marți, 13 ianuarie 2015

Supă de pui ptr suflet-Gândeşte pozitiv


Am căzut, dar m-am ridicat şi am mers mai departe

Spiritul uman este mai puternic decât
orice i se poate întâmpla.

– C.C. Scott

Era aproape primăvară, în cel de-al doilea an de masterat, când am descoperit adevăratul aluat din care eram făcută. Mă pregăteam de două săptămâni pentru dizertaţia finală, aşezată în faţa calculatorului şi neluându-mi decât foarte puţine pauze. În timp ce eram aproape gata cu prima redactare a tezei, mi-am dat seama că trebuie să mai fac nişte cercetări. Obosită şi flămândă, dar dorindu-mi să termin, m-am dus la bibliotecă. Odată ajunsă aici, mi-am aşezat rucsacul cu documente pe un scaun confortabil şi m-am dus glonţ la rafturi cu o geantă mare din piele. Mi-am umplut geanta cu cărţi şi am pus-o pe umăr, ocazie cu care am simţit o senzaţie ciudată care mi-a străbătut şira spinării, până în creştetul capului. Am alungat-o şi m-am întors la masa mea, unde am început să citesc.
Câteva ore mai târziu, m-am ridicat de pe scaun cu intenţia să plec, dar am simţit din nou aceeaşi senzaţie. Am ignorat-o şi de această dată şi am pornit către casă. Seara am simţit că mi se face greaţă, aşa că m-am dus la culcare.

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, mă simţeam chiar mai rău decât cu o zi înainte. Am reuşit să lucrez, dar pe la prânz am fost nevoită să mă duc la infirmeria universităţii. M-a luat în primire un student la medicină, care a rămas impresionat de faptul că reuşeam să îmi prind cu mâinile degetele de la picioare (la urma urmelor, eram instructoare de aerobică), dar nu a acordat prea mare atenţie durerilor mele de spate şi simptomelor asemănătoare gripei. După ce m-a consultat, mi-a dat o sticluţă de 800 mg de Motrin şi mi-a urat sănătate.

