O noapte
mohorâtă de iarnă se lăsa peste Detroit. Pentru personajul şovăielnic şi
singuratic care se clătina pe trotuarul ud, vremea părea doar să
puncteze cât de rece şi de neagră îi devenise viaţa.
Tom sărise fără paraşută, iar acum
plonja cu viteză maximă către o oprire bruscă. Nu avea cum să ştie că
imediat după colţ, într-o alee strâmtă şi întunecată, îl aştepta un
înger.
Tom se dedicase unei afaceri, doar ca să
o vadă cum se ofileşte şi moare. La treizeci de ani pierduse totul,
inclusiv spiritul. Singur, falit, fără nicio speranţă în viitor, cu
fiscul, creditorii şi proprietarul sufocându-l. Şi-a găsit scăparea în
alcool şi droguri. Dependenţa îl storcea din ce în ce mai strâns.
Tom numea un apartament ieftin la etajul
cinci casa lui. Dar prefera să nu folosească uşa din faţă, pentru că în
acea zonă se aflau deseori la pândă creditori „serioşi”. Învăţase să
intre şi să iasă pe o scară de incendiu din metal, care dădea într-o
alee din spatele clădirii.
Sprijinindu-se de pereţi şi de
tomberoane, Tom bâjbâi de-a lungul coridorului întunecat. Dar o noapte
petrecută hrănindu-şi obiceiurile era prea mult şi, cu ultima scânteie
de conştiinţă pălind, corpul lui se prăbuşi pe asfaltul îngheţat.
Încet, foarte încet, o senzaţie ciudată
l-a tras înapoi pe Tom. Ceva ud făcea nişte curse scurte şi abrazive pe
faţa lui. Întins pe spate, în mintea înceţoşată a lui Tom se strecură o
altă observaţie. Avea o greutate pe piept. Mâna i se mişcă, să
cerceteze. Blană? „Ce naiba...?” A deschis ochii brusc şi s-a trezit nas
în nas cu o pisică foarte mare. Speriat, a sărit în picioare cu toată
viteza pe care i-o permitea starea lui şi, găsind scara de incendiu, se
căţără cele cinci etaje până la apartamentul lui.
Ziua următoare l-a găsit pe Tom ceva mai
sigur pe sine. Coborând pe scările de fier, a fost surprins de pisica
ce l-a salutat dintr-o grămadă de cutii de carton. Mare, neagră, cu
părul scurt şi cu un colier la gât, Tom s-a gândit că pisica probabil
aparţinea cuiva din cartier, aşa că a început să meargă pe străzi,
sperând că pisica avea să recunoască unde locuieşte şi să se ducă acasă
la ea. Ca şi cum cei doi ar fi fost legaţi de o lesă invizibilă, pisica
îl urma pe Tom pas cu pas. Tom şi pisica încă mai mergeau când soarele
s-a coborât spre apus. Întorcându-se la apartamentul lui, el şi pisica
s-au despărţit la scara de incendiu.
În ziua următoare, Detroit a fost
cuprins de o furtună violentă de iarnă. Tom a rămas în casă şi, treptat,
atenţia i-a fost atrasă de un plânset stins. A deschis fereastra şi,
uluit, a văzut pisica acoperită de zăpadă, care se uita la el şi mieuna
încet. Se chinuise să urce cinci etaje alunecoase de scări de fier şi
trecuse pe lângă alte câteva apartamente, ca să se prezinte la Tom.
Uitându-se la jalnica creatură, Tom a deschis fereastra un pic mai mult
şi noul lui prieten ţâşni înăuntru, cu coada ridicată.
Viaţa încă nu dăduse tot ce avea, pentru
cei doi. În următoarele câteva luni au fost obligaţi să iasă din
apartament şi au rămas pe stradă. Dormind pe praguri, prin cutiile de
carton ale Armatei Salvării şi prin hoteluri ieftine, Tom simţea mereu
corpul acela micuţ şi cald lângă corpul lui, indiferent unde şi-ar fi
petrecut noaptea.
Tom era deja atât de încâlcit în propria
lui neajutorare, în droguri şi în alcool, încât căuta cu disperare o
cale de ieşire. Stând pe un mal izolat, ţinea în mână un revolver
încărcat. Trăgând siguranţa înainte şi înapoi, îşi punea ţeava în gură,
apoi o scotea. Avea nevoie doar de o mică scânteie, sau de un ghiont –
şi toate necazurile lui s-ar sfârşi. Şi-a repoziţionat ţeava
revolverului în gură şi a simţit cum un ghiont insistent îi împinge
încet mâna cu revolverul. Tom s-a uitat la ochii aurii care se holbau la
el din poală. Hei, dacă fac asta, s-a gândit el, cine o să aibă grijă de pisică? A
dat pistolul la o parte, s-a lăsat pe spate, pe malul înierbat şi a
adormit. De fiecare dată, în următorii câţiva ani, când voinţa îi
slăbea, pisica era lângă el, uitându-se adânc până în sufletul lui Tom.
N-a existat niciun fulger, niciun tunet,
nicio revelaţie plină de inspiraţie, dar încet şi din motive pe care
încă nu le înţelege, Tom a început să se lupte pentru a-şi recăpăta
controlul. În cele din urmă, a păşit în faţa unei săli pline de străini
şi a spus: „Salut, mă numesc Tom şi sunt alcoolic.” A găsit de muncă şi a
început să îşi adune viaţa.
Trecuseră unsprezece ani de când
prietenul lui îl găsise în aleea aceea întunecată şi rece. Într-o seară,
Tom a venit acasă de la serviciu şi, după cină, s-a aşezat să se uite
la televizor. Aşa cum făcuse vreme de atâţia ani, pisica s-a cuibărit în
poala lui. Uitându-se în jos, Tom şi-a mângâiat blând prietenul.
„Ştii”, a spus Tom încet, „tu chiar ai fost aici pentru mine atunci când
am avut nevoie de tine şi acum cred că mă adun din nou. O să fiu în
regulă. Dacă vrei să pleci sau să dispari, nu trebuie să rămâi pentru
mine.” Apoi Tom a adormit, cu bărbia căzută să i se odihnească în piept.
Au trecut doar câteva minute şi Tom s-a
trezit, ştiind imediat că prietenul lui plecase. Ochii aceia aurii, care
îi vorbiseră atât de limpede timp de atâţia ani, erau închişi pentru
totdeauna.
John Cruse
Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare
