joi, 25 decembrie 2014

FĂ-ȚI TIMP CA SĂ VEZI CU ADEVĂRAT

Cu toţii am auzit expresia: „Amintiţi-vă să vă opriţi şi să mirosiţi trandafirii“. Dar, cât de des ne facem timp în vieţile noastre agitate să observăm lumea din jurul nostru? Prea mult timp rămânem prizonierii orarului nostru încărcat, gândurilor noastre focalizate pe următoarele întâlniri, prizonierii traficului şi ai vieţii în general, pentru a mai realiza că mai sunt şi alţi oameni pe lângă noi.Sunt tot atât de vinovat ca şi ceilalţi că trec prin lume astfel, şi în mod special când merg cu maşina pe străzile supraaglomerate ale Californiei. Cu puţin timp în urmă, am fost martorul unui eveniment care mi-a arătat că a fi prins într-o lume aşa de mică înseamnă să treci cu vederea marea panoramă a lumii înconjurătoare. Mă îndreptam către o întâlnire de afaceri şi, ca de obicei, îmi alcătuiam discursul în minte. Am ajuns la o intersecţie foarte aglomerată unde semaforul tocmai se făcuse roşu. „Ei bine“, mi-am spus, „Pot să trec repede şi de următorul dacă trec de ăsta primul“. Mintea şi maşina mea erau pe pilot automat, gata să se avânte, când brusc transa în care picasem s-a împrăştiat la vederea unei imagini de neuitat. Un cuplu tânăr, amândoi orbi, traversau intersecţia aceea aglomerată, ţinându-se unul de altul, printre maşini care claxonau din toate părţile. Bărbatul ţinea de mână un băieţel, în timp ce femeia ţinea strâns la piept un sugar. Fiecare avea un băţ alb, cu care pipăiau în faţa lor, încercând să treacă de obstacole. La început m-au emoţionat. Ei treceau peste unul dintre cele mai oribile handicapuri - credeam eu - a fi nevăzător. „Ce îngrozitor să fii orb!“, mă gândeam. Repede gândurile mele au fost întrerupte de oroarea de a vedea cum cuplul, în loc să o ia pe zebră, a luat-o pe diagonală, chiar înspre mijlocul intersecţiei Fără să-şi dea seama de pericolul în care se aflau, ei se îndreptau chiar spre punctul unde se întâlnesc maşinile. Mi-era teamă pentru că nu ştiam dacă ceilalţi şoferi îşi dau seama ce se întâmplă. în timp ce priveam de pe prima linie de unde urma să iau startul curând, am văzut pe-trecându-se un miracol. în acele momente toate maşinile din toate direcţiile s-au oprit. N-am auzit nici o roată scârţâind sau vreun claxon nerăbdător. Nimeni n-a strigat: „Daţi-vă la o parte!“. Totul îngheţase, iar timpul părea să se fi oprit pentru ca această familie să poată traversa. Uimit, m-am uitat la maşinile din jurul meu să verific dacă şi ele vedeau acelaşi lucru. Am observat că atenţia tuturor era atrasă de tânărul cuplu. Brusc şoferul din dreapta mea a reacţionat. Scoţându-şi capul pe fereastră, a început să strige, „La dreapta. Luaţi-o la dreap-ta!“. Alţii l-au urmat imediat, urlând în cor „La dreapta!“. Nescăpând nici un moment, cuplul făcu traseul conform instrucţiunilor primite. Având încredere în bastoanele lor albe şi în strigătele cetăţenilor îngrijoraţi, au reuşit să ajungă pe partea cealaltă a străzii. Când au urcat pe trotuar un lucru m-a impresionat din nou mult: se ţineau tot de braţ. Pe de altă parte eram uimit de expresiile liniştite de pe chipurile lor şi m-am gândit că habar n-aveau ce se întâmplăîn jurul lor. Totuşi, imediat am simţit un oftat general de uşurare al celor care opriseră la intersecţie.
în timp ce aruncam o privire la maşinile în jurul meu, un şofer din dreapta mea a înce-put să mormăie, „Mamăă, ai văzut asta?!“. Cel din stânga mi-a zis „Nu-mi vine să cred!“. Cred că noi toţi fuseserăm emoţionaţi de ce se întâmplase. Iată cum, pentru câteva momente nişte
fiinţe umane au uitat de egoism şi au ieşit puţin din carcasa rece pentru a ajuta nişte oameni la nevoie. De multe ori am reflectat la ce văzusem şi am învăţat foarte multe din acele momente. Primul lucru ar fi: „încetineşte şi miroase trandafirii“. (Ceva ce rareori făcusem până atunci.) Făceţi-vă timp să aruncaţi o privire în jurul vostru şi să vedeţi cu adevărat ce se întâmplă în faţa voastră chiar acum. Faceţi asta şi veţi realiza că doar acest moment contează, şi mai important de-atât, acest mo¬ment vă face să vedeţi ce contează cu adevărat în viaţă. A doua lecţie pe care am învăţat-o, este că ţelurile pe care ni le fixăm pot fi atinse prin credinţa în noi, încredere în ceilalţi, în ciuda obstacolelor ce par imposibil de trecut. Scopul cuplului orb era să ajungă întregi de cealaltă parte a drumului. Obstacolele lor au fost opt rânduri de maşini care se pregăteau să vină înspre ei. Totuşi, fără panică sau îndoială, ei au mers înainte până şi-au atins ţinta. Şi noi putem merge înainte către ţelurile noastre, dând la o parte obstacolele care ne stau în cale. Trebuie doar să avem încredere în intuiţia noastră şi să acceptăm sfaturile celor mai înţelepţi. în ultimul rând, am învăţat să apreciez cu adevărat darul meu de a vedea în interior, un dar pe care nu l-am preţuit multă vreme. Vă puteţi imagina cât de diferită ar fi lumea fără vedere? Imaginaţi-vă, pentru o clipă, că sunteţi în mijlocul unei intersecţii şi nu vedeţi nimic. Cât de des uităm darurile simple pe care ni le-a făcut viaţa! Am plecat din intersecţia aceea aglomerată cu o mai mare înţelegere a vieţii şi o mai mare compasiune faţă de alţii. De atunci am luat hotărârea să văd viaţa aşa cum este în fiecare zi şi să-mi folosesc darurile date de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi. Făceţi-vă o favoare în timp ce treceţi prin viaţă: încetiniţi şi vedeţi pe îndelete viaţa aşa cum este. Petreceţi un minut chiar acum, acolo unde sunteţi, şi uitaţi-vă în jurul vostru. Altfel aţi putea pierde ceva minunat.

J. Michael Thomas

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Mâini pe umerii mei


 
A avut mare dreptate cel care a spus că mormintele sunt urmele pașilor îngerilor.
~ Henry Wadsworth Longfellow

Eram un băiețel de nouă ani care se bucura de vacanța de vară. Locuiam împreună cu familia mea într-un orășel numit Lakewood. Mă îndreptam către casa prietenului meu, situată la două străzi mai încolo, și mă gândeam la bunica mea, care murise cu câțiva ani înainte.
Bunica era o femeie micuță, cu părul alb, ochelari și un zâmbet plăcut și plin de căldură. Avea un spirit nobil și vorbea întotdeauna pe un ton calm și senin. Lângă ea mă simțeam întot­deauna iubit și în siguranță. Când bunica a murit, mi-am văzut mama plângând pentru prima dată în viața mea.
În timp ce mergeam, am devenit subit conștient de toate zgomotele din jurul meu: oamenii care vorbeau, mașinile care treceau pe stradă și păsările care ciripeau. De asemenea, simțeam mirosul caprifoiului înflorit. Am cotit pe strada prietenului meu. În timp ce mă pregăteam să intru pe aleea lui, am simțit o boare de vânt neașteptată. Nu era una laterală, ci verticală, din crește­tul capului către tălpi. Parcă ar fi fost cineva lângă mine. M-am oprit chiar înainte de aleea ce ducea către casa prietenului meu. Mă simțeam senin și împăcat, iar luciditatea îmi devenise foarte acută. Nu mă puteam mișca și nu auzeam nimic, dar puteam vedea perfect. Parcă cineva m-ar fi acoperit cu aripile sale. Am simțit apoi că cineva își pune mâinile pe umerii mei și mă trage încet înapoi. Am făcut astfel trei pași.
O clipă mai târziu, o mașină a ieșit cu spatele pe alee de după un colț, chiar în fața mea. Practic, înainte mă aflam chiar în calea ei. Șoferul nu ar fi avut cum să mă vadă, iar în acea epocă nu apăruseră încă indicatoarele sonore pentru șoferii care merg cu spatele. După ce mașina a trecut pe lângă mine și s-a îndepărtat, am simțit cum mâinile de pe umerii mei se ridică și aceeași boare de vânt, de data aceasta dinspre tălpi către creștetul capului. În sfârșit, mă puteam mișca din nou liber. M-am întors să văd cine mi-a salvat viața, dar nu am văzut pe nimeni.
Am alergat acasă să îi povestesc mamei ce mi s-a întâmplat. După ce i-am spus întreaga poveste, mama a respirat ușurată că nu pățisem nimic. Mi-a spus apoi că Dumnezeu mi-a trimis un înger ca să aibă grijă de mine. M-a îmbrățișat și m-a sărutat, plângând de bucurie.
De-a lungul întregii vieți am simțit prezența lui Dumnezeu. Sunt convins că îngerul care a venit în acea zi la mine a fost spi­ritul bunicii mele, trimis de Dumnezeu pentru a-mi salva viața. Nu voi uita niciodată senzația de pace, de bucurie și de iubire pe care am simțit-o atunci, în toiul acelei experiențe.