Seara, am găzduit o petrecere pentru colegi care fusese programată de săptămâni. După ce oaspeţii au plecat, m-am simţit foarte rău. Am sunat la un serviciu medical şi mi-am exprimat îngrijorarea din cauza durerilor de spate din ce în ce mai mari şi stării de rău generalizate. Mi s-a spus să stau întinsă pe spate pe o suprafaţă dură şi să sper că durerile îmi vor trece de la sine. Din păcate, odată ce m-am întins la sol, durerile nu numai că s-au amplificat, dar nici măcar nu am mai reuşit să mă ridic. Soţul meu a fost nevoit să mă ducă în pat, unde mi-a dat să beau din sticluţa cu Motrin, după care a stins lumina.
Când m-am trezit a doua zi dimineaţa, soarele pătrundea în cameră pe fereastră, iar păsărelele ciripeau. Am încercat să mă ridic din pat, dar nu s-a întâmplat nimic. A durat câteva secunde până mi-am dat seama că nu mai simţeam nicio durere, dar asta numai pentru că nu mai simţeam absolut nimic. Văzând că nu mă mai pot mişca deloc, am intrat în panică şi l-am trezit pe soţul meu. Acesta a chemat imediat o ambulanţă, care a sosit la scurt timp. Medicii m-au pus pe o targă pentru a mă duce la spital. Când m-au pus pe targă, deşi au procedat cu multă delicateţe, am auzit un ţipăt foarte ascuţit. Şocată, mi-am dat seama că provenea din propria mea gură. Când medicii mi-au prins şi a doua curea ca să mă lege de targă, am leşinat.
În timpul călătoriei până la spital mi-am revenit de câteva ori în simţiri, dar numai atât timp cât să-mi dau seama că nu era momentul cel mai potrivit pentru a-mi recăpăta conștiența. Când mi-am revenit complet, eram întinsă pe un pat de spital. Neştiind ce să cred, am sunat după infirmieră, iar aceasta mi-a spus că aveam trei discuri herniate în zona lombară care apăsau asupra măduvei spinării. Aceasta era tăiată, fapt care îmi cauzase paralizia, iar medicii tocmai îmi evaluau opţiunile.
Am rămas aşadar în pat, aşteptând ca medicii să decidă ce era de făcut în cazul meu. După trei zile, şeful departamentului de ortopedie m-a informat că după părerea lui profesionistă nu voi mai putea merge niciodată fără o operaţie chirurgicală. Aveam 22 de ani, eram studentă absolventă şi sportivă, aşa că îţi poţi imagina ce am simţit când am auzit acest lucru. Am fost întotdeauna o persoană activă, ba chiar de acţiune (cel mai mult îmi plăcea să învăţ din experienţă directă). De aceea, nu-mi puteam imagina viaţa trăită într-un scaun cu rotile. Soţul meu era plecat la serviciu, familia mea se afla la o distanţă de 4.000 de kilometri, iar buna mea prietenă Jen nu prea ştia ce să-mi spună pentru a mă mângâia. După ce medicul a plecat, am început să plâng, iar Jen mi-a vorbit cu multă blândeţe, până când am adormit, după care a dat mai multe telefoane, fără ştirea mea.
Mai întâi de toate, l-a sunat pe directorul de departament, care şi-a sunat la rândul lui soţia, care se întâmpla să fie directoarea departamentului de medicină sportivă. Aceasta şi-a sunat echipa de medici, care şi-a propus să îmi asigure o îngrijire medicală integrativă 24 de ore din 24, până când voi putea merge din nou. Jen l-a contactat apoi pe soţul meu, care a luat legătura cu familia mea (dintre membrii căreia trei erau medici). Aceasta a sunat imediat la spital şi a cerut să fiu tratată imediat de noua echipă de medici (specialiştii în medicină integrativă).
O zi mai târziu, am fost mutată într-un tanc de apă Hubbard special conceput pentru persoane ca mine şi am început să fac exerciţii de hidroterapie (de trei ori pe zi). Medicii mi-au pus un corset din oase de balenă şi tije de oţel menit să îmi ţină coloana vertebrală dreaptă indiferent dacă stăteam culcată sau în picioare. După exerciţii făceam masaj terapeutic, iar apoi fizioterapie. Chiar şi dieteticiana spitalului s-a implicat în terapia mea, recomandându-mi o dietă special concepută pentru a-mi facilita vindecarea şi pentru a-mi ajuta corpul să funcţioneze mai bine. Jen a rămas tot timpul alături de mine, zâmbind ori de câte ori pe uşa salonului intra un nou membru al echipei medicale.
Prima dată când medicii m-au ridicat în picioare am avut dureri mari. La fel a doua şi a treia oară, dar în cele din urmă forţa de compresie asupra vertebrelor mele s-a redus, iar eu mi-am recăpătat senzaţiile la nivelul picioarelor, astfel încât am putut merge din nou, cu ajutorul unui baston. Când am fost externată din spital, mersul meu era atât de caraghios, încât cei care m-au văzut au crezut probabil că eram bolnavă de paralizie cerebrală. Cu ajutorul primit de la numeroşii mei prieteni, am reuşit să mă forţez să înot trei kilometri pe zi în bazinul campusului, m-am dus de cinci ori pe săptămână la fizioterapie şi am reuşit să îmi determin corpul să facă ce nu aş fi crezut niciodată că va mai fi în stare. Strict focalizată asupra recuperării mele, după numai şase luni am intrat în sala de aerobică, cu fizioterapeutul meu lângă mine. Studenţii au aplaudat, iar instructoarea mea a izbucnit în lacrimi.
La ora actuală, 20 de ani mai târziu, sunt mama a cinci copii şi am participat la Maratonul La Jolla (organizat pe o distanţă de jumătate din cea a unui maraton obişnuit). Cei care au alergat alături de mine nu vor uita probabil niciodată chiotele pe care le-am scos când am urcat pe fiecare colină, la care s-au alăturat încurajările celor aflaţi pe margine.
Nu poţi şti niciodată de ce eşti în stare până când nu treci prin toate experienţele posibile.
~ Sage de Beixedon Breslin, Ph.D.