Sâmbãtã dimineaţa, din clipa în care s-a trezit,
Kay s-a şi gândit la bãrbatul pe care îl cunoscuse cu o searã în urmã şi
la telefonul pe care avea sa-l primeascã. Deschise brusc ochii.
Imaginea lui David Dickson îi apãru brusc în faţa ochilor minţii – cum
arãta, cu farmecul lui – şi zâmbi cuprinsã deodatã de euforie. Se
îndrãgostise. Şi avea sã o caute astãzi.
Sãrind jos din pat, ieşi în fugã pe palier şi se aplecã peste balustradã – o fatã de 19 ani, drãguţã, cu picioare lungi.
- Mama! Strigã ea cãtre parter. Aştept un telefon foarte important! Dacã sunã, eu sunt la duş! Aşteptã puţin. MAMA! Dinspre bucãtarie se auzi un ,,bine” îndepãrtat.
Puţin mai târziu, îmbrãcatã cu o cãmaşã şi blugi, intrã în bucãtãrie şi o sãrutã pe obraz pe mama ei. Sub braţ, avea o carte.
Mama o întrebã:
- Cum a fost la petrecerea de asearã?
- M-am distrat bine. Rãspunsul acesta teribil de nepotrivit o fãcu sã se simtã vinovatã. Auzise de multe ori despre relaţia dintre mama şi fiicã, în care cele douã erau ,,ca nişte surori” şi îşi spuneau totul una alteia. Dar nici una dintre ele nu putea face aşa ceva, deşi se iubeau tare mult una pe alta. Mama ei fusese crescutã într-o casã cu reguli rigide, în care de mica fusese învãţatã sã nu-şi manifeste emoţiile. ,,Mama ta”, se plânse o data tatãl ei, ,,este reţinutã când este vorba sã-şi arate sentimentele. Când am întâlnit-o prima data, am poreclit-o ‘domnişoara Încheiatã-pânã-la-gât’ şi nu s-a schimbat prea mult de-atunci.
- Eu nu vreau nimic de mâncare. Mã duc puţin pânã afarã sã stau la aer, îi spuse Kay mamei.
Stând în curtea din spate, Kay a încetat sã citeascã ceva din romanul ei, dar a trecut o orã, timp în care ea a visat cu ochii deschişi, întrerupându-se doar ca sã se tot uite la ceas.
Cum stãtea acolo, corpul ei devenise tot o mare ureche care stãtea încordatã, ca urechea unui câine de vânãtoare, sã prindã un sunet care se încãpãţâna sã nu vinã. De ce nu sunã? Se tot framânta ea?
Spre prânz, veni în vizitã prietena ei Emily. Kay simţi cum slãbea tensiunea din ea, când a fost adus afarã încã un scaun şi aşezat lângã al ei. ,,Ghici ce s-a întâmplat!” îi zise ea prietenei ei. ,,Cred cã m-am îndragostit.” Vocea ei cãpãtase profunde inflexiuni teatrale.
- Ei, nu zi! Strigã Emily. De cine?
În urmãtoarele minute, Emily o asculta pe Kay care o potopi cu tainele ei; i-a povestit în amãnunt ce expresii folosea David, fiecare cuvânt pronunţat de el era întors pe toate pãrţile şi cãutat de toate posibilele înţelesuri pe care le-ar fi putut avea. ,,S-a petrecut o puternicã reacţie fizicã între noi. Cu cifre octanice mari. Ce mai combustie spontanã!”
Deodatã însã, se lãsã brusc pe spate în scaunul ei, copleşitã de frustrare:
- Nu ştiu ce-i cu el. Dacã s-a simţit atât de tare atras de mine, de ce n-o fi sunat pânã acum?
Se privirã gânditoare una pe alta, pãrtaşe la aceaşi frãţie. Au mai stat puţin de vorbã, apoi Emily a plecat. Era ora prânzului.
Kay nu putu sã înghitã nimic. Venise acasã de la antrenament şi fratele ei, Steve, care avea 15 ani, şi vocea lui stridentã o cãlcã cumplit pe nervi.
O cãutã cu privirea dornicã de alinare pe mama ei care, ca de obicei, mânca în tãcere, cu ochii plecaţi.