~ Rev. Anthony D. Powell

Ce știu absolut sigur


Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.
~ Filipeni 4:6
Era o noapte rece din iarna anului 1982. M-am trezit într-o situație în care mi-aș fi putut pierde cu ușurință viața. Mă îndreptam către micul orășel Chester, unde îmi luasem prima mea slujbă în învățământ, după ce petrecusem un week­end cu logodnicul meu Don în Columbus, Ohio.
Fordul meu Gran Torino, de culoare verde și vechi din anul 1973, supranumit „Iahtul” de frații mei, nu era o mașină pe care să mă pot bizui, având reputația de a muri în cele mai inopor­tune momente. De aceea, decizia de a bântui noaptea printr-o zonă rurală în toiul iernii, la o temperatură de minus 20 de grade Celsius, nu era cel mai inteligent lucru pe care l-am făcut vreo­dată. Ce nu facem însă de dragul iubirii!
Eram la 10-15 kilometri de casă, mergând către sud pe auto­strada Route 7, când motorul meu a început să dea rateuri. Am tras pe marginea drumului, iar motorul mașinii mele s-a înecat pentru ultima oară, după care s-a oprit definitiv. Dat fiind că nu era prima oară când mi se întâmpla acest lucru (ce-i drept că înainte mi se întâmplase pe lumină), mă simțeam pregătită, dar tot eram speriată.
Am încercat să îmi păstrez calmul. Am scos spărgătorul de gheață și lanterna din trusa de scule, m-am dat jos din mașină, am deschis capota și am căutat starterul. Am ridicat capacul și am introdus spărgătorul de gheață în gaură, lucru pe care îl făcu­sem de multe ori înainte.
Am încercat să pornesc motorul. Rr-rr-rr-rr. Nu am avut noroc, deși am pompat combustibil și am întors cheia în con­tact. „Păstrează-ți calmul. Inspiră adânc”, mi-am spus, în timp ce mașinile treceau pe lângă mine pe autostrada întunecoasă. „O să fii în regulă. Mai încearcă o dată”, am continuat să îmi spun, cu o încredere pe care nu o simțeam cu adevărat.
Am coborât din nou din mașină, am ajustat spărgătorul de gheață cu mâinile înmănușate care îmi înghețaseră deja, apoi am încercat din nou. Nici de această dată nu am avut noroc. Am simțit cum mă cuprinde panica.
M-am gândit să mai încerc o dată. Am coborât din mașină, de data aceasta foarte anxioasă, și am trântit ușa în spatele meu, din obișnuință. În acel moment terifiant, mi-am dat seama că cheia rămăsese în contact și farurile erau aprinse. Mintea mea s-a umplut pe loc de cele mai oribile scenarii:
  1. Nimeni nu va opri ca să mă ajute, temându-se de un jaf sau de o agresiune din partea mea.
  2. Aveam să îngheț până dimineața.
  3. Aveam să fiu lovită de o altă mașină.
  4. Aș fi putut opri un violator sau un criminal care de-abia aștepta o astfel de ocazie.
  5. Ar fi durat ore sau zile până când un echipaj al poliției ar fi ajuns în acest loc pierdut la capătul lumii.
În cele câteva secunde în care toate aceste scenarii mi-au trecut prin minte, am luat o decizie. Era un gând impulsiv, dar mi se părea cea mai bună alegere date fiind circumstanțele. Am făcut semn cu mâna pe marginea autostrăzii, neștiind exact cât de mare este riscul pe care mi-l asum.
Aproape instantaneu, o mașină a oprit lângă mine. Geamul lateral s-a lăsat și am văzut că în ea erau un șofer de sex masculin lângă care stătea o femeie, amândoi de vârstă mijlocie.
– Ai nevoie de ajutor? m-au întrebat ei. Te putem duce undeva?
– O, da, mulțumesc, le-am răspuns cu o voce în care se puteau citi cu ușurință ușurarea și entuziasmul. Mi s-a oprit motorul și nu mai pornește. Am niște prieteni în Tuppers Plains, familia Eichinger. Dacă m-ați putea ajuta să ajung acasă la ei, v-aș rămâne profund recunoscătoare.
Pe scurtul drum până la casa prietenilor mei, am discutat puțin cu cei doi. Șoferul mi-a spus că era pastor la o biserică micuță din zonă, iar femeia de lângă el era soția sa. Le-am expli­cat la rândul meu cine eram, de unde veneam și încotro mă îndreptam. Când am ajuns la casa prietenilor mei, le-am mulțu­mit din inimă celor doi pentru ajutorul lor binevenit și mi-am propus să le trimit o notă de mulțumire pentru că și-au riscat propria siguranță pentru a mi-o asigura pe a mea.
A doua zi am început să îi întreb pe localnici dacă știau de biserica pe care o menționaseră salvatorii mei, dar spre surpriza mea nimeni nu auzise de ea. Mi s-a părut ciudat. M-am uitat în cartea de telefoane, la secțiunea „Biserici”. Nimic! Nu exista o biserică cu acel nume. Poate că acea biserică chiar exista, dar era prea mică pentru a fi listată în cartea de telefoane, sau poate că avea o congregație foarte dispersată, fapt care explica de ce nu auzise nimeni din zonă despre ea. Pentru mine nu mai conta însă. Acum știam cu sigu­ranță ceea ce au încercat să mă convingă mama și călugărițele de la școala catolică pe care am urmat-o în copilărie: că îngerii veghează asupra mea. Pe doi dintre ei i-am cunoscut „în carne și oase”.
~ Sherry A. Bentley

Nu te pune cu noi


 
Căci El zice, și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă. Psalmul 33:9

