Mergi înainte

 Singura dizabilitate în viaţă este
atitudinea inadecvată.

~ Scott Hamilton

I-am adresat doctorului întrebarea obişnuită:

– Care este prognoza, doctore?

– Va trebui să îţi amputăm piciorul, sub genunchi, mi-a răspuns el.

Am simţit că îmi vine să vărs. Credeam că o să leşin. Dacă ar fi să îmi privesc viaţa retrospectiv, nu cred că am mai trăit vreodată un alt şoc atât de mare.

Încercând să mă adun, i-am pus doctorului alte întrebări. În cele din urmă, m-am convins că procedura era într-adevăr necesară. Deşi amputaţia este considerată o operaţie care se face numai cu acordul pacientului, în cazul meu problema nu era „dacă” trebuia făcută, ci „când”. Aveam 28 de ani, dar nu mai aveam nicio altă opţiune.

Doctorul mi-a explicat că cu cât aşteptam mai mult, cu atât mai tare se întindea cangrena. Locul amputării depindea de linia de demarcaţie a acesteia (o linie roşie care se formează între ţesutul sănătos şi cel cangrenat). Eram familiarizată cu cangrena, căci îmi pierdusem deja două degete de la picioare din cauza ei. Prin urmare, şansele de a avea după operaţie un picior cât de cât folosibil erau mai mari dacă îl lăsam pe medic să decidă momentul operaţiei.

În drum spre casă, m-am gândit printre lacrimi la toate efectele pe care le va avea amputarea asupra vieţii mele. Viitorul meu părea sumbru. Pe scurt, eram îngrozită.

În ultimii patru ani suferisem destul. Operaţia de grefă osoasă s-a soldat cu complicaţii, urmate de o infecţie care s-a întins şi mi-a distrus practic piciorul. Au fost patru ani de coşmar, dar nu aş fi crezut niciodată că vor conduce la aşa ceva. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să port o proteză. Pe de altă parte, din spusele doctorului, nu se mai putea face nimic altceva, căci leziunile produse erau deja prea mari.

Medicul mi-a spus clar că aveam nevoie de o operaţie chirurgicală şi că trebuia să o fac cât mai curând. Mă temeam să îi dau vestea soţului meu. Situaţia noastră financiară era la pământ din cauza nenumăratelor operaţii, internări în spital şi tratamente de care am avut parte în aceşti patru ani. În acea vreme nu aveam asigurare medicală şi încă mai aveam facturi vechi pe care le plăteam eşalonat. Soţul meu muncea din greu, iar acum urmau alte cheltuieli. Mă simţeam o povară.

După acea zi fatidică, lucrurile s-au derulat rapid. Doctorul mi-a amputat piciorul drept, la 15 centimetri sub genunchi. Ciotul care mi-a rămas s-a vindecat frumos după dispariţia infecţiei. Piciorul mi-a redevenit astfel funcţional după ce ţesuturile cangrenate au dispărut.

În acea vreme, perioada obişnuită de aşteptare pentru adaptarea unei proteze era de opt săptămâni. Eu am fost gata în şase, căci eram tânără şi sănătoasă (singurele probleme de sănătate pe care le-am avut au fost cele cu piciorul). După internarea de cinci zile în spital m-am întors acasă în cârje, dar eram fericită că s-a terminat totul. Durerile post-operatorii nu se comparau nici pe departe cu cele de dinainte, pe care fusesem nevoită să le suport zilnic. În plus, ştiam că de data aceasta vor trece rapid, fapt care mă umplea de speranţă.

Soţul meu lucra la un parc de deşeuri auto, aşa că a reuşit să cumpere pe nimic un autoturism ars, pe care l-a restaurat complet în timpul celor şase săptămâni în care m-am recuperat. În final l-a vândut, iar cu banii primiţi am putut acoperi factura medicală, plus proteza. Pentru noi a fost un mic miracol.

Am rămas până astăzi cu convingerea că acea sumă de bani care ne-a picat practic din cer şi care a acoperit exact costul operaţiei medicale şi proteza mea a fost un act de „intervenţie divină”. Cum altfel s-ar fi potrivit sumele până la ultima centimă? Să fi fost o simplă coincidenţă? Nu cred.

Restul poveştii a devenit istorie. La ora actuală au trecut 46 de ani de când trăiesc cu piciorul amputat şi pot să afirm că nu acesta a fost lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat în viaţă. Am 74 de ani, dar merg încă foarte bine. Altminteri, nu am alte probleme de sănătate, cel puţin nu mai mari decât cele de care se plâng cei de vârsta mea. De fapt, aş zice chiar că am mai puţine probleme, căci am fost dintotdeauna o persoană foarte activă.