Întotdeauna o fascinase ciudãţenia mamei ei. Era o mama iubitoare, nimic de zis. Dar îşi reţinea dragostea undeva în adâncul fiinţei ei, venindu-i greu sã şi-o exteriorizeze prin vorbe sau gesturi. Tatãl ei îşi înhãţa copii ca sã-i strângã în braţe, ca un urs, însã ea nu era capabilã de aşa ceva. ,,Nu-mi stã în fire,” se dezvinovãţea ea, dacã o zgândãrea careva dintre ei.
Domnişoara Încheiatã-pânã-la-gât, îi veni acum în minte lui Kay. Oare îi trimitea vreodatã tatii ocheade când se întâlneau? Gândul acesta pãrea de-a dreptul deplasat. Şi totuşi, cum ajunseserã pãrinţii ei sã fie împreunã?
Ceru voie sã se ridice de la masã şi se întoarse în curtea din spate. Pentru prima datã, avu sentimental unei povestiri sumbre. Cum de putuse sã fie atât de sigurã cã el avea s-o sune? Era deja toiul amiezii.
Deodatã apãru în uşã mama ei şi se apropie de ea.
- Aratã bine, Emily, zise ea. Am vãzut-o azi-dimineaţã, pe fereastrã. Apoi spuse şovãind: pãreaţi sã aveţi multe de discutat, voi douã.
Kay privi iute în sus şi surprinse o expresie care se şterse imediat de pe faţa mamei ei. Sã fi fost oare gelozie? Nu, nici vorbã de gelozie, ci regret, asta era. Mama voia ca fiica ei sã îşi deschidã sufletul cãtre ea, nu cãtre prietena ei.
Kay simţi un împuls puternic. O clipã, cum stãtea acolo, zeci de cuvinte se înghesuiau ca sã-i iasã pe gurã, prin care s-o cuprindã pe mama în lumea ei. Dar a durat doar o clipã.
Îi rãspunse stânjenitã:
- Ei, nu ne mai vãzusem de mult.
- Sigur, zise mama ei. Apoi suspinã. Ies puţin în oraş sã fac nişte cumpãrãturi. Ne vedem ceva mai târziu.
Dupã plecarea mamei, intrã în casã. Zãbovi sub arcada din camera de zi, privind indelung telefonul. Deodatã simţi cã se stârneşte în ea o urã: Sunã! zise ea furioasã, în gândul ei; sunã, putreziciune neagrã ce eşti, de ce nu suni odatã?
Tatãl ei se întoarse devreme de la serviciu; Steve se întoarse de la film; apãru apoi şi mama ei. Casa se umpluse dintr-odatã şi Kay constatã cu groazã cã se adunaserã cu toţii în camera de zi. Dacã cumva David suna acum, gândi ea neliniştitã, ce mã fac cu toţi ãştia grãmadã pe telefon? Cum ar fi putut sã râdã provocator, ori poate sã spunã ceva drãguţ, când toţi stãteau cu urechea ciulitã la ea?
Deodatã simţi cã nu mai poate îndura. Se duse sus în camera ei, închise uşi, se trânti pe pat. Sub ploeape i se adunarã lacrimi de neputinţã. Ce m-a fãcut oare sã cred cã o sã sune? işi zise ea. Sunt prea vulnerabilã, am prea mare încredere în bãrbaţi; de-acum încolo trebuie sã fiu mai prudentã.
Auzindu-se strigatã, coborâ în sufragerie unde îşi gãsi mama aşezatã la masã şi uitându-se la ceva ce pãrea sã fie o fotografie veche. Soarele care cobora spre apus desena o aura luminoasã în jurul capului ei.
- Kay, zise ea, uite ce-am gãsit azi-dimineaţã. Am tot vrut sã ţi-o arãt şi ţie. Şi îi dãdu fetei fotografia.
- A, este tata! Zise Kay, surprinsã. Ce chipeş era!
Se uitã în sus la mama ei. Ceva o fãcu sã încremeneascã. Se schimbase ceva la mama ei. ,,Da, aşa e!” zise mama. ,,Era foarte chipeş. Eram nebunã dupã el.”
Kay nu se clinti. Vorbele acestea spuse de altcineva, pãreau banale, dar spuse de mama ei, o lãsarã fãrã grai.
Zise apoi, prosteşte: ,,Zãu?” Mama ei, auzi, era nebunã dupã cineva! Şi s-o şi spunã şi cu voce tare.
- Vai, Doamne, aşa e! Vorbele ieşeau hurducate. Îl iubeam atât de tare cã nu mai vedeam pe unde mergeam. Stãtea cu mâinile împreunate pe masã. Locuia cu mãtuşa Mary si unchiul Ed, dupã colţ de casa noastrã. În serile de varã, ca acuma, stãteam pe veranda noastrã şi mã rugam sã treacã pe acolo, cã aşa, putea sã-mi spunã sã merg cu el la plimbare. Privi în jos, la mâinile ei. Câteodatã venea douã seri la rând, alteori trecea câte o sãptãmânã fãrã sã aparã. Ah, ce-mi mai punea rãbdarea la încercare! Ridicã privirea spre Kay: când urca treptele şi se aşeza lângã mine, în leagãn, simţeam cã plutesc pe nori. Dar şi sufeream. Aveam o obsesie, zise mama ei. Ştii, mi se pãrea cã am şoldurile prea mari faţã de corp. Aşa cã atunci când apãrea, inhaţam repede câte o pernã şi mi-o puneam în poalã, ca sã-mi ascund şoldurile.
Kay era şocatã. Mama ei îşi deschisese pentru ea una dintre uşile ei tainice cãtre gândurile ei şi o poftea sã arunce o privire înãuntru.
Mama îi spuse mai departe:
- Colegele mele de clasã de la colegiu aveau o vorbã: ‘’Dã-l gata!” Zâmbi timid. Vai, cât aş fi vrut sã-l dau gata pe tatãl tãu! Dar nu puteam. Dãdu din cap. Nu-mi stãtea îmi fire.
Kay înghiţi cu noduri:
- Pãi, cred cã i-ai dat tu a înţelege cumva. Doar te-a luat de nevastã.
- Probabil cã da. În felul meu. Cu şoldurile mele cele mari.
Se privirã în tãcere. Lui Kay îi trecu prin minte cã mama ei aştepta ceva de la ea. O privea cu ochii dilataţi. Parcã spuneau: Hai, spune! Spune-mi şi tu acum. Doar sunt prietena ta, ca Emily. Ştiu prin ce-ai trecut toatã ziua.
Mama ei privi spre masã. Cum stãtea aşa, cu capul plecat, gâtul ei alb, arcuit pãrea subţire şi foarte tânãr.
- Mamã, izbucni Kay, cred cã sunt îndrãgostitã aşa cum ai fost tu de tata.
Mama ridicã brusc capul:
- Ei, nu mai spune! De cine? Începurã sã vorbeascã. Mama o asculta şi îi punea toate întrebãrile care i se pãreau ei potrivite şi îi rãspundea cu vorbe şi exclamaţii exact la momentele potrivite. În aer plutea o senzaţie de împlinire care se aduna încet în jurul lor şi le învãluia, pânã au ajuns sã respire amândouã aceeaşi suflare caldã şi uimitoare.
Lui Kay i se pãrea cã dupã ce stãtuserã de vorbã, parcã i se ridicase un vãl de pe ochi şi acuma vedea totul altfel. Telefonul nu mai pãrea sã fie ceva atât de imperativ; dacã suna - îşi zicea ea – era minunat; dacã nu – n-avea sã-şi punã capãt zilelor dintr-atât. Tihna aceasta nouã fãcu sã i se trezeascã vijelios pofta de mâncare; mâncã cu lãcomie şi îşi privi fratele cu un ochi mai înţelegãtor. Şi pe urmã, când o ajutã pe mama în bucãtãrie, îi spuse: ,,Ştii, cred cã atunci când ţii în tine ceea ce simţi, nu faci decât sã-ţi amplifici emoţiile. Se foi: ,,De fapt, nici nu ştiu dacã chiar sunt îndrãgostitã. Cred cã doar mi-a picat cu tronc.”
- Te-a dat peste cap, îi zise mama.
- Exact. Dar asta nu este neapãrat dragoste. Acum…
Se auzi telefonul sunând.
Rãmaserã amândouã neclintite ca nişte statui, privindu-se una pe alta. Apoi Kay se duse în camera de zi şi ridicã receptorul. Inima îi tresãltã deodatã: ,,Alo!” zise ea.
- Alo! se auzi vocea unui tânãr. Aş putea vorbi cu Kay, vã rog?
- Eu sunt.
- Bãnuiam eu. Sunt David Dickson. Ne-am cunoscut asearã.
- A, David, ce mai faci?
- Bine, uite ce este, ai vreo treabã astã searã?
- N-am nimic de fãcut.
- Atunci aş putea trece sã te iau peste vreo jumãtate de orã?
- Bine.
Închise telefonul. Rãmase uimitã acolo, timp de câteva secunde. Apoi se duse înapoi în bucãtãrie unde mama stãtea cu spatele, întoarsã spre chiuvetã.
- Mamã, zise Kay. Toatã emoţia revenise, de-abia putea sã vorbeascã. Era telefonul pe care îl aşteptam. Vine sã mã ia peste puţin timp.
Mama se întoarse spre ea. Faţa îi strãlucea. Deodatã, îi fãcu cu ochiul: ,,Dã-l gata!”
- Ah, s-ar putea sã te coste! Kay izbucni în rãs. La fel şi mama ei. Deodatã se pomenirã râzãnd amândouã, de nu mai puteau sã se opreascã. Revenindu-şi, Kay spuse: ,,Mai bine m-aş duce sus sã mã schimb.”
- Kay.
Kay se întoarse cu faţa spre mama ei. Se privirã. Şi deodatã, Kay înţelese ce avea de fãcut, ceea ce vrusese sã facã, mai mult decãt orice.
O luã înapoi spre mama ei. Se îmbrãţişarã strâns, cu ochii închişi, cu obrajii striviţi unul de celãlalt. Mama mea, îşi zise Kay în gând, prietena mea.
Apoi, ca la o comandã doar de ele ştiutã, se desprinserã din îmbrãţişare. Kay se întoarse, o luã pe hol şi apoi în sus pe trepte, sãrind câte douã deodatã. Mintea ei fredona o melodie.
Florance Jane Soman
Sãrind jos din pat, ieşi în fugã pe palier şi se aplecã peste balustradã – o fatã de 19 ani, drãguţã, cu picioare lungi.
- Mama! Strigã ea cãtre parter. Aştept un telefon foarte important! Dacã sunã, eu sunt la duş! Aşteptã puţin. MAMA! Dinspre bucãtarie se auzi un ,,bine” îndepãrtat.
Puţin mai târziu, îmbrãcatã cu o cãmaşã şi blugi, intrã în bucãtãrie şi o sãrutã pe obraz pe mama ei. Sub braţ, avea o carte.
Mama o întrebã:
- Cum a fost la petrecerea de asearã?
- M-am distrat bine. Rãspunsul acesta teribil de nepotrivit o fãcu sã se simtã vinovatã. Auzise de multe ori despre relaţia dintre mama şi fiicã, în care cele douã erau ,,ca nişte surori” şi îşi spuneau totul una alteia. Dar nici una dintre ele nu putea face aşa ceva, deşi se iubeau tare mult una pe alta. Mama ei fusese crescutã într-o casã cu reguli rigide, în care de mica fusese învãţatã sã nu-şi manifeste emoţiile. ,,Mama ta”, se plânse o data tatãl ei, ,,este reţinutã când este vorba sã-şi arate sentimentele. Când am întâlnit-o prima data, am poreclit-o ‘domnişoara Încheiatã-pânã-la-gât’ şi nu s-a schimbat prea mult de-atunci.
- Eu nu vreau nimic de mâncare. Mã duc puţin pânã afarã sã stau la aer, îi spuse Kay mamei.
Stând în curtea din spate, Kay a încetat sã citeascã ceva din romanul ei, dar a trecut o orã, timp în care ea a visat cu ochii deschişi, întrerupându-se doar ca sã se tot uite la ceas.
Cum stãtea acolo, corpul ei devenise tot o mare ureche care stãtea încordatã, ca urechea unui câine de vânãtoare, sã prindã un sunet care se încãpãţâna sã nu vinã. De ce nu sunã? Se tot framânta ea?
Spre prânz, veni în vizitã prietena ei Emily. Kay simţi cum slãbea tensiunea din ea, când a fost adus afarã încã un scaun şi aşezat lângã al ei. ,,Ghici ce s-a întâmplat!” îi zise ea prietenei ei. ,,Cred cã m-am îndragostit.” Vocea ei cãpãtase profunde inflexiuni teatrale.
- Ei, nu zi! Strigã Emily. De cine?
În urmãtoarele minute, Emily o asculta pe Kay care o potopi cu tainele ei; i-a povestit în amãnunt ce expresii folosea David, fiecare cuvânt pronunţat de el era întors pe toate pãrţile şi cãutat de toate posibilele înţelesuri pe care le-ar fi putut avea. ,,S-a petrecut o puternicã reacţie fizicã între noi. Cu cifre octanice mari. Ce mai combustie spontanã!”
Deodatã însã, se lãsã brusc pe spate în scaunul ei, copleşitã de frustrare:
- Nu ştiu ce-i cu el. Dacã s-a simţit atât de tare atras de mine, de ce n-o fi sunat pânã acum?
Se privirã gânditoare una pe alta, pãrtaşe la aceaşi frãţie. Au mai stat puţin de vorbã, apoi Emily a plecat. Era ora prânzului.
Kay nu putu sã înghitã nimic. Venise acasã de la antrenament şi fratele ei, Steve, care avea 15 ani, şi vocea lui stridentã o cãlcã cumplit pe nervi.
O cãutã cu privirea dornicã de alinare pe mama ei care, ca de obicei, mânca în tãcere, cu ochii plecaţi.
Întotdeauna o fascinase ciudãţenia mamei ei. Era o mama iubitoare, nimic de zis. Dar îşi reţinea dragostea undeva în adâncul fiinţei ei, venindu-i greu sã şi-o exteriorizeze prin vorbe sau gesturi. Tatãl ei îşi înhãţa copii ca sã-i strângã în braţe, ca un urs, însã ea nu era capabilã de aşa ceva. ,,Nu-mi stã în fire,” se dezvinovãţea ea, dacã o zgândãrea careva dintre ei.
Domnişoara Încheiatã-pânã-la-gât, îi veni acum în minte lui Kay. Oare îi trimitea vreodatã tatii ocheade când se întâlneau? Gândul acesta pãrea de-a dreptul deplasat. Şi totuşi, cum ajunseserã pãrinţii ei sã fie împreunã?
Ceru voie sã se ridice de la masã şi se întoarse în curtea din spate. Pentru prima datã, avu sentimental unei povestiri sumbre. Cum de putuse sã fie atât de sigurã cã el avea s-o sune? Era deja toiul amiezii.
Deodatã apãru în uşã mama ei şi se apropie de ea.
- Aratã bine, Emily, zise ea. Am vãzut-o azi-dimineaţã, pe fereastrã. Apoi spuse şovãind: pãreaţi sã aveţi multe de discutat, voi douã.
Kay privi iute în sus şi surprinse o expresie care se şterse imediat de pe faţa mamei ei. Sã fi fost oare gelozie? Nu, nici vorbã de gelozie, ci regret, asta era. Mama voia ca fiica ei sã îşi deschidã sufletul cãtre ea, nu cãtre prietena ei.
Kay simţi un împuls puternic. O clipã, cum stãtea acolo, zeci de cuvinte se înghesuiau ca sã-i iasã pe gurã, prin care s-o cuprindã pe mama în lumea ei. Dar a durat doar o clipã.
Îi rãspunse stânjenitã:
- Ei, nu ne mai vãzusem de mult.
- Sigur, zise mama ei. Apoi suspinã. Ies puţin în oraş sã fac nişte cumpãrãturi. Ne vedem ceva mai târziu.
Dupã plecarea mamei, intrã în casã. Zãbovi sub arcada din camera de zi, privind indelung telefonul. Deodatã simţi cã se stârneşte în ea o urã: Sunã! zise ea furioasã, în gândul ei; sunã, putreziciune neagrã ce eşti, de ce nu suni odatã?
Tatãl ei se întoarse devreme de la serviciu; Steve se întoarse de la film; apãru apoi şi mama ei. Casa se umpluse dintr-odatã şi Kay constatã cu groazã cã se adunaserã cu toţii în camera de zi. Dacã cumva David suna acum, gândi ea neliniştitã, ce mã fac cu toţi ãştia grãmadã pe telefon? Cum ar fi putut sã râdã provocator, ori poate sã spunã ceva drãguţ, când toţi stãteau cu urechea ciulitã la ea?
Deodatã simţi cã nu mai poate îndura. Se duse sus în camera ei, închise uşi, se trânti pe pat. Sub ploeape i se adunarã lacrimi de neputinţã. Ce m-a fãcut oare sã cred cã o sã sune? işi zise ea. Sunt prea vulnerabilã, am prea mare încredere în bãrbaţi; de-acum încolo trebuie sã fiu mai prudentã.
Auzindu-se strigatã, coborâ în sufragerie unde îşi gãsi mama aşezatã la masã şi uitându-se la ceva ce pãrea sã fie o fotografie veche. Soarele care cobora spre apus desena o aura luminoasã în jurul capului ei.
- Kay, zise ea, uite ce-am gãsit azi-dimineaţã. Am tot vrut sã ţi-o arãt şi ţie. Şi îi dãdu fetei fotografia.
- A, este tata! Zise Kay, surprinsã. Ce chipeş era!
Se uitã în sus la mama ei. Ceva o fãcu sã încremeneascã. Se schimbase ceva la mama ei. ,,Da, aşa e!” zise mama. ,,Era foarte chipeş. Eram nebunã dupã el.”
Kay nu se clinti. Vorbele acestea spuse de altcineva, pãreau banale, dar spuse de mama ei, o lãsarã fãrã grai.
Zise apoi, prosteşte: ,,Zãu?” Mama ei, auzi, era nebunã dupã cineva! Şi s-o şi spunã şi cu voce tare.
- Vai, Doamne, aşa e! Vorbele ieşeau hurducate. Îl iubeam atât de tare cã nu mai vedeam pe unde mergeam. Stãtea cu mâinile împreunate pe masã. Locuia cu mãtuşa Mary si unchiul Ed, dupã colţ de casa noastrã. În serile de varã, ca acuma, stãteam pe veranda noastrã şi mã rugam sã treacã pe acolo, cã aşa, putea sã-mi spunã sã merg cu el la plimbare. Privi în jos, la mâinile ei. Câteodatã venea douã seri la rând, alteori trecea câte o sãptãmânã fãrã sã aparã. Ah, ce-mi mai punea rãbdarea la încercare! Ridicã privirea spre Kay: când urca treptele şi se aşeza lângã mine, în leagãn, simţeam cã plutesc pe nori. Dar şi sufeream. Aveam o obsesie, zise mama ei. Ştii, mi se pãrea cã am şoldurile prea mari faţã de corp. Aşa cã atunci când apãrea, inhaţam repede câte o pernã şi mi-o puneam în poalã, ca sã-mi ascund şoldurile.
Kay era şocatã. Mama ei îşi deschisese pentru ea una dintre uşile ei tainice cãtre gândurile ei şi o poftea sã arunce o privire înãuntru.
Mama îi spuse mai departe:
- Colegele mele de clasã de la colegiu aveau o vorbã: ‘’Dã-l gata!” Zâmbi timid. Vai, cât aş fi vrut sã-l dau gata pe tatãl tãu! Dar nu puteam. Dãdu din cap. Nu-mi stãtea îmi fire.
Kay înghiţi cu noduri:
- Pãi, cred cã i-ai dat tu a înţelege cumva. Doar te-a luat de nevastã.
- Probabil cã da. În felul meu. Cu şoldurile mele cele mari.
Se privirã în tãcere. Lui Kay îi trecu prin minte cã mama ei aştepta ceva de la ea. O privea cu ochii dilataţi. Parcã spuneau: Hai, spune! Spune-mi şi tu acum. Doar sunt prietena ta, ca Emily. Ştiu prin ce-ai trecut toatã ziua.
Mama ei privi spre masã. Cum stãtea aşa, cu capul plecat, gâtul ei alb, arcuit pãrea subţire şi foarte tânãr.
- Mamã, izbucni Kay, cred cã sunt îndrãgostitã aşa cum ai fost tu de tata.
Mama ridicã brusc capul:
- Ei, nu mai spune! De cine? Începurã sã vorbeascã. Mama o asculta şi îi punea toate întrebãrile care i se pãreau ei potrivite şi îi rãspundea cu vorbe şi exclamaţii exact la momentele potrivite. În aer plutea o senzaţie de împlinire care se aduna încet în jurul lor şi le învãluia, pânã au ajuns sã respire amândouã aceeaşi suflare caldã şi uimitoare.
Lui Kay i se pãrea cã dupã ce stãtuserã de vorbã, parcã i se ridicase un vãl de pe ochi şi acuma vedea totul altfel. Telefonul nu mai pãrea sã fie ceva atât de imperativ; dacã suna - îşi zicea ea – era minunat; dacã nu – n-avea sã-şi punã capãt zilelor dintr-atât. Tihna aceasta nouã fãcu sã i se trezeascã vijelios pofta de mâncare; mâncã cu lãcomie şi îşi privi fratele cu un ochi mai înţelegãtor. Şi pe urmã, când o ajutã pe mama în bucãtãrie, îi spuse: ,,Ştii, cred cã atunci când ţii în tine ceea ce simţi, nu faci decât sã-ţi amplifici emoţiile. Se foi: ,,De fapt, nici nu ştiu dacã chiar sunt îndrãgostitã. Cred cã doar mi-a picat cu tronc.”
- Te-a dat peste cap, îi zise mama.
- Exact. Dar asta nu este neapãrat dragoste. Acum…
Se auzi telefonul sunând.
Rãmaserã amândouã neclintite ca nişte statui, privindu-se una pe alta. Apoi Kay se duse în camera de zi şi ridicã receptorul. Inima îi tresãltã deodatã: ,,Alo!” zise ea.
- Alo! se auzi vocea unui tânãr. Aş putea vorbi cu Kay, vã rog?
- Eu sunt.
- Bãnuiam eu. Sunt David Dickson. Ne-am cunoscut asearã.
- A, David, ce mai faci?
- Bine, uite ce este, ai vreo treabã astã searã?
- N-am nimic de fãcut.
- Atunci aş putea trece sã te iau peste vreo jumãtate de orã?
- Bine.
Închise telefonul. Rãmase uimitã acolo, timp de câteva secunde. Apoi se duse înapoi în bucãtãrie unde mama stãtea cu spatele, întoarsã spre chiuvetã.
- Mamã, zise Kay. Toatã emoţia revenise, de-abia putea sã vorbeascã. Era telefonul pe care îl aşteptam. Vine sã mã ia peste puţin timp.
Mama se întoarse spre ea. Faţa îi strãlucea. Deodatã, îi fãcu cu ochiul: ,,Dã-l gata!”
- Ah, s-ar putea sã te coste! Kay izbucni în rãs. La fel şi mama ei. Deodatã se pomenirã râzãnd amândouã, de nu mai puteau sã se opreascã. Revenindu-şi, Kay spuse: ,,Mai bine m-aş duce sus sã mã schimb.”
- Kay.
Kay se întoarse cu faţa spre mama ei. Se privirã. Şi deodatã, Kay înţelese ce avea de fãcut, ceea ce vrusese sã facã, mai mult decãt orice.
O luã înapoi spre mama ei. Se îmbrãţişarã strâns, cu ochii închişi, cu obrajii striviţi unul de celãlalt. Mama mea, îşi zise Kay în gând, prietena mea.
Apoi, ca la o comandã doar de ele ştiutã, se desprinserã din îmbrãţişare. Kay se întoarse, o luã pe hol şi apoi în sus pe trepte, sãrind câte douã deodatã. Mintea ei fredona o melodie.
Florance Jane Soman