Privind fețele ostile din jurul mașinii sale, și-a dat seama că a făcut o alegere proastă. Fiul meu se dusese într-o zonă izolată de dincolo de calea ferată, unde știa că se țin une­ori petreceri. Mai fusese acolo, așa că sperase că își va găsi niște prieteni.
A găsit într-adevăr o petrecere, dar în mulțime erau numai fețe nefamiliare și ostile. Singura cunoștință pe care a găsit-o i-a spus de la obraz că ar trebui să plece; în caz contrar, va suferi consecințele. Alcoolul și drogurile sunt sinonime cu pericolul, așa că fiul meu s-a decis să plece.
Pe când se grăbea către mașină, a auzit pași în urma sa. Un grup de tineri îl urmăreau.
S-a încuiat în mașină și s-a simțit ceva mai bine, dar motorul refuza să pornească. Băieții care îl urmăriseră îi înconjurau acum mașina, făcând mișto de el.
Chiar atunci, un camion uriaș a apărut de nicăieri. Șoferul a parcat în apropiere, dar a lăsat motorul să meargă și luminile aprinse. Doi bărbați enormi au coborât, iar din cabină puteau fi văzute cu ușurință două arme atârnând într-un port-arm. Băr­bații au evaluat situația, iar tinerii puși pe harță s-au retras în umbră, continuând să privească scena.
Unul din bărbați a rămas de gardă, în timp ce celălalt s-a aplecat și i-a spus fiului meu:
– Ai nevoie de ajutor?
– Nu-mi pornește motorul.
– Mai încearcă o dată.
S-a dat un pas înapoi și s-a uitat la fiul meu, care a întors încă o dată cheia în contact. De data aceasta, motorul a pornit.
– Mulțumesc. Acum sunt în regulă.
– Bine, i-a răspuns bărbatul masiv, după care a plecat, însoțit de tovarășul său.
Cei doi nu au făcut niciun comentariu referitor la petrecere și nu le-au spus tinerilor să plece acasă. S-au întors direct la camionul lor.
Fiul meu i-a privit urcându-se în camion, după care a dema­rat. Când a ajuns în stradă, a rămas surprins să constate că din camion nu mai rămăsese nicio urmă, nici măcar în praful dru­mului. A mărit viteza și a încercat să prindă din urmă camionul, dar încercarea lui s-a dovedit zadarnică.
Zguduit, când a ajuns acasă, fiul meu m-a rugat să stau de vorbă cu el. Majoritatea copiilor nu le spun părinților lor ce s-a întâmplat, mai ales dacă au făcut ceva interzis, dar fiul meu dorea să îmi relateze povestea neverosimilă pe care o trăise în acea noapte.
Ascultându-l, m-am cutremurat la gândul că la acea oră aș fi putut primi un telefon de la spital sau de la morgă, în loc să-mi ascult fiul perfect sănătos povestindu-mi la masa din bucătărie ce i s-a întâmplat. Fiul meu mi-a relatat cu uimire cum a apă­rut de nicăieri camionul în acea zonă izolată și îndepărtată de drumurile principale. Nu exista nici măcar un indicator care să conducă acolo. De unde au venit acei bărbați? De ce a pornit mașina lui după sosirea lor și unde au dispărut aceștia la sfârșit?
Nu existau drumuri lăturalnice pe care ar fi putut-o apuca. Pur și simplu dispăruseră în neant.
Bărbații nu păreau deloc îngrijorați că petrecerea a continuat și că la ea participau minori care beau și consumau droguri. Sin­gurul lor scop a părut să fie protejarea fiului meu.
După ce fiul meu și-a încheiat povestea, am respirat ușurată și i-am zâmbit. Nu aveam nicio îndoială că acei bărbați fuseseră îngeri trimiși de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile mele con­tinue de a-mi proteja copiii. Dacă am avut vreodată îndoieli refe­ritoare la eficacitatea acestor rugăciuni, ele au dispărut pentru totdeauna în acea noapte.
Știam că ce aveam să îi spun îl va face pe fiul meu să își ridice sprâncenele până la cer, dar trebuia să o fac:
– Cei doi bărbați au fost îngeri.
Răspunsul lui m-a surprins:
– Știu acest lucru, mamă. Erau incredibil de mari, iar cami­onul lor a apărut practic de nicăieri și a dispărut imediat ce am fost în siguranță.
Am rămas amândoi profund impresionați de omniprezența și omnisciența lui Dumnezeu, manifestându-ne recunoștința profundă pentru îngerii Lui care i-au venit în ajutor fiului meu în acel camion uriaș.
~ Diane Marie Shaw

vineri, 12 decembrie 2014

Un înger la supermarket

Cât de frumoasă poate fi ziua atinsă de amprenta bunătății!~ George Elliston

Mă duc la supermarketul de lângă autostradă. Vrei să vii?
Am acceptat cu bucurie invitația, căci nu aveam prea multe opțiuni recreaționale în jurul campusului colegiului. Eram studenți, deci nu aveam bani, dar lângă auto­stradă exista un supermarket din care puteai cumpăra aproape orice cu bani puțini. Odată, m-am întors în dormitor cu o pungă de cinci kilograme de banane, cumpărată cu câțiva penny! Nu m-am gândit nicio clipă că nu puteam mânca atâtea banane, așa că marea majoritate s-au înnegrit și a trebuit să le arunc. Totuși, amintindu-mi de acest chilipir, am plecat plin de entuziasm la supermarket împreună cu amicul meu Michael, având doar câțiva dolari în buzunar.
Micul hol de la intrare era cu deosebire aglomerat când am ajuns. Toată lumea dorea să urce la etaj. De aceea, am optat pen­tru rampa rulantă care unea etajele între cele două scări obișnu­ite. Era ceva între un lift și o rampă rulantă pentru bagaje, așa cum vezi în aeroporturi. La începutul anilor 80 era o inovație pentru acea epocă. Avea marginile din oțel inoxidabil și o bandă de cauciuc în mișcare care te ducea în sus.
Când am început să urcăm, am observat doi-trei copii care se jucau pe banda de cauciuc. Când ajungeau sus, aceștia coborau rapid scările pentru a se urca din nou pe ea. De multe ori, își dădeau drumul să alunece în jos chiar pe rampă, trecând printre cumpărătorii care urcau.
Când ne-am apropiat de destinație, unul din copiii din fața noastră a alunecat și a căzut. Purta șosete în picioare, iar când a ajuns la capătul benzii de cauciuc, una din șosete i-a fost prinsă de aceasta și copilul a început să țipe.
Cineva din mulțime a apăsat butonul roșu de oprire a benzii și a blocat motorul acesteia. Presiunea la care era supusă glezna copilului nu a scăzut însă. În timp ce ne străduiam să îl ajutăm, un cumpărător intrat în panică a încercat să tragă de piciorul copilului, înrăutățind situația și făcându-l pe acesta să țipe și mai tare. Piciorul copilului se umfla și se înroșea cu repeziciune, arătând din ce în ce mai rău.
Un tânăr cu un șorț a blocat partea de jos a rampei cu o bari­eră din plastic ca să îi împiedice pe oameni să se înghesuie și mai tare în jurul copilului. Singurii care ne-am nimerit în apropiere am fost eu și cu Michael.
Cineva a strigat:
– Ajutor, avem nevoie de un cuțit pentru a-l elibera.
Aveam întotdeauna un briceag la mine, așa că am început să mă caut prin buzunare după el. Rareori mi se întâmpla să nu îl am la mine, dar acum, când aveam o nevoie imperioasă de a-l găsi, se părea că îl lăsasem pe noptiera din dormitorul meu.
Continui să îmi amintesc perfect ceea ce s-a întâmplat în con­tinuare, deși au trecut peste 30 de ani de la această întâmplare. Stăteam aproape umăr la umăr cu Michael, blocând orice trecere către băiat. Și totuși, în fața noastră a apărut de nicăieri o femeie. Aceasta nu a trecut de noi, și nici nu venise din lateral, sărind peste marginea rampei. Nu am putut nici spune că am văzut-o apărând din neant. Pur și simplu ne-am trezit cu ea în față. Purta o jachetă groasă, lucru care m-a uimit, căci afară nu era deloc frig.
Femeia s-a întors către noi, l-a privit pe Michael în ochi și i-a spus pe un ton răspicat:
– Michael, dă-mi briceagul.
Până atunci, Michael nu-și dăduse seama că are un briceag la el. Acum și-a băgat mâna în buzunar și a scos din el un briceag. L-a deschis și i l-a dat femeii.
Imediat, femeia s-a lăsat pe vine și a tăiat șoseta, eliberându-l pe copil. Între timp a sosit și mama copilului, care l-a îmbrăți­șat plângând. Am constatat ușurați că piciorul copilului nu avea nicio rană deschisă, revenindu-și sub ochii noștri la mărimea și la culoarea sa normală.
Peste câteva secunde, eu și Michael ne-am dat seama că femeia care a intervenit într-o manieră atât de dramatică nu se mai afla lângă noi. Nici de această dată nu a trecut pe lângă noi, și nu ar fi avut spațiul necesar pentru a trece pe lângă mama îngenuncheată lângă copilul ei, care ne blocau tuturor ieșirea. Eram șocați. De unde apăruse acea femeie? Cum de știa numele lui Michael și faptul că acesta avea un briceag în buzunar, deși el însuși nu avusese habar de acest lucru?
În ultimii ani de școală am discutat de multe ori cu Michael despre acest incident, dar nu am ajuns niciodată la o explicație rațională. Niciunul dintre noi nu ne mai aminteam cum arăta femeia, cu excepția jachetei groase pe care o purta. Deși toate celelalte detalii ale incidentului îmi erau cât se poate de clare, fața femeii îmi apărea ca în ceață.
În discuțiile despre Biblie sau în mass-media apar când și când relatări despre apariții ale îngerilor. Acestea îmi amintesc de fiecare dată de acea zi petrecută la supermarket, în care se pare că am asistat la o intervenție directă a lui Dumnezeu în momentul în care un copil avea nevoie de ea. Convingerea mea este că în acea zi eu și cu Michael am întâlnit un înger.

~ John P. Walke

duminică, 7 decembrie 2014

Reguli pentru o viata împlinită

 1. Fii conștient(ă) de faptul că iubirea adevărată și realizările importante implică mult risc
Ar trebui să știm cu toții că orice am face în această lume implică un anumit risc, mai mic sau mai mare, ușor de observat sau nu, depinzând de situația în sine. De aceea trebuie să ai curaj, indiferent de situație, și să fii dispus(ă) să riști și mai mult pentru a atinge rezultate și mai bune decât până acum.
2. Când pierzi sau eșuezi, nu ignora lecția
Orice eșec ne oferă o lecție de viață. În loc să te superi și să fii deprimat(ă) pentru că ai eșuat, mai bine încearcă să observi și partea bună a lucrurilor. Încearcă să descoperi ce te-a învățat acea experiență neplăcută. Lecția oferită de aceasta, pusă în practică în viitor, cu siguranță te va ajuta să nu mai eșuezi.
3. Urmează cele trei R-uri. Respect pentru tine. Nu te subestima și niciodată să nu crezi că meriți mai puțin. Pentru ca cei din jur să te aprecieze la adevărata ta valoare și pentru ca ei să te respecte așa cum meriți, mai întâi trebuie să te respecți și tu însuți. Respect pentru ceilalți. Pentru ca alții să te respecte, trebuie să-i respecți și tu la rândul tău. Este vital să te porți cu cei din jur la fel cum îți dorești ca ei să se poarte cu tine. Responsabilitate pentru acțiunile tale. Dacă ignori sau încerci să fugi mereu de ce ai făcut la un moment dat, dai dovadă de imaturitate. Acceptă-ți greșelile, asumă-ți responsabilitatea pentru ele și încearcă să le repari atunci când poți.
4. Reamintește-ți că dacă nu reușești să obții tot ce îți dorești poate fi o dovadă minunată de noroc
Poate că ceea ce ți-ai propus tu să obții nu era tocmai cea mai bună opțiune pentru tine. Poate că ce ți-ai dorit tu nu era benefic pentru tine și poate nu te-ar fi ajutat să evoluezi, pe plan personal sau profesional. De aceea, gândește-te că poate ai avut noroc că planurile tale nu au atins finalul pe care îl așteptai inițial. Poate e mai bine așa.
5. Nu lăsa o mică dispută să distrugă o prietenie minunată
Învață să ierți greșelile celor din jur și să treci peste supărare. Întotdeauna când ești supărat(ă) pe cineva, gândește-te dacă merită să pierzi un prieten bun doar pentru că nu ai fost capabil(ă) să ierți.
6. Când realizezi că ai făcut o greșeală, ia imediat atitudine și corecteaz-o
Niciodată să nu crezi că greșelile tale se vor repara singure, de la sine. Dacă gândești așa, faci o altă greșeală. Cum am spus și mai sus, asumă-ți greșelile și fii responsabil(ă). Ești un adult și suficient de inteligent(ă) cât să-ți poți repara singur(ă) greșeala. Indiferent ce ai crede, ai puterea de a-ți corecta greșeala, așa că nu mai ezita și fă-o!
7. Petrece puțin timp singur(ă) în fiecare zi
Acordă-ți zilnic cel puțin o jumătate de oră pentru tine însuți. Petrece puțin timp singur(ă), timp în care să nu te gândești la cei din jur (prieteni, familie sau parteneri), la probleme sau la serviciu. Acordă-ți un moment în care tu ești cel/cea mai important(a) și în care să nu te gândești decât la tine.
8. Fii deschis(ă) schimbărilor, dar nu renunța la valorile tale
Cum am mai spus și înainte, trăim într-o lume aflată într-o permanentă schimbare. De aceea nu trebuie să fim rigizi în fața schimbărilor, ci trebuie să le acceptăm. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la valorile pe care le avem sau la opiniile noastre. Nu uita faptul că niciodată noul nu exclude vechiul.
9. Nu uita că tăcerea este uneori cel mai bun răspuns
Nu degeaba se spune că uneori „tăcerea este de aur”. Într-adevăr, sunt multe momente în viață în care este mai bine să nu dai un răspuns sau o replică. Lasă tăcerea ta să „vorbească” pentru tine. Depinde doar de tine să realizezi când este mai bine să păstrezi tăcerea.
10. Trăiește o viață bună, onorabilă. Când vei îmbătrâni și te vei gândi la trecut, vei putea să te bucuri de el o a doua oară
Trăind onorabil și corect vei avea la bătrânețe (și nu numai) motive să fii mândru/ă de viața pe care ai dus-o. Fiind mândru/ă de propria existența vei putea retrăi cu plăcere momentele care te-au adus la o bătrânețe trăită liniștit.
11. În neînțelegerile cu cei iubiți, raportează-te numai la prezent și la situația curentă. Nu trebuie să aduci în discuție trecutul.
Acest sfat este, poate, unul dintre cele mai importante. Dacă ai o neînțelegere cu o persoană apropiată ție (un membru al familiei, un prieten sau un partener de viață) încearcă să nu menționezi ce s-a întâmplat acum o lună, acum un an sau mai demult. De ce? Pentru că, poate, ce s-a întâmplat în trecut nu are nicio legătură cu neînțelegerea voastră, deci nu ar avea niciun sens să-l readuci în discuție. În plus, să reproșezi cuiva acțiunile avute în trecut, poate să rănească profund persoana respectivă și să agraveze cearta.
12. Împărtășește ce știi. Este o cale de a atinge nemurirea.
Ce rost au toate informațiile (poate amuzante, poate interesante, poate importante) pe care le știi, dacă nu le spui și nu le transmiți și altora? Încearcă să transmiți informațiile și celor din jur, celor care sunt, bineînțeles, atenți, receptivi și dispuși să le primească.
13. Fii blând(ă) cu Pământul
Și asta înseamnă, evident, să ai grijă și de natură. Știi foarte bine ce nu trebuie să faci și ce poți face pentru a proteja mediul înconjurător (de la a nu arunca gunoaiele pe jos până la a nu tăia copacii). Nu te gândi niciodată că dacă alți oameni nu fac asta, înseamnă că nu trebuie să o faci nici tu. Fii tu schimbarea pe care o dorești în ceilalți!
14. O dată pe an, du-te și vizitează un loc în care nu ai mai fost până atunci
Ia-ți o mică vacanță în care să vizitezi locuri noi, locuri în care nu ai mai fost. Nu numai că aceasta este o ocazie perfectă de a te relaxa și de a uita de tot stresul și oboseala din timpul anului, dar vei afla și lucruri noi. Vei vedea locuri noi, vei primi informații noi și interesante și îți vei extinde orizontul.
15. Judecă-ți succesul raportându-te la ceea ce a trebuit să renunți pentru a-l obține.
Gândește-te dacă oare, lucrurile la care ai renunțat pentru a-ți atinge scopul au fost prea importante. Încearcă să faci diferența între ceea ce trebuie (și ceea ce este în puterea ta) să faci și între un sacrificiu prea mare. Dacă sacrificiul a fost prea mare, atunci succesul este cu adevărat un succes? Exemplul ideal ar fi viața ta profesională. Nu renunța la tine însuți și nu renunța niciodată la viața personală pentru serviciu. Tu ești mult mai important(ă) decât orice altceva, nu uita niciodată asta.

