Am căzut, dar m-am ridicat şi am mers mai departe
Spiritul uman este mai puternic decât
orice i se poate întâmpla.
orice i se poate întâmpla.
– C.C. Scott
Era
aproape primăvară, în cel de-al doilea an de masterat, când am
descoperit adevăratul aluat din care eram făcută. Mă pregăteam de două
săptămâni pentru dizertaţia finală, aşezată în faţa calculatorului şi
neluându-mi decât foarte puţine pauze. În timp ce eram aproape gata cu
prima redactare a tezei, mi-am dat seama că trebuie să mai fac nişte
cercetări. Obosită şi flămândă, dar dorindu-mi să termin, m-am dus la
bibliotecă. Odată ajunsă aici, mi-am aşezat rucsacul cu documente pe un
scaun confortabil şi m-am dus glonţ la rafturi cu o geantă mare din
piele. Mi-am umplut geanta cu cărţi şi am pus-o pe umăr, ocazie cu care
am simţit o senzaţie ciudată care mi-a străbătut şira spinării, până în
creştetul capului. Am alungat-o şi m-am întors la masa mea, unde am
început să citesc.
Câteva ore mai târziu, m-am ridicat de
pe scaun cu intenţia să plec, dar am simţit din nou aceeaşi senzaţie. Am
ignorat-o şi de această dată şi am pornit către casă. Seara am simţit
că mi se face greaţă, aşa că m-am dus la culcare.
Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, mă
simţeam chiar mai rău decât cu o zi înainte. Am reuşit să lucrez, dar
pe la prânz am fost nevoită să mă duc la infirmeria universităţii. M-a
luat în primire un student la medicină, care a rămas impresionat de
faptul că reuşeam să îmi prind cu mâinile degetele de la picioare (la
urma urmelor, eram instructoare de aerobică), dar nu a acordat prea mare
atenţie durerilor mele de spate şi simptomelor asemănătoare gripei.
După ce m-a consultat, mi-a dat o sticluţă de 800 mg de Motrin şi mi-a
urat sănătate.
Seara, am găzduit o petrecere pentru
colegi care fusese programată de săptămâni. După ce oaspeţii au plecat,
m-am simţit foarte rău. Am sunat la un serviciu medical şi mi-am
exprimat îngrijorarea din cauza durerilor de spate din ce în ce mai mari
şi stării de rău generalizate. Mi s-a spus să stau întinsă pe spate pe o
suprafaţă dură şi să sper că durerile îmi vor trece de la sine. Din
păcate, odată ce m-am întins la sol, durerile nu numai că s-au
amplificat, dar nici măcar nu am mai reuşit să mă ridic. Soţul meu a
fost nevoit să mă ducă în pat, unde mi-a dat să beau din sticluţa cu
Motrin, după care a stins lumina.
Când m-am trezit a doua zi dimineaţa,
soarele pătrundea în cameră pe fereastră, iar păsărelele ciripeau. Am
încercat să mă ridic din pat, dar nu s-a întâmplat nimic. A durat câteva
secunde până mi-am dat seama că nu mai simţeam nicio durere, dar asta
numai pentru că nu mai simţeam absolut nimic. Văzând că nu mă mai pot
mişca deloc, am intrat în panică şi l-am trezit pe soţul meu. Acesta a
chemat imediat o ambulanţă, care a sosit la scurt timp. Medicii m-au pus
pe o targă pentru a mă duce la spital. Când m-au pus pe targă, deşi au
procedat cu multă delicateţe, am auzit un ţipăt foarte ascuţit. Şocată,
mi-am dat seama că provenea din propria mea gură. Când medicii mi-au
prins şi a doua curea ca să mă lege de targă, am leşinat.
În timpul călătoriei până la spital
mi-am revenit de câteva ori în simţiri, dar numai atât timp cât să-mi
dau seama că nu era momentul cel mai potrivit pentru a-mi recăpăta
conștiența. Când mi-am revenit complet, eram întinsă pe un pat de
spital. Neştiind ce să cred, am sunat după infirmieră, iar aceasta mi-a
spus că aveam trei discuri herniate în zona lombară care apăsau asupra
măduvei spinării. Aceasta era tăiată, fapt care îmi cauzase paralizia,
iar medicii tocmai îmi evaluau opţiunile.
Am rămas aşadar în pat, aşteptând ca
medicii să decidă ce era de făcut în cazul meu. După trei zile, şeful
departamentului de ortopedie m-a informat că după părerea lui
profesionistă nu voi mai putea merge niciodată fără o operaţie
chirurgicală. Aveam 22 de ani, eram studentă absolventă şi sportivă, aşa
că îţi poţi imagina ce am simţit când am auzit acest lucru. Am fost
întotdeauna o persoană activă, ba chiar de acţiune (cel mai mult îmi
plăcea să învăţ din experienţă directă). De aceea, nu-mi puteam imagina
viaţa trăită într-un scaun cu rotile. Soţul meu era plecat la serviciu,
familia mea se afla la o distanţă de 4.000 de kilometri, iar buna mea
prietenă Jen nu prea ştia ce să-mi spună pentru a mă mângâia. După ce
medicul a plecat, am început să plâng, iar Jen mi-a vorbit cu multă
blândeţe, până când am adormit, după care a dat mai multe telefoane,
fără ştirea mea.
Mai întâi de toate, l-a sunat pe
directorul de departament, care şi-a sunat la rândul lui soţia, care se
întâmpla să fie directoarea departamentului de medicină sportivă.
Aceasta şi-a sunat echipa de medici, care şi-a propus să îmi asigure o
îngrijire medicală integrativă 24 de ore din 24, până când voi putea
merge din nou. Jen l-a contactat apoi pe soţul meu, care a luat legătura
cu familia mea (dintre membrii căreia trei erau medici). Aceasta a
sunat imediat la spital şi a cerut să fiu tratată imediat de noua echipă
de medici (specialiştii în medicină integrativă).
O zi mai târziu, am fost mutată într-un
tanc de apă Hubbard special conceput pentru persoane ca mine şi am
început să fac exerciţii de hidroterapie (de trei ori pe zi). Medicii
mi-au pus un corset din oase de balenă şi tije de oţel menit să îmi ţină
coloana vertebrală dreaptă indiferent dacă stăteam culcată sau în
picioare. După exerciţii făceam masaj terapeutic, iar apoi fizioterapie.
Chiar şi dieteticiana spitalului s-a implicat în terapia mea,
recomandându-mi o dietă special concepută pentru a-mi facilita
vindecarea şi pentru a-mi ajuta corpul să funcţioneze mai bine. Jen a
rămas tot timpul alături de mine, zâmbind ori de câte ori pe uşa
salonului intra un nou membru al echipei medicale.
Prima dată când medicii m-au ridicat în
picioare am avut dureri mari. La fel a doua şi a treia oară, dar în cele
din urmă forţa de compresie asupra vertebrelor mele s-a redus, iar eu
mi-am recăpătat senzaţiile la nivelul picioarelor, astfel încât am putut
merge din nou, cu ajutorul unui baston. Când am fost externată din
spital, mersul meu era atât de caraghios, încât cei care m-au văzut au
crezut probabil că eram bolnavă de paralizie cerebrală. Cu ajutorul
primit de la numeroşii mei prieteni, am reuşit să mă forţez să înot trei
kilometri pe zi în bazinul campusului, m-am dus de cinci ori pe
săptămână la fizioterapie şi am reuşit să îmi determin corpul să facă ce
nu aş fi crezut niciodată că va mai fi în stare. Strict focalizată
asupra recuperării mele, după numai şase luni am intrat în sala de
aerobică, cu fizioterapeutul meu lângă mine. Studenţii au aplaudat, iar
instructoarea mea a izbucnit în lacrimi.
La ora actuală, 20 de ani mai târziu,
sunt mama a cinci copii şi am participat la Maratonul La Jolla
(organizat pe o distanţă de jumătate din cea a unui maraton obişnuit).
Cei care au alergat alături de mine nu vor uita probabil niciodată
chiotele pe care le-am scos când am urcat pe fiecare colină, la care
s-au alăturat încurajările celor aflaţi pe margine.
Nu poţi şti niciodată de ce eşti în stare până când nu treci prin toate experienţele posibile.
~ Sage de Beixedon Breslin, Ph.D.
|