Dacă ar fi să calculez procentual cât din corpul meu lipseşte în urma operaţiei de amputare, aş zice că este vorba de 10-15%. Una peste alta, nu înseamnă prea mult. De altfel, partea care mi-a fost amputată era bolnavă, desfigurată şi dureroasă, punându-mi în pericol sănătatea restului corpului şi poate chiar viaţa. Faptul că a putut fi înlăturată a fost un miracol. Ce altceva aş fi putut cere de la viaţă?

Recunosc că au existat momente când nu m-am împăcat foarte bine cu proteza mea şi când m-am simţit frustrată şi iritată, dar pe ansamblu astfel de momente au fost rare şi au trecut de mult. Tehnologia protezelor moderne este într-adevăr uimitoare. Cei mai mulţi dintre oameni nici nu-şi dau seama că port un membru artificial (sinceră să fiu, nici măcar eu nu-mi aduc aminte, decât atunci când trebuie să îl scot).

Secretul reuşitei constă în a te adapta la schimbare şi în a cultiva o atitudine pozitivă.

Dacă te mulţumeşti să stai inert şi să priveşti cum viaţa se scurge pe lângă tine, nu vei ajunge niciodată acolo unde îţi doreşti. Pe de altă parte, dacă îţi doreşti să fi activ şi să îţi modelezi viaţa aşa cum doreşti, poţi face cu siguranţă acest lucru. Partea cea mai frumoasă atunci când eşti activ este că uiţi de handicapul tău. Cel puţin asta s-a întâmplat în cazul meu.

Mulţi oameni m-au complimentat de-a lungul vieţii pentru „atitudinea mea minunată”. Înclin să cred că pierderea unei părţi corporale are un impact emoţional mai profund asupra ta decât o boală internă. Poate pentru că efectul vizual este atât de puternic.

În aceste condiţii, de ce nu aş avea o atitudine pozitivă? La urma urmelor, am două mâini, două picioare şi un corp sănătos, care îmi permit să trăiesc aşa cum doresc în fiecare zi.

Am convingerea fermă că Dumnezeu m-a purtat în braţele lui începând din acea zi în care medicul şi-a pronunţat „sentinţa” şi în care viaţa a părut să se sfârşească pentru mine. În realitate, această angoasă a fost provocată doar de teama de necunoscut.

M-am înşelat însă. Există încă foarte multe lucruri pe care le pot face, şi pe care chiar le-am făcut.

De pildă, faptul că am crescut trei câini de talie mare, fiecare de 30-35 de kilograme, a fost o provocare pentru mine, dar în final am reuşit.

Deşi nu mai înot la fel de bine ca înainte de amputare (căci mi-am pierdut una din „aripioare”), am rămas totuşi o înotătoare foarte bună.

Nu mi-am pierdut nici capacitatea de a dansa. Ce-i drept, nu sunt întotdeauna foarte graţioasă, mai ales atunci când dansez valsuri sau tangouri, dar nu am nicio problemă cu polca, cha-cha sau alte dansuri rapide cu paşi scurţi.

De-a lungul anilor am jucat volei (nu profesionist, desigur) în două perioade din viaţa mea şi am fost grozavă lângă fileu.

Casa mea a fost întotdeauna curată şi perfect întreţinută, deşi am avut copii. Gătesc inclusiv la ora actuală trei mese sănătoase şi savuroase pe zi, iar de sărbători organizez adevărate festinuri. Pe scurt, am trăit o viaţă activă şi mă simt profund recunoscătoare pentru toate realizările mele, care nu au fost puţine.

Nu m-am considerat niciodată „handicapată”, „oloagă” sau chiar o persoană „cu dificultăţi fizice”, după cum se spune mai nou. Mă consider mai degrabă o persoană „cu o capacitate fizică uşor limitată”, dar ce om nu se încadrează în această categorie?

Nu am povestit toate acestea cu intenţia de a mă lăuda, ci doar pentru a demonstra câte lucruri devin posibile atunci când ai o atitudine pozitivă.

Consider că am dus o viaţă cu adevărat binecuvântată, de-a lungul căreia am ajuns la toate destinaţiile pe care mi le-am propus. A fost o călătorie de lungă durată, pe care nu aş fi putut-o face niciodată fără credinţa mea în Dumnezeu și în mine însămi şi fără tehnologia protezelor moderne.

Viaţa este frumoasă.

~ Joyce E. Sudbeck

  Supă de pui pentru suflet – Gândeşte pozitiv