Dalai Lama 

Foto: necunoscut

vineri, 28 noiembrie 2014

Scrisoare către fiică, prietena vieţii mele

 "M-am gândit să-ţi scriu despre fericire. Dar mi-am dat seama că  fericirea o învăţ zilnic de la tine. Pentru că ştii să zâmbeşti  frumos, sa râzi senin şi să te bucuri sincer pentru succesele altora.
Vreau sa- ţi spun că oamenii  mari,  nu sunt fericiţi tot timpul. Cu cât trece viaţa, fericirea nu se mai calculează în ani, ci în secunde.  Mă bucur  că tu  poţi fi copil. Numai copiii  pot avea parte de mai multă fericire.
Vreau să-ţi spun “mulţumesc”, pentru că realitatea vieţii  am  văzut-o prin ochii tăi. Şi anume prin întrebările, pe care mi le-ai pus. De ce oamenii sunt atât de răi, de ce aleargă atât de mult după fleacuri? De ce ura e mai  frecventă, decât dragostea? Unde dispare dragostea?
Oricât de mult mi- aş dori să te feresc de răutatea oamenilor, nu voi putea. În lumea asta oamenii se vând pentru bănuţi, se urăsc pentru o palmă de pământ, se scuipă pentru un loc mai în faţă. Poţi câştiga averi peste noapte şi le poţi pierde într-o clipă. Noi, părinţii tăi, suntem paznici, unul de noapte, altul de zi. Dar oricum, lucrurile principale în viaţă le vei face singură. Dar atunci să nu uiţi că cele mai de preţ, nu sunt în niciun caz  divizate în unităţi de măsură: bani, metri pătraţi, kilograme, cai- putere, carate. Fericirea este ascunsă în lucruri imposibil de măsurat.
Draga mea, sunt multe lucruri, pe care aş fi putut să ţi le dăruiesc din experienţa mea, pentru a nu fi nevoită să le afli singură atunci, când viaţa te va pune la încercare. Am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd c-ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început  să-ţi faci mustrări şi să-ţi cauţi drumul cel adevărat!
Draga mamei, fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, când eşti puternică. Dă-te tare,  atunci când eşti slabă. Aş vrea să scriu în sufletul tău următoarele: “Să nu faci o faptă, a cărei amintire te-ar putea determina vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină,  decât conştiinţa curată.”
Am încredere în judecata ta, poate prea matură pentru ziua de azi. Încredere-acesta e cuvântul care ne defineşte, pe lângă dragostea necondiţionată şi prietenia. N-aş fi vrut să-mi devii confidentă atât de devreme, dar pare-se, rolul de prietenă te prinde de minune. Şi să nu crezi că nu văd când mă protejezi, când tu eşti cea care mă ocroteşte, deşi rolurile ar trebui să fie întotdeauna invers. În unele momente te simt, de parcă ai fi mama mea.
Ţii minte când te jucai cu papuşile de-a  mama şi fiica? Tu erai eu şi te purtai cu multă răbdare cu fiica ta din joc.
Te-am întrebat apoi, de unde ai învăţat manierele acelea şi mi-ai răspuns imediat: “De la tine. Tu te porţi aşa cu mine”. Au fost cele mai frumoase cuvinte, pe care mi le-a spus cineva vreodată. Asta e ideea! Să înveţi ce-i mai bun de la fiecare, iertând ce nu e perfect. Fii mai departe îngăduitoare, blândă şi ageră, spontană şi mândră. Toţi copiii sunt minunaţi, asta am învăţat de la tine. Colegii tăi, prietenii tăi sunt toţi speciali, în felul lor. Tu mi-ai vorbit atât de frumos despre fiecare dintre ei, încât am impresia că-i cunosc! Ştiu ce progrese au făcut şi când au avut nevoie de un pic de ajutor. Preţuieşte oamenii şi mai departe, învaţă-i că pentru toate trebuie  să munceşti.
 Eşti  puternică, curajoasă, generoasă şi demnă de respect. Nu mă pot lăuda cu asta, pentru că în cea mai mare măsură meritele îţi aparţin numai ţie. Tot ce-mi doresc e să fii aşa cum eşti. Înţeleg că noi ne  schimbăm , dar valorile învăţate acasă nu trebuie să dispară…
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi mai mare, ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Cu dragoste, mama…”

 Ludmila Goma, Conferențiar universitar, USMF “N.Testemițanu”

Preluare revista Unica

Scrisoare ptr cei dragi

Regretatul autor – Gabriel Garcia Marquez – a scris poate cea mai celebră sau frumoasă scrisoare celor dragi.

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti! Dacă aş şti că acestea sunt ultimele minute în care te văd, ţi-aş spune “Te iubesc”şi aş ignora, ruşinat, că tu o ştii deja.
Există întotdeauna un ‘mâine’ şi viaţa ne dă o altă oportunitate de a face lucrurile bine; dar dacă mă înşel şi această zi este singura care ne-a mai rămas, mi-ar plăcea să-ţi spun cât te iubesc şi că nu te voi uita niciodată. Ziua de mâine nu este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Astăzi ar putea fi ultima dată când îi vezi pe cei dragi. Nu mai aştepta, acţionează acum, pentru că s-ar putea ca “mâine” să nu mai vină niciodată şi, cu siguranţă, vei regreta ziua în care nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut şi în care ai fost prea ocupat pentru a adresa celor dragi o ultimă urare. Păstrează-i aproape de tine pe cei pe care îi iubeşti; şopteşte-le la ureche că ai nevoie de ei; iubeşte-i şi poartă-le de grijă; fă-ţi timp să le spui ‘te înţeleg’, ‘iartă-mă’, ’te rog’, ’multumesc’ şi toate celelalte cuvinte de dragoste pe care le cunoşti. Nimeni nu-şi va aminti de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i lui Dumnezeu forţa şi înţelepciunea să le exprimi. Demonstrează prietenilor tăi şi fiinţelor dragi cât de mult înseamnă pentru tine.”

miercuri, 12 noiembrie 2014

Ce ne spun de fapt povestile?

Stiai ca prima varianta scrisa despre Cenusareasa si surorile ei geloase apare de fapt intr-un manuscris chinez ce dateaza de acum 3.000 de ani?
De ce oare niste povesti atat de vechi incat am putea crede ca sunt desuete, inadecvate timpurilor contemporane, ne vorbesc inca atat de mult?
Pentru ca reflecta structurile noastre psihice fundamentale. Sub forma de imagini simbolice, ele traduc problemele cu care ne confruntam inca din copilarie si care se refera, in acelasi timp, la relatiile familiale (rivalitate fraternala, incest…), si la cele personale (renuntare la dependentele din copilarie, afirmarea pesonalitatii, constientizarea propriilor valori, depasirea conflictului oedipian…).
Departe de a fi o simpla „literatura infantila“, aceste povesti, care pun in scena multe fantezii, aduc, in maniera lor, solutii la toate aceste probleme.
Iata de ce, adresandu-se direct eului innascut al copilului, basmele joaca un rol foarte important in constructia personalitatii. Pentru ca au adresat mesaje nu doar constientului, ci si inconstientului nostru, personaje precum Alba ca Zapada, Cei Tei Purcelusi si Tom Degetelul ne-au ajutat sa asimilam semnificatia binelui si raului, sa ne stimulam imaginatia, sa ne dezvoltam inteligenta si, mai ales, sa vedem mai clar cauzele emotiilor noastre.
Bogatia continutului simbolic al povestilor este atat de mare, incat ele se preteaza foarte bine analizei si interpretarii. Psihanalistii freudieni vor arata ce fel de material inconstient, refulat, este subinteles in fiecare dintre aceste povesti.
Pentru ei, Jack – care face sa creasca un vrej de fasole magic, urca pe tulpina lui si omoara un urias pentru a-i lua comoara – reprezinta afirmarea falica a adolescentului, care „isi omoara tatal“ pentru a-si impune propria virilitate.
La randul lor, psihanalistii jungieni vor vedea in aceasta poveste parcursul initiatic, imaginea nevoii de a accede la niveluri mai inalte. Totusi, sensurile nu se exclud unul pe celalalt!
Si exista si dovada: la fel ca in toate acele numeroase povesti in care tanarul erou se dovedeste mai siret decat uriasul, Jack le arata copiilor ca, ajutandu-se de inteligenta si de spiritul sau practic, poate iesi din orice dificultate.
Universalitatea si profunzimea simbolica a povestilor cu zane permite ca basmele sa fie citite, recitite si povestite de mii si mii de ori, la orice varsta. Acesta este motivul pentru care ele sunt din ce in ce mai folosite in psihoterapie si in dezvoltarea personala.
Atelierele de povesti se inmultesc, propunand diverse abordari pentru a trezi „copilul din noi“, pentru a dezvolta bogatiile imaginarului si a ne ajuta sa ne transformam.

„Alba ca Zapada“

Printesa Alba ca Zapada, invidiata de mama sa vitrega pentru ca este „de o mie de ori mai frumoasa“ decat ea, este trimisa in padure pentru a fi omorata. Crutata de Vanator, aceasta se refugiaza in casa celor Åžapte Pitici. Mama vitrega o gaseste si, de nenumarate ori, incearca sa o ucida. Insa de fiecare data printesa este salvata, iar la sfarsitul basmului se casatoreste, desigur, cu un print.
Dificultatile pubertatii

Putine povesti reusesc sa ne faca sa intelegem fazele importante ale dezvoltarii unui copil (in special perioada pubertatii la fetite), precum face Alba ca Zapada. La inceputul povestii, o regina care, mai tarziu, va muri dandu-i nastere Albei ca Zapada, se inteapa in deget.
Trei picaturi de sange cad pe zapada: inocenta, albul imaculat contrasteaza astfel cu sexualitatea (culoarea rosie). Aceasta poveste le pregateste pe fetite sa accepte menstruatia, iar copilul afla astfel ca o cantitate mica de sange este prima conditie a conceptiei.
In acelasi mod, Alba ca Zapada isi face educatia de tanara „cuminte“ pe langa piticii asexuati, asteptand „Printul tanar si frumos“, care o va elibera de dorinta care o sufoca (simbolizata de mar).
Atitudinea Mamei vitrege, care cauta in zadar sa se linisteasca („oglinda, oglinjoara…“), aminteste ca, printre etapele necesare constructiei identitatii feminine, mama trebuie sa cedeze locul fiicei.

Pielea de magar

Intr-o zi, un imparat bogat si puternic isi pierde sotia mult iubita, care, cu limba de moarte, spune ca acesta sa nu ramana vaduv, ci sa se recasatoreasca cu femeia careia i se va potrivi condurul sau. Dupa multa, multa vreme de cautare a unei noi sotii, sfatul imparatiei ii cere regelui sa se casatoreasca cu propria-i fiica, pentru ca ea era singura ce putea incalta condurul fostei imparatese.
In timp ce trebuia sa-si ofere acordul pentru nunta, printesa, sfatuita de dadaca, va cere trei rochii de aur, margaritar si diamante, ca apoi sa fuga cu ele de la palat, imbracata cu o piele de magar. Printesa va trai in saracie, ca gainareasa, intr-o alta imparatie, departe de regat, pana cand ii va fura inima tanarului print mostenitor si se vor casatori.

Interdictia incestului
Acest basm a fost mult timp trecut sub tacere si adesea chiar cenzurat, pentru ca abordeaza direct tabuul tabuurilor: incestul. Plecand de la o situatie extravaganta, interdictia incestului este clar explicata de dadaca ce, la moartea reginei, indeplineste functia de mama vitrega, avand grija de educatia tinerei fete.
Printesa da exemplu tuturor copiilor: ea reuseste sa se sustraga dorintei paterne apasatoare, renuntand la o viata de lux, dar, la sfarsit va fi recompensata si va avea un destin frumos.
In mod simbolic, in povesti, a se imbraca cu pielea unui animal ii permite eroului sa nu-si piarda sufletul…
  
„Cenusareasa“

Ramas vaduv, un om bogat se recasatoreste cu o femeie deja mama a doua fiice, una mai rea decat cealalta. Cele trei ii fac zile fripte Cenusaresei, pana cand, intr-o zi, in timpul unui bal, fiul regelui se indragosteste de cea din urma care, fugind la miezul noptii, isi pierde pantoful. Singura speranta a printului de a-si gasi aleasa inimii este ca toate femeile din regat sa probeze condurul de clestar.
 
Rivalitatea dintre frati

Intreaga poveste este construita in jurul angoaselor si sperantelor care formeaza esentialul rivalitatii dintre frati – Cenusareasa este sacrificata de mama vitrega in avantajul celor doua fiice ale sale.
Chiar daca surorile sunt vitrege si situatia Cenusaresei pare dusa la extrem, din cauza umilintelor indurate de eroina, emotiile tinerei fete traduc exact ce simte un copil intr-o situatie reala de rivalitate fraterna.
Dupa autorul Psihanalizei basmelor (1976), Bruno Bettelheim, a o considera pe mama vitrega drept figura terifianta ii permite copilului sa faca fata fantasmelor sale inconstiente de ura si dezgust fata de propriii sai parinti, fara a se simti vinovat.

„Scufita Rosie“

In varianta din 1697 a lui Charles Perrault, cea mai frumoasa fata din sat este trimisa de mama sa cu merinde la bunica. Traversand padurea, ea se intalneste cu lupul. Ajunsa la bunica ei (intre timp mancata de animal, pacalita), Scufita Rosie se alatura acestuia, in pat.

Povestea, cunoscuta sub zeci de variante, se termina in acest caz prin: „si spunand aceste vorbe, lupul rau s-a napustit asupra Scufitei Rosii si a mancat-o“.
Poate ca mai cunoscuta la noi este varianta care incepe similar, dar in care lupul cel rau ii pune tot felul de intrebari iscoditoare Scufitei Rosii, la care aceasta raspunde cu maxim de detalii legate de sanatatea bunicii, localizarea casei etc.
Apoi o convinge sa adune flori pentru bunica astfel incat el sa aiba timp sa o manance pe batrana, si mai tarziu, pe fata. Noroc cu vanatorul, care aude sforaitul lupului, ii vede burta uriasa si le elibereaza pe cele doua, umplandu-i apoi burta lupului cu pietre, de la a caror greutate acesta moare.
La finalul basmului, Scufita Rosie incheie: „De-aci inainte, n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult de povetele mamei!“.
 
Tentatia sexuala
Dintre toate povestile, celebra Scufita Rosie este cea mai explicita din punct de vedere sexual. Culoarea rosie exprima emotiile violente legate de sexualitate, iar lupul nu este un animal carnivor, ci o metafora clara a masculului. Cand tanara fata i se alatura acestuia in pat, si bestia ii spune ca bratele sale mari sunt pentru a o imbratisa mai bine, situatia e clara.
Lupul si vanatorul sunt doua figuri masculine antagonice, pe care tanara fata trebuie sa invete sa le recunoasca: primul este seducator si distrugator, al doilea, binevoitor si salvator. Aceasta poveste este o punere in garda foarte clara, a carei morala a fost schitata in cateva randuri chiar de Charles Perrault: „Tinerele fete, frumoase, bine facute si dragute, nu fac bine cand asculta de tot felul de oameni“.

 Autor: Psychologies

luni, 10 noiembrie 2014

Castelul Vieţii


A fost odată un domn care hotărâse să facă o excursie prin Europa.  Ajungând în Marea Britanie, din aeroport a cumpărat un ghid de călătorie ce cuprindea castelele ce pot fi vizitate în Marea Britanie, în el fiind menţionate zilele şi orele de vizită, uneori acestea fiind foarte limitate. Pe una dintre paginile ghidului, acesta a văzut o ofertă specială "Castelul Vieţii Tale." Din fotografiile prezentate, castelul nu părea mai bun sau mai rău ca altele... Ghidul mai indica, că din motive care vor fi anunţate mai târziu, pentru vizitarea castelului nu se percepe taxă la intrare, ci la ieşire, iar coordonarea zilei şi orei vizitei, urmează a se face individual, la numărul de telefon indicat.
Intrigat de oferta neobişnuită, de cum ajunge la hotel, domnul formează numărul de telefon şi se întelege cu proprietarul cu privire la data călătoriei.
La intrarea în castel era inscripţionat: "Totul în lume decurge după anumite legi.". La uşă domnul a fost întâmpinat cu foarte multă amabilitate către un om îmbrăcat într-o fustă tipic scoţiană, în carouri.
- Ceilalţi vizitatori au intrat deja? – se interesează turistul.
- Ceilalţi vizitatori? – se miră omul. Nu, numai e nimeni, vizitele în Castelul nostru se efectuează individual şi nu oferim nici serviciile unui ghid.
Nespunând nimic cu referire la programul de lucru, el a început a-i povesti turistului istoria castelului şi a făcut o trecere în revistă a tuturor lucrurilor notabile ce pot fi admirate acolo: tablourile de pe pereţi, sala cu modele de armuri de lângă intrare, armele militare din cameră sub scări, catacombele şi camera de tortură din temniță. Când a terminat povestirea, el i-a înmânat vizitatorului o lingură.
- Şi asta de ce? – a întrebat el nedumerit.
- Astea sunt regulile noastre. Noi nu percepem o taxă de intrare, iar costul excursiei îl stabilim în felul următor: fiecărui vizitator îi dăm o lingură, umplută cu nisip fin, în acesta fiind exact o sută de grame de nisip, iar fiecare om care intră trebuie să poarte această lingură cu el pe tot parcursul vizitei. După terminarea vizitei, măsurăm nisipul rămas în lingură, iar pentru fiecare gram lipsă se achită o Liră sterlină ...
- Şi dacă nu vărs nici un gram?
- Oh, în acest caz, vizita este gratuită.
Vizitatorul a fost surprins şi amuzat de o astfel de condiţie. Gazda primitoare a umplut lingura cu nisip şi excursia Seniorului a început.
Încrezător în puterea mâinilor sale, el a început să urce încet treptele, neluându-şi privirea de la lingură. În partea de sus, lângă galeria de tablouri, el a decis să nu meargă, pentru că vântul sufla puternic şi ar putea vărsa nisipul. A coboarât sub scări pentru a ajunge la sala cu arme militare, dar stând sub scară, şi-a dat seamă că, pentru a ajunge în acea sală, trebuie să sară peste o balustradă. Acest fapt nu i-ar fi pus viaţa în pericol, dar avea să ducă la vărsarea nisipului din lingură, aşa că domnul s-a mulțumit doar cu examinarea camerei de la distantă. Pentru acelaşi motiv, acesta nu s-a coborât în temniță, deoarece trebuia să coboare pe nişte scări foarte abrupte. Foarte mulţumit de faptul că a păstrat conţinutul din lingură intact, a început să se îndrepte spre locul de unde şi-a început turul. Acolo era aşteptat de persoana care îl primise cu o balanță în mână. Domnul a golit conţinutul din lingură în balanță şi a aşteptat nerăbdător rezultatul.
- Surprinzător, aţi pierdut doar jumătate de gram, ceea ce înseamnă că, nu trebuie să plătiți nimic pentru vizita efectuată.
- Mulţumesc.
- Ţi-a plăcut vizita? - întrebă la sfârșit omul în fustă.
Turistul, după un moment de ezitare, decide să fie sincer.
- De fapt, nu prea. Tot timpul m-am gândit la nisip şi nu am reuşit să examinez ceea ce era în jurul meu.
- Foarte regretabil! Ştii, voi face o excepţie pentru tine. Voi umple din nou lingura ta, pentru că astea sunt regulile, dar de data aceasta uită de nisip pentru că, chiar dacă îl verşi pe tot, nu vei plăti nimic pentru vizită. Unica condiţie este că, trebuie să terminați turul în 12 minute, deoarece după acest interval de timp trebuie să vină un alt vizitator.
Fără a risipi nici un moment, domnul a luat lingura şi a fugit spre sala de lângă antreu, pentru a arunca o privire rapidă la exponatele de armură. După a coborât repede pe scări în temniță. Nisipul deja îl vărsase tot, dar asta nu mai conta. Acolo el nu a petrecut nici un minut, pentru că timpul se scurgea destul de repede. A alergat spre camera de sub scări, unde erau depozitate armele, dar aruncând o privire la ceas, şi și-a dat seama că au trecut deja unsprezece minute. Timp pentru a vizita camera cu arme nu mai avea, de aceea s-a hotărât să plece spre ieşire, unde era aşteptat de același om în fustă.
- Văd că nu mai aveți nisip în lingură, lucru ce mă face să cred că, nefiind obligat să aveţi grija nisipului, de această dată turul castelului v-a plăcut.
Vizitatorul nu a răspuns imediat.
- De fapt, nu... - a spus el în cele din urmă - Mă gândeam cum să nu întârzii, chiar dacă am vărsat tot nisipul, nu am avut nici o plăcere.
Omul în fustă îşi aprinde pipa şi spune:
- Există oameni care trec prin ”Castelul Vieţii” lor, încercând să nu plătească pentru nimic, şi nu se pot bucura de această călătorie. Mai sunt şi alţii, care întotdeauna sunt grăbiţi, pierd repede totul şi nu pot obţine plăcere. Puţini înteleg ştiinţa vieţii. Ei descoperă fiecare ungher şi se bucură de fiecare moment. Ei ştiu că trebuie să plătească pentru tot, dar înteleg că în viață sunt lucruri pentru care merită să plătești.
Să nu uităm că farmecul vieții vine din micile plăceri și bucurii pe care aceasta ni le oferă...

Preluare net

vineri, 31 octombrie 2014

Cea de-a unsprezecea cutie

 "Este mai ferice sa dai decat sa primesti." Faptele apostolilor 20:35

Care sarbatoare de Ziua Recunostintei va este cel mai bine intiparita in memorie?In cazul meu, Ajunul sarbatorii.Biserica programase 10 familii care urmau sa primeasca cutii cu mancare.Un comerciant din partea locului donase sunca, iar articolele de bacanie fusesera obtinute prin donatii bancare.
In timp ce pregateam cutiile cu mancare, familile respective se bucurau ptr alimentele pregatite pe care urmau sa le ia acasa.Poate, pentru unii dintre ei, avea sa fie cea mai buna masa pe care o mancasera vreodata.
Pe cand isi aranjau cutiile, aparu o alta familie.Tatal, mama si cei trei copii ai lor iesira dintr-o camioneta veche si intrara in sala in care ne desfasuram activitatea.Aceasta familie nu se afla pe lista noastra.Ei tocmai aflasera ca o biserica dona mancare.
Le-am explicat ca nu mai aveam produse pentru inca o familie si le-am promis ca voi face totul sa-i pot ajuta si pe ei. In timpul conversatiei mele cu familia nevoiasa s-a intamplat un lucru cu adevarat uimitor.
Fara sa urmeze sfatul cuiva, o femeie a lasat propria cutie jos, a gasit o alta cutie goala in care a inceput sa puna alimente din cutia ei plina cu bunatati.In curand, toti ceilalti, oameni nevoiasi, i-au urmat exemplul formand a unsprezecea cutie ptr aceasta familie nevoiasa..

 Supa de pui ptr suflet a 4-a portie

duminică, 12 octombrie 2014

O povestire hasidică

Evreii dintr-un mic orăşel din Rusia aşteptau cu nerăbdare sosirea unui mare rabin.Era un eveniment extraordinar, aşa că şi-au pregătit multă vreme întrebările pe care urmau să i le pună omului sfânt.
Când acesta a sosit în sfârşit şi a fost întâmpinat de mulţime în sala din primăria oraşului, se putea simţi în aer tensiunea, căci toţi erau pregătiţi să asculte răspunsurile la întrebările lor.
La început, rabinul nu a spus nimic; doar a privit în ochii lor şi a mormăit o incantaţie. 
Foarte curând, toată lumea a început să mormăie odată cu el. În continuare, el a început să cânte, iar mulţimea a cântat alături de el. Apoi, rabinul a început să se legene şi să danseze cu paşi solemni. 
Întreaga congregaţie i-a urmat paşii. În scurt timp, oamenii
erau atât de absorbiţi de mişcări încât au uitat de orice altceva.În acest fel, fiecare persoană din mulţime a cunoscut Unitatea, fiind vindecată de diviziunea interioară care ne împiedică să cunoaştem Adevărul.
A trecut o oră până când dansul s-a mai potolit.Eliberaţi de tensiuni, cei prezenţi s-au aşezat şi o stare de pace s-a aşternut peste ei. Apoi, rabinul le-a adresatsingurele cuvinte pe care le-a rostit în acea seară:
- Cred că am răspuns la toate întrebările voastre.
Un derviş a fost întrebat de ce îl adoră pe Dumnezeu prin dans. lată ce a răspuns el:
- Deoarece a-l adora pe Dumnezeu înseamnă a muri faţă de sine. Dansul ucide egoul. Când egoul moare, toate
problemele mor odată cu el. Când egoul nu mai este, rămâne Iubirea. Rămâne Dumnezeu.

Rugăciunea broaştei-Anthony De Mello

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Scrisoarea unei mame.

Fata mea dragă …

În ziua în care mă vei vedea bătrână, îți cer, te rog frumos, să ai răbdare cu mine, dar mai presus de toate încearcă să mă înțelegi … Și când vorbim, repetă-mi de mii de ori. Te rog, nu mă întrerupe pentru a-mi spune: “Ți-am mai zis o dată”, doar ascultă-mă. Atât. Și amintește-ți timpul când tu erai micuță și eu îți citeam aceiași poveste în fiecare noapte până când adormeai … Și când nu o să vreau să mă spăl, nu mă certa te rog… Amintește-ți cât mă rugam de tine să te spăl și tu nu vroiai, atunci când erai micuță…
Și când o să vezi neștiința mea la noua tehnologie, dă-mi te rog timp pentru a învăța și să nu te enervezi… Îți amintești, draga mea, că eu te-am învățat multe lucruri, cum ar fi: să mănânci corespunzător, să te îmbraci, să te piepteni și cum să înfrunți viața de zi cu zi … Și atunci când picioarele mele bătrâne și obosite nu vor mai umbla ca înainte, dă-mi te rog mâna și ajută-mă, exact cum și eu te-am ajutat când ai făcut primii pași…
Când îmi voi pierde memoria sau firul conversației, dă-mi te rog timpul necesar pentru a-mi aminti… Și dacă nu pot, nu te enerva, nu fi nerăbdătoare sau arogantă…Doar că sunt prezentă în inima ta, că sunt cu tine și că mă asculți, e cel mai important lucru pentru mine…
Când zilele acestea vor veni, nu trebuie să fii tristă că mă vezi așa… doar atât îți cer: să fii alături de mine, să încerci să mă înțelegi și ajută-mă să ajung la finalul vieții mele cu dragoste.Cu aceiași dragoste și bucurie cu care te-am crescut și eu.Cu dragostea imensă pe care am avut-o întotdeauna pentru tine, doar un singur lucru vreau să-ți mai zic: “TE IUBESC, FATA MEA DRAGĂ!”

Preluare de pe Pagina: Manastirea Prislop

Parabolă

În sala de aşteptare a medicului se adunase o mulţime de oameni. Un domn mai în vârstă s-a apropiat de biroul asistentei de la recepţie.
- Doamnă, i-a spus el politicos, am o programare pentru ora 10:00, iar acum este aproape 11:00. Mă tem că nu mai pot aştepta. Sunteţi bună să îmi faceţi o nouă programare, pentru o altă zi?
O femeie din mulţime s-a aplecat către urechea vecinei sale şi i-a şoptit:
- Cred că are cel puţin optzeci de ani. Mă întreb ce treabă atât de urgentă ar putea avea de nu mai poate aştepta...
Bătrânul a auzit fără să vrea remarca doamnei, drept care s-a întors către ea, s-a înclinat cu respect şi i-a spus:
- Aveţi dreptate, doamnă. Am optzecişişapte de ani, şi tocmai de aceea nu îmi permit să mai pierd nici măcar un singur minut din puţinul timp care mi-a mai rămas.
 
Cel iluminat nu pierde niciun minut, căci a înţeles relativa lipsă de importanţă a faptelor sale.

Extrasă din Rugaciunea Broaştei-Anthony de Mello

sâmbătă, 27 septembrie 2014

„Da, mamă, ne vedem mai târziu.”

"Poate că nu sunt stele, ci nişte deschizături în cer, prin care iubirea celor dragi pe care i-am pierdut se scurge şi străluceşte peste noi, ca să ne dea de ştire că sunt fericiţi."

Inspirat dintr-o legendă a eschimoşilor

Când m-am întors acasă de la înmormântarea unui membru al bisericii, fiica mea mai mare, Jenny, m-a întrebat despre slujbă. Fusesem foarte mişcată de o poveste pe care o spusese preotul, despre o libelulă, aşa că i-am spus-o şi lui Jen.

Un grup de gândaci de apă vorbeau într-o zi despre cum au văzut alţi gândaci care se căţărau pe o frunză de nufăr şi apoi dispăreau din vedere. Se întrebau unde puteau să se fi dus ceilalţi gândaci.

Şi-au promis unul altuia că, dacă vreunul din ei ajunge vreodată pe frunza de nufăr şi dispare, o să se întoarcă şi să le spună celorlalţi unde fusese.

Cam la vreo săptămână după aceea, unul dintre gândacii de apă s-a căţărat pe frunza de nufăr şi a ieşit pe partea cealaltă. Stând acolo, s-a transformat într-o libelulă. Corpul lui a căpătat un luciu irizat, iar din spate îi ieşeau patru aripi minunate.

Libelula a fluturat din aripi şi şi-a luat zborul, făcând bucle şi rotindu-se prin cerul luminat de soare. În miezul zborului ei plin de bucurie, şi-a amintit de promisiunea pe care o făcuse, să se întoarcă şi să le spună celorlalţi unde ajunsese. Aşa că libelula s-a lăsat pe suprafaţa apei şi a încercat să intre din nou în apă, dar oricât ar fi încercat, n-a putut să se întoarcă.

Libelula şi-a spus în sine: "Ei bine, am încercat să îmi ţin promisiunea, dar chiar şi dacă m-aş întoarce, ceilalţi nu m-ar recunoaşte, în noul, măreţul meu corp. Cred că o să trebuiască să aştepte până se urcă şi ei pe frunza de nufăr, ca să afle unde m-am dus şi ce am devenit."

Când am terminat de spus povestioara, fiica mea a spus, cu lacrimi curgându-i pe obraji: „Mama, e foarte frumos!” Am fost de acord cu ea şi am mai vorbit o vreme despre poveste.

Două zile mai târziu, duminică dimineaţa devreme, pe 9 iulie 1995, Jenny a venit la mine în cameră şi m-a trezit, să-mi spună la revedere înainte să plece la servici, la o staţiune de pe lacul Okoboji.

Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, şi i-am spus că ne vedem deseară, când aveam să mă duc la lac, pentru o săptămână de vacanţă. Am întrebat-o dacă mâncase ceva la micul dejun şi dacă se trezise bine, pentru că stătusem până târziu cu o seară înainte. Ştiam că e obosită...


„Da, mamă, ne vedem mai târziu." Acestea au fost ultimele cuvinte ale  fetei mele.După câteva ore a început cel mai urât coşmar al nostru. Jenny fusese implicată într-o coliziune frontală şi era transportată cu avionul la Sioux Falls, în South Dakota.

Gândurile m-au năpădit: De ce nu i-am făcut micul dejun? I-am spus că o iubesc? Dacă aş fi ţinut-o cu mine câteva minute mai mult, oare lucrurile ar fi stat altfel? De ce n-am îmbrăţişat-o un pic mai îndelung? De ce n-am ţinut-o acasă în vara aia, în loc să îi dau voie să lucreze la lac? De ce? De ce? De ce?

Am luat avionul la Sioux Falls şi am ajuns la prânz. Jen a noastră era rănită mortal şi a murit la ora zece, în seara aceea. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat o alegere, aş fi schimbat locul cu ea într-o secundă. Jenny avea atât de multe de dat lumii ăsteia. Era aşa de deşteaptă, de frumoasă şi de iubitoare.

În vinerea aceea, soţul meu şi cu mine ne-am dus la lac, să ne vedem rudele şi ne-am oprit să vedem locul unde se petrecuse accidentul. Nu-mi amintesc prea multe, dar ştiu că am fost isterică, încercând să îmi dau seama ce se întâmplase şi de ce.

Părăsind scena accidentului, l-am rugat pe soţul meu să mă ducă la o seră, căci aveam nevoie să am în preajmă flori frumoase. Pur şi simplu nu puteam încă să dau ochii cu nimeni.

Mergând către partea din spate a serei încălzite, am auzit un fluturat de aripi, ca şi cum o pasăre sau un colibri ar fi lovit în acoperiş. Eu mă uitam la un trandafir frumos, când o libelulă frumoasă şi mare a aterizat la o lungime de braţ de mine. Am stat şi m-am uitat la această minunată creatură şi am plâns.

Soţul meu a intrat. M-am uitat la el şi am spus: „Jenny ne spune că e bine.” Am stat şi ne-am uitat la drăgălaşa libelulă vreme îndelungată, iar când am ieşit din seră, libelula a rămas pe trandafir.

Câteva săptămâni mai târziu, soţul meu a intrat în fugă în casă, spunându-mi să vin repede afară. Când am ieşit pe uşă, n-am putut să-mi cred ochilor. Erau sute de libelule, care zburau în faţa casei noastre şi între casa noastră şi a vecinului. Nu văzusem niciodată atât de multe libelule la un loc în oraş, iar lucrul cel mai ciudat era că erau doar lângă casa noastră.

Nu e chip ca aceste două experienţe să fi fost doar nişte coincidenţe. Au fost mai mult decât atât. Au fost mesaje de la Jen.

De fiecare dată când văd o libelulă, amintiri minunate despre fiica mea îmi sărută inima îndoliată.
Lark Whittemore Ricklefs


"SUPA DE PUI PTR SUFLET INDOLIAT"
FOTO: SIMBOL

joi, 25 septembrie 2014

Hotