzit şi cã eu sunt cel care nu înţelege. Mi-a spus cã anticipase acest lucru şi cã el şi mama hotãrâserã sã-mi dãruiascã 5000 de dolari, pentru început.
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Am vãzut un bãtrân care nu ratase nici mãcar o zi de muncã, timp de 30 de ani, dându-mi banii câştigaţi cu greu unui fiu cu idei mari şi cu bani puţini. Mama a luat cecul şi l-a completat, aşa cum i-a cerut tata.
Dar problemele abia începuserã. Muncitorii s-au apucat de muncã în februarie. Eu şi soţia mea suntem profesori, şi nici unul dintre noi nu putea supraveghea lucrãrile în timpul zilei. Aşa cã am procedat ca întotdeauna: l-am rugat pe ,,bãtrân” sã se ocupe de toate. Acum el era cel care avea lacrimi în ochi şi acum aveam propriul meu supraveghetor - era bine pentru mine şi rãu pentru muncitori. Dacã lucrul nu era perfect, el le cerea s-o ia de la capat. Bãtrânul meu tatã era cel mai mare coşmar al muncitorilor şi, când au ameninţat cã îşi vor da demisia, le-am amintit cine completa cecurile şi cã bãtrânul era cel care dãdea ordine acolo. Toatã lumea a început sã munceascã mult, repede şi bine, pânã când a fost completat ultimul cec.
Dar problemele mele nu se sfârşiserã încã. Am rãmas fãrã bani şi fãrã muncitori, iar casa mea era doar pe trei sferturi construitã. Cu o searã înainte de plecarea ultimului muncitor, m-am dus sã mã odihnesc, în casa mea neterminatã. Copiii se culcaserã cu câteva ore mai devreme, iar soţia mea adormise deja, pentru cã era extenuate. Eu stãteam întins în pat, privind spre tavan şi gândindu-mã: Ce mã fac acum? Am rãmas fãrã bani şi nu mã pricep sã construiesc case! Nu am dormit toatã noaptea. A doua zi dimineaţa la ora şapte, am auzit o maşinã venind pe strada mea şi am vãzut farurile luminându-mi fereastra. Am sãrit din pat ca un copil în dimineaţa de Crãciun, am coborât scãrile în pajama şi am deschis uşa de la intrare. În faţa mea se afla tata, cu o şapcã în cap şi cu o mulţime de unelte şi de lopeţi bagate în maşina lui cea nouã – în sfârşit, îşi cumpãrase o maşinã nouã-nouţã. În timp ce eu stãteam în faţa uşii, în picioarele goale şi îmbrãcat în pantaloni de pajama, tata m-a privit şi mi-a spus:
- Eşti încã în pat? Ai pierdut jumãtate de zi şi avem o mulţime de treburi de fãcut!
Aveam un nod în gât şi ochii îmi înotau în lacrimi, în timp ce stãteam acolo, fãrã sã spun nimic. Niciodatã nu fusesem aşa fericit şi de uşurat sã-l vãd pe “bãtrân”. Ştiam cã totul va fi bine. Şi de ce n-ar fi? Tata îmi fusese mereu alãturi, la nevoie.
Dupã cinci ani, casa mea este complet finisatã, pe dinãuntru şi pe dinafarã, cu toate cele trei etaje. Şi tata nu a lipsit nici mãcar o zi, în toţi aceşti ani. Este cel mai încãpãţânat, cel mai dur, cel mai iubitor om pe care îl cunosc. Sper cã va trãi veşnic. Şi, dacã nu va fi aşa, ştiu exact unde sã-l gãsesc. Va repara porţile de aur ale Raiului.

Tom Suriano

Un ultim rãmas bun

Am cãutat sã vin aproape de tine, te-am stigat din toatã inima; şi când m-am îndreptat spre tine, te-am aflat venind spre mine. (Judah Halevi)
Camera de spital, tãcutã şi întunecatã, începuse sã-mi parã aproape irealã, pe mãsurã ce ziua se scurgea încet, de parcã asistam la un tablou dintr-un teatru întunecat. Şi totuşi scena era întristãtor de realã – fratele meu, sora mea şi cu mine, fiecare pierdut în propriile gãnduri, privind tãcuţi, cum mama, aşezatã lângã patul tatii şi ţinându-l de mânã, îi vorbea în şoaptã, deşi el nu era conştient. Tatãl nostru, dupã ani în care suportase cu stoicism durerea şi degradarea unei boli care avea sã-i aducã sfârşitul, se afla aproape de capãtul luptei şi intrase în coma dis-de–dimineaţã în aceea zi. Ştiam cã bãtea ceasul morţii.
Mama încetã sã mai vorbeascã tatii şi am observant cã îşi privea inelele de cununie şi logodnã şi zâmbea blând. Zâmbeam şi eu ştiind cã se gândea la ritualul care durase 40 de ani în cãsnicia ei. Mama, energicã şi veşnic neastâmpatã, avea mereu încurcate inelele pe deget. Tata, calm şi ordonat, îi lua mâna şi îi îndrepta cu grijã inelele, pânã le punea cum trebuia la locul lor. Deşi sensibil şi iubitor, cuvintele ,,Te iubesc”, nu-i veneau uşor pe buze, aşa cã pe parcursul anilor şi-a exprimat sentimentele în fel şi chip, cum era şi acesta.
Dupã o lungã pauzã, mama s-a întors cãtre noi şi ne-a spus cu voce pierdutã şi tristã: ,,Ştiu cã tata ne va pãrãsi curând, dar şi-a pierdut cunoştinţa pe neaşteptate şi n-am avut ocazia sã-i mai spun adio pentru ultima data şi cã îl iubesc.”
Plecându-mi capul, am tânjit sã mã rog sã se întâmple o minune care sã-i lase sã-şi împãrtãşeascã dragostea pentru ultima oarã, dar inima mea era atât de plinã încât pur şi simplu cuvintele refuzau sã iasã.
Ştiam cã nu puteam face altceva decât sã aşteptãm. Pe mãsurã ce noaptea înainta am aţipit cu toţii pe rând, iar în încãpere s-a lãsat liniştea. Deodatã, am sãrit din somn. Mama începuse sã plângã. Temându-ne de ce era mai rãu, am sãrit în picioare ca s-o mângâiem. Dar spre surprinderea noastrã, ne-am dat seama cã erau lacrimi de bucurie. Cãci uitându-ne unde privea ea, am observant cã încã îl mai ţinea pe tata de mânã, dar nu se ştie cum, el îşi mişcase puţin şi cealaltã mânã şi şi-o pusese peste mâna mamei.
Zâmbind printre lacrimi, ne-a explicat: ,,Pentru o clipã doar, a privit drept la mine. ”Se opri, privind iar mâna. ,,Apoi”, zise ea şoptit, cu vocea înecatã de emoţie, ,,mi-a îndreptat inelele.”
Tata a murit o orã mai târziu. Însã Dumnezeu, în nemãrginita Lui înţelepciune, ştiuse ce era în sufletele noastre înainte ca vreunul din noi sã-i poate cere ceva. Rugãciunea noastrã fusese împlinitã într-un fel pe care îl vom preţui tot restul vieţii noastre.
Mama îşi primise salutul de rãmas bun.

Karen Corkern Babb

marți, 13 ianuarie 2015

Eşti bine, mami?

 Eram profund concentrată, căci lucram la un proiect important, când a sunat telefonul. „De ce tocmai acum?”, m-am lamentat frustrată când bona mi-a spus că fiul meu în vârstă de doi ani nu se simţea bine.
– Jordan nu pare el însuşi, mi-a spus ea. Nu are febră, dar este foarte letargic.
În timpul lungului drum către casă, m-am calmat şi m-am gândit la Jordan. Mi-am adus aminte cât de surprinsă am fost când am aflat că eram însărcinată cu el. În adolescenţă m-am autoconvins că nu îmi doresc copii. Ce-i drept, nu mi-aş fi imaginat nici că mă voi îndrăgosti de un tată singur cu două fetiţe!
După cinci ani de căsnicie, am învăţat să iubesc rolul de mamă vitregă. Am constatat că acest rol mi se potriveşte, marele merit aparţinându-le celor două fete vitrege ale mele. Mi-am făcut însă griji, neştiind cum vor reacţiona acestea auzind că vor avea un frăţior, mai ales că abia ajunseseră ele însele într-un punct în care se simţeau în sfârşit în siguranţă alături de mine. Amintindu-mi reacţia lor, am izbucnit în râs. Fetele m-au dus imediat la baie, departe de tatăl lor, şi şi-au exprimat unica lor îngrijorare:
– Asta înseamnă că tu şi cu tata aţi făcut sex!?
Şapte luni mai târziu, după 22 de ore de travaliu dificil, am putut în sfârşit să îi aruncăm prima privire lui Jordan. Dat fiind numele de familie al acestuia, care este Perez8, nu ne aşteptam la un copil roşcat, dar exact de asta am avut parte. Era un bebeluş superb, sănătos şi cu ochii atât de închişi la culoare că păreau negri.
– Este parte din noi toţi, a spus Val, fiica noastră mai mare, când l-a văzut prima dată pe noul ei frăţior. Este liantul care ne uneşte pe toţi.
M-am întrerupt din reverie când am ajuns acasă. Mi-am parcat maşina pe alee şi am alergat în casă. Jordan dormea, dar respira greu şi era scăldat în transpiraţie. L-am luat în braţe, l-am fixat în scaunul de copil şi m-am îndreptat glonţ către cabinetul medicului nostru.
În timp ce conduceam, mi-am împărţit atenţia între drumul din faţa mea şi Jordan. Bona avea dreptate: nu părea el însuşi. Se trezise, dar mă privea cu ochi trişti şi obosiţi.
La câteva străzi distanţă de cabinetul doctorului m-am uitat din nou la el. Buzele sale începuseră să tremure, mai întâi uşor, apoi din ce în ce mai puternic. Am văzut apoi că din gură îi iese o spumă albă. Îngrozită, m-am uitat cum trupuşorul lui intră în spasme, iar ochii i se dau peste cap. Atacul a încetat la fel de brusc cum a început, iar Jordan a alunecat pe scaunul său.
Panicată, am trecut peste două semafoare roşii şi am accelerat. Când l-am ridicat de pe scaun, Jordan era complet inert, iar ochii goi îi erau aţintiţi către spaţiul din faţa lui. Abia atunci mi-am dat seama că nu respiră!
– S-a întâmplat ceva îngrozitor, am ţipat în timp ce intram în clădire.
Alertat de ţipetele mele, doctorul a ieşit în sala de aşteptare şi l-a smuls pe Jordan din braţele mele. A verificat dacă are puls, apoi le-a spus infirmierelor să cheme ambulanţa, în timp ce el a început procedura de resuscitare. O altă infirmieră m-a reţinut pe coridor, de unde nu am putut decât să ascult cum încercau să îmi resusciteze fiul.
– Haide, copilaşule, a spus cineva pe un ton implorator. Întoarce-te la noi.
– Nu pot obţine semne vitale, a strigat o altă voce.
 Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Eram complet confuză şi speriată de moarte că îmi pierd copilul. Doream să fiu lângă Jordan, să îl ţin de mânuţă, să îl sărut pe obrăjori şi să îi spun că totul va fi bine. Eram atât de terorizată încât nu mă mai puteam controla.
Când au ajuns medicii de pe ambulanţă, Jordan încă nu respira. Medicii i-au aplicat la rândul lor procedura de resuscitare, apoi l-au scos în grabă pe o targă cu rotile.
– L-am conectat la aparatele de susţinere a vieţii, mi-a spus un medic. Fiul dumneavoastră nu poate respira singur deocamdată, aşa că aparatele fac acest lucru în locul lui.
M-am întâlnit cu soţul meu într-o cameră privată din cadrul spitalului. Văzându-l cum plânge cu suspine, mi-am dat seama că nu l-am mai văzut niciodată plângând până atunci. O infirmieră a intrat în cameră şi ne-a întrebat cu blândeţe dacă dorim să chemăm un pastor.
– Nu! a strigat soţul meu. Jordan va fi bine!
O oră mai târziu, ni s-a permis în sfârşit să îl vedem pe Jordan. Copilaşul meu arăta atât de micuţ şi de fragil, aşa cum era legat la toate acele tuburi şi încă tremurând. Spasmele au reînceput de îndată ce a fost resuscitat.
Medicul din salonul de urgenţă era în mod evident frustrat.
– Tot ce vă pot spune este că Jordan este un copilaş foarte, foarte bolnav. I-am dat doza maxim admisă de fenobarbital, dar spasmele nu au încetat.
A trecut astfel încă o oră. În cele din urmă, Jordan a fost stabilizat şi trimis la un spital pediatric. Încă mai era conectat la aparate, dar spasmele încetaseră în sfârşit.
Aparatul de scanare nu a descoperit nimic neobişnuit. Coloana vertebrală era normală. Nu existau explicaţii pentru atacul sever prin care tocmai a trecut şi medicii nu-şi puteau da seama dacă lipsa de oxigen i-a afectat sau nu creierul.
Ni s-a permis să rămânem cu Jordan în salonul de terapie intensivă. Aşa cum îmi dorisem mai devreme, i-am luat mânuţa în a mea, l-am sărutat pe obrăjori şi i-am spus că totul va fi bine. Mai târziu în acea seară, în timp ce familia noastră şi pastorul se rugau în sala de aşteptare, Jordan a început să tuşească, după care a respirat pentru prima dată de la atacul avut.
A doua zi dimineaţa, când Jordan şi-a deschis în sfârşit ochii, nu prea ştiam la ce să ne aşteptăm. Nu era exclus să fi suferit leziuni cerebrale, dar eu şi soţul meu eram convinşi că vom face faţă oricărei situaţii. Singurul lucru care ni se părea insuportabil era să îl pierdem.
Încă sub efectul medicamentelor, Jordan a încercat să îşi focalizeze privirea. Ştiam că dacă ne va recunoaşte, totul va fi bine. Încet, el s-a uitat la mine şi la soţul meu. Când şi-a întins mâinile către noi şi a spus slăbit: „Mami, tati”, am izbucnit în plâns.
Văzându-mă că plâng, Jordan m-a întrebat preocupat:
– Eşti bine, mami?
Eram copleşită. După ce s-a luptat pentru viaţa sa în ultimele 24 de ore, nepreţuitul meu copil era îngrijorat pentru mine!
– O, da, dragul meu băiat, i-am răspuns, mângâindu-l uşor pe obraz. Sunt foarte bine.
De atunci au trecut şase luni, iar Jordan şi-a revenit complet. Am renunţat în sfârşit să mai dorm pe podea în dormitorul lui şi nu mai simt nevoia să îi monitorizez fiecare mişcare cu ajutorul aparatelor medicale. Nu ştim nici astăzi ce anume i-a provocat acel atac. Ar fi putut fi o infecţie virală, sau poate o schimbare bruscă a temperaturii corpului. Din cauza acestei incertitudini, Jordan va fi nevoit să ia medicamente antispasmice timp de cel puţin doi ani.
Aseară l-am privit pe Jordan jucând fotbal cu tatăl şi cu surorile lui în curtea casei, şi mi-am adus din nou aminte cât de aproape am fost să îl pierdem. Mingea a sărit la un moment dat în casă, iar Jordan a venit în fugă după ea. Când i-am dat-o, copilul a văzut din nou lacrimi în ochii mei. Şi-a pus o mână pe genunchiul meu şi m-a întrebat îngrijorat:
– Eşti bine, mami?
– O, da, dragul meu băiat, i-am răspuns zâmbindu-i şi îmbrăţişându-l strâns. Sunt cât se poate de bine.
  • Christine Pere

Lupta unei mame pentru un copil special

 Nicio limbă din lume nu poate exprima puterea, frumuseţea şi eroismul iubirii materne.
  • Edwin H. Chapin
Frank şi Lee s-au căsătorit în anul 1948 după ce au slujit în biserica romano-catolică, el ca student şi ea călugăriţă. Când şi-au întemeiat o familie, Lee a decis că îşi dorea şase copii. Primul ei copil s-a născut în anul 1951, iar următorii cinci în cei 11 ani care au urmat. Când a născut cel de-al cincilea copil al ei, Tom, ea nu mai era însă foarte sigură că va mai putea să crească un alt copil.
La şase luni, Tom nu putea încă să îţi ţină capul ridicat şi nu putea fi hrănit cu lingura. În general, lui Lee i se părea că micuţul se dezvoltă prea lent. De aceea, l-a dus la medicul pediatru, care i-a spus că îşi făcea degeaba probleme.
– Foarte mulţi copii trec greu la alimentaţia cu lingura, i-a spus el. Nu este nimic anormal în acest lucru.
– Cred că ştiu foarte bine ce este şi ce nu este normal, i-a răspuns Lee pe un ton aprig. Am mai crescut patru copii. Ceva nu este în regulă cu acesta.
De aceea, şi-a dus copilul la un alt medic, care i-a spus să aştepte un an pentru a vedea dacă „lucrurile se vor îmbunătăţi de la sine”. Aşa se face că Lee a aşteptat.
De-a lungul anului care a urmat, Tom a reuşit într-adevăr să îşi ţină capul drept, dar în multe alte privinţe comportamentul lui s-a înrăutăţit. De multe ori refuza să mănânce, sau nu mânca decât dovlecei, până când pielea lui a căpătat o nuanţă portocalie. Dar cele mai îngrijorătoare simptome erau izbucnirile sale de violenţă. Tom îşi ataca fraţii când aceştia se uitau la televizor sau o lovea pe Lee din scaunul din spate al maşinii când aceasta încerca să conducă. Lee ştia că astfel de crize temperamentale nu erau ceva neobişnuit pentru un copil mic, dar intensitatea simptomelor lui Tom o îngrijora.
Când Tom a făcut un an şi jumătate, Lee s-a dus din nou cu el la diferiţi specialişti. De data aceasta, niciunul nu i-a mai spus că avea un copil normal. Unul din medici i-a pus diagnosticul de PKU, o condiţie metabolică ce putea conduce la întârziere mintală. Un altul i-a spus că nu era vorba de PKU, ci de o leziune cerebrală produsă la naştere care i-a privat creierul de oxigen. După încă un an de consultaţii la tot felul de specialişti, lui Lee i s-a apus că Tom nu avea să ducă niciodată o viaţă normală şi că va trebui să fie instituţionalizat.
Lee s-a îngrozit. Cum şi-ar fi putut trimite copilul de numai trei ani într-o instituţie în care posibilitatea de a creşte normal ar fi fost periclitată pentru totdeauna? Când Lee şi Frank au vizitat stabilimentul pe care li l-au recomandat medicii, nu au găsit aici decât copii cu handicapuri mintale grave, majoritatea fiind incapabili să comunice. Tom avea într-adevăr probleme, a decis Lee, dar nu chiar atât de mari încât să îl trimită aici.
Atunci, o infirmieră i-a povestit lui Lee de existenţa unui spital din Ann Arbor care l-ar fi putut ajuta pe Tom. Medicii şi psihiatrii de aici au ajuns la concluzia că acesta avea un handicap mintal şi că nu va putea termina niciodată liceul. O lucrătoare socială de aici le-a sugerat lui Frank şi Lee că vor avea dificultăţi în a creşte un astfel de copil, căci amândoi făcuseră facultatea.
– Nu va putea fi altceva decât un gunoier, le-a spus ea.
– Şi ce dacă? i-a ripostat Lee. Vreau să îţi spun ceva: nu-mi pasă cu ce se va ocupa în viaţă. Eu îmi iubesc la fel toţi copiii, indiferent de coeficientul lor de inteligenţă. Nu am de gând să îl iubesc mai puţin pe Tom dacă nu este un geniu.
Tom a depăşit însă toate aşteptările medicilor. Cu reticenţă, aceştia au fost de acord ca el să fie înscris la o şcoală obişnuită. Deşi a avut într-adevăr perioade mai dificile, Tom nu numai că a absolvit liceul, dar a făcut chiar doi ani şi jumătate de facultate. Pe măsură ce a crescut, medicii şi-au schimbat diagnosticul, ajungând la concluzia că incapacitatea lui era mai degrabă de natură emoţională, şi i-au schimbat tratamentul în mod adecvat.
Sunt foarte bucuros că Lee nu a renunţat să lupte pentru acel copil cu un început dificil în viaţă, căci acel copil am fost eu. La ora actuală iau medicamente pentru controlul stărilor mele emoţionale oscilante. Când mă gândesc însă la acei ani din prima parte a vieţii mele, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat o mamă atât de încăpăţânată cum e Lee, care a refuzat să asculte predicţiile sumbre ale medicilor referitoare la lipsa mea de perspectivă. Mama m-a iubit suficient de mult pentru a-şi asculta propria inimă, care i-a spus că cea mai bună modalitate de a lupta pentru un copil este credinţa şi iubirea necondiţionată.
  • Tom Mulliga

Hârbul


 Mulţi oameni cumpără maşini vechi, mari, pe care le conduc vreme îndelungată, până când ele devin mult mai vechi. Definiţia lui „vechi” începe la peste 200.000 de kilometri. Maşinile astea se învechesc aşa de mult, că e greu să le mai deosebeşti. Încep să arate toate la fel, pe dinăuntru şi pe dinafară, însă îşi fac treaba, iar şi iar. Câştigă respect, un loc în familie şi chiar acceptare şi înţelegere pentru frecventele stricări.
Dacă lucrezi la un centru de tratament pentru dependenţa de droguri şi alcool, vederea unui automobil vechi de familie care vine cu un pacient este ceva obişnuit. Odată ajuns, şoferul dă fuga înăuntru şi spune: „Eu l-am adus până aici, să mă ajute cineva!”
Maşinile ruginesc. Rugina probabil că începe undeva în interior. Apoi apare pur şi simplu la exterior, în pete, prin vopsea. Odată ce a început, se întinde rapid, de la un punct la mai multe puncte şi la o piesă întreagă. La fel e şi cu dependenţii.
Maşinile ruginite greu ţi le mai aminteşti cum erau când erau noi. Stricăciunile fac să pălească amintirea farmecului lor, accesoriile şi chiar anul modelului. E nevoie de concentrare ca să evoci imaginea originală. La fel e şi cu alcoolicii.
Maşina ruginită, veche de doisprezece ani şi cu 230.000 de kilometri la bord, l-a adus pe tânărul blond, cu ochi albaştri şi cu efectele a doisprezece ani de băutură şi droguri pe corp, până la uşa centrului de tratament. (Maşina şi tânărul îşi începuseră procesul de ruginire în acelaşi timp.) Tatăl încerca să scoată corpul de 100 de kg de pe bancheta din spate, dar nu reuşea decât să-l întoarcă pe fiul lui pe burtă, cu picioarele păroase ieşindu-i prin uşa din spate. A intrat în centru, ca să ceară ajutor.
Mama stătea în faţă şi se uita drept înainte, fără să asculte la sforăitul pe jumătate anesteziat şi zgomotos. Pe ici pe colo mai auzea câte un geamăt sau un oftat... ce să fi fost? Nu-şi putea da seama. Nu se chinuia să o facă.
Se gândea vag la cât de trist de ciudate sunt vremurile şi întâmplările care îi fac pe oameni să ruginească. Când apăruseră primele pete? Când se instalase degenerarea? Când se transformase acceptarea copilului în rebeliune? Când începuse albastrul din ochi să apară pe un fundal roşu, nu pe unul alb – şi poate, galben, în continuare? Când deveniseră picioruşele moi şi roz atât de aspre şi de pestriţe şi pline de noroi? Când venise părul ăsta negru, murdar şi aspru, în locul pielii de catifea, fină şi nurlie, numai bună de sărutat de pe picioare şi spate? Oare când se transformase mirosul de pudră şi loţiune de bebeluş în mirosul unui corp nespălat, duhnind a whiskey de mâna a doua? Când se transformase scuipatul în vomitat? Când se transformaseră scutecele ude în chiloţi uzi?
Trist, atât de trist... bebeluşul încă mai e acolo... cu un corp care rugineşte şi un creier scurtcircuitat, cu care să facă faţă vieţii ce i-a mai rămas. A clipit să-şi îndepărteze lacrimile, iar întrebările despre „când” se transformară în întrebări despre „ce”.
Ce se întâmplase cu tânărul aventurier, a cărui căutare metodică după o lume fascinantă devenise o panică intensă legată de următoarea doză, de următorul pahar, de următoarea mâncare pe gratis sau de partida de sex care urma să lase doar o amintire înceţoşată? Ce se întâmplase cu atletul al cărui mers ca de gazelă devenise un instrument prin care să se ţină departe de necaz, un instrument de responsabilitate, de răspundere? Ce îi transformase inovaţia în decepţie? Determinarea în manipulare? Natura autoritară în cea a unui bătăuş? Ce se alesese de energia, de orarele şi de numeroasele mici treburi, care fuseseră înlocuite de letargie, de rătăciri şi de „ponturi mari”? Ce se întâmplase cu mulţii prieteni zgomotoşi, ale căror vizite fuseseră înlocuite de conversaţii şoptite la telefon, cu numai câţiva?
Clipi din nou, dar „ce”-urile nu s-au transformat în „de ce”-uri. Să petreacă zile ca aceasta – multe zile în şir – nu era nimic neobişnuit în viaţa ei. Să pierzi vremea e normal, întreruperile sunt normale, furia e normală, promisiunile neţinute şi absenţa oricăror planuri sunt normale. Ea provenea dintr-o familie alcoolică. Se căsătorise cu un alcoolic. Acum, fiul ei era un alcoolic şi un dependent. Şi asta pare normal. Nu poate să pună la îndoială „de ce”-ul normalităţii!
Nici măcar de ce-ul din Cum se face că toate hârburile astea din jurul meu sunt alcoolici, iar eu nu? De ce eu am fost cruţată? De ce nu sunt eu încă şi mai supărată, de ce nu mă îmbăt eu din cauza morţii şi a dispariţiei bebeluşului meu, care zace pe bancheta din spate?
Lucrurile astea sunt prea triste ca să te gândeşti la ele, hotărăşte ea şi îşi schimbă echilibrul celor 100 de kilograme ale ei ca să ajungă la torpedou şi la pachetul ascuns de Twinkies din spatele paharului lui tata. Breteaua de peste proteza ei uriaşă de sân se rupe din nou. Cu toţii sunteţi doar nişte hârburi ruginite, reflectează ea din nou, fără nicio emoţie, muşcând din prăjitura pufoasă. Asta e...
Înainte ca dinţii să îi ajungă la centrul cremos, simte deja valul familiar de alinare şi de incitare, care va dura doar câteva minute.
Asta e...
Şi bebeluşul care sforăie şi rugineşte pe bancheta din spate îşi continuă horcăitul de moarte.

Epilog:
Trei ore mai târziu, tânărul se afla în sevraj sever.
După trei zile era dezintoxicat cu succes.
După trei săptămâni a primit o medalie pentru terminarea programului de recuperare în urma consumului de alcool şi droguri.
După trei luni a primit un bănuţ, pentru participarea la nouăzeci de întâlniri Doisprezece Paşi în nouăzeci de zile.
După trei ani era angajat consilier certificat într-un centru de tratament pentru abuzul de alcool şi droguri.
Mai târziu şi-a luat doctoratul şi a devenit directorul unui astfel de centru...
Dumnezeu are grijă.
 
Joseph R. Cruse, medic

Scaunul gol




Am intrat în biroul lui Thom Rutledge fără prea multe aşteptări. Fusesem tratată de diverşi specialişti în tulburări de nutriţie vreme de peste şase luni, iar anorexia / bulimia mea nu se ameliorase cu nimic. Ba chiar, excesele alimentare, apoi cele de curăţire şi de înfometare se înrăutăţeau zi de zi.
Aproape de îndată ce ne-am aşezat, Thom a luat un scaun din colţ şi l-a pus direct în faţa mea. Eu eram sigură că mă programasem la o şedinţă individuală de terapie. Chiar nu aveam chef să ni se alăture cineva.
El a spus: „Vreau să îţi imaginezi că în acest scaun stă tulburarea ta de nutriţie.” Mai întâi m-am uitat către uşă; mă gândeam să o şterg curând. Apoi, lucrurile au devenit şi mai ciudate. Thom a sugerat să-i dăm un nume bolii mele de nutriţie. Chiar aşa, voia să-i dau un nume. El i-a spus „Ed”, explicând că este, de fapt, un acronim pentru „eating disorder” (boală de nutriţie în lb. engleză). Bun, asta era oarecum logic, dar eu tot mă întrebam cine are mai multă nevoie de terapie – eu sau aşa-numitul expert psihoterapeut din faţa mea.
Am scanat pereţii biroului, căutând ceva diplome. Toţi ceilalţi specialişti în tulburări de nutriţie pe care îi văzusem înainte îşi afişau diversele diplome şi certificate la vedere, în birou. Referinţele lui Thom nu erau de găsit nicăieri. În schimb, am văzut un animal împăiat (o specie pe care nu am recunoscut-o), o sticlă goală de whiskey care slujea de vază pentru nişte flori uscate şi un set supradimensionat de cărţi de joc. Serios, cărţile erau mari.
Cine e tipul ăsta? Ce caut eu aici? Şi de ce a dat bolii mele un nume de bărbat? Eram derutată.
După acele câteva clipe de ezitare, mi-am amintit că îl plăteam pe omul ăsta mulţi bani ca să mă ajute cu recuperarea din boala mea de nutriţie. Aşa că am decis să-i acord lui Thom beneficiul îndoielii.
M-am uitat la scaun, complet detaşată şi nemişcată şi mi-am imaginat tulburarea de nutriţie de care sufeream, Ed, ca şi cum ar fi stat acolo. Când a văzut că aveam să intru în joc şi să-i accept mica metaforă, Thom a trecut la nivelul următor de stranietate: mi-a cerut să am o conversaţie cu Ed.
Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că scaunul acesta era cel mai vorbăreţ obiect de mobilier pe care îl întâlnisem în viaţa mea. De fapt, scaunul acesta – Ed – avea destul de multe de spus. Thom nu mai era singurul ciudat din încăpere.
Ed a spus: „Jenni, eşti grasă. De ce îl asculţi pe Thom? N-o să poţi niciodată să scapi de mine. Eu sunt cu tine de-o viaţă.”
A continuat: „Simţi cât de strâmţi îţi stau blugii pe talie, chiar acum? Nu-i aşa că e foarte inconfortabil? Şi aminteşte‑ţi că azi-dimineaţă a trebuit să îţi închei cureaua cu o gaură mai încolo decât în mod normal. Asta înseamnă că e mai bine să nu mănânci de cină.”
Ed a continuat să vorbească de-a lungul şedinţei, făcând comentarii negative legate de mâncare, greutatea corporală şi alte lucruri. Am stat şi l-am ascultat pe Ed şi toate mi se păreau aşa de familiare. În cele din urmă, Thom a întrerupt şi a întrebat: „Jenni, ai vrea să-i spui ceva lui Ed?”
Eu am rămas fără grai. Niciodată nu mi se dăduse ocazia să răspund gândurilor pline de condamnare care îmi conduceau viaţa de peste douăzeci de ani. Întotdeauna presupusesem că gândurile astea erau pur şi simplu adevărul, că aşa eram eu. Eu eram tulburarea mea de nutriţie. Însă acum se schimbase ceva. Thom îmi arăta că gândurile negative care mă bântuiau zi şi noapte nu îşi aveau originea în mine. Aceste gânduri, aceste insulte veneau de la Ed, nu de la Jenni. Iar acum, Thom îi dădea lui Jenni şansa să îşi spună părerea.
N-aveam idee ce să spun. Ce să spui cuiva care te-a manipulat, te-a maltratat şi te-a controlat ani de zile? Ce să-i spui cuiva care te-a minţit o viaţă întreagă? Ce să-i spui cuiva care, în cele din urmă, nu vrea decât să te distrugă?
Mi s-a părut că am rămas în tăcere vreme de o veşnicie. În cele din urmă, l-am întrebat pe Ed: „De ce încerci să-mi controlezi fiecare mişcare? De ce nu mă laşi în pace?” În cele câteva secunde cât mi-a trebuit ca să pun întrebările astea, am simţit un pic de separare faţă de Ed. Şi m-am simţit atât de bine.
Aşa că am continuat să vorbesc cu Ed: „Tu mi-ai spus că eram grasă pe când aveam doar patru ani, la cursul de dans? Şi de ce nu m-ai lăsat niciodată să mănânc bomboane de Halloween, în copilărie? O bomboană n-avea să-mi facă rău. Întotdeauna arătau atât de bine. Şi de ce mărimea de la rochie e singurul lucru pe care mi-l amintesc, de la balul din liceu? Ai spus că asta e tot ce contează. La facultate, tu m-ai convins să merg la baie şi să mă forţez să vomit totul atunci, prima dată, nu-i aşa? De ce?”
Aveam atât de multe întrebări pentru Ed. Thom a menţionat că niciodată nu aveam să primesc de la Ed răspunsurile pe care le voiam, dar întrebările erau un bun început. Thom mi-a zâmbit. Cred că am zâmbit şi eu.
Înainte să-mi dau seama, sesiunea cu Thom s-a terminat, iar eu ieşeam pe uşă şi mă îndreptam către maşină. Însă de data asta, spre deosebire de momentele când ieşeam de la alte ședințe de terapie, acum plecam cu ceva nou. Plecam cu speranţă. În timpul pe care îl petrecusem cu Thom în ziua aceea, o redescoperisem pe Jenni, partea sănătoasă din mine, care voia să trăiască şi să se elibereze de boala mea de nutriţie. Am învăţat că ea avea doar nevoie de multă răbdare şi de timp ca să crească.
Am intrat în maşină, am pornit motorul şi am pornit spre casă. De data asta era un drum nou; eram pe calea adevăratei recuperări. Şi acum ştiam că pot să o fac.
L-am auzit pe Ed chicotind pe bancheta din spate şi mormăind ceva despre cum n-avea să mă părăsească niciodată. Cu toată inspiraţia pe care tocmai o găsisem în biroul lui Thom, mi-am imaginat că opresc maşina şi că îl arunc pe Ed afară. Asta cu siguranţă că nu o să fie uşor, m-am gândit, dar pot să o fac. 

Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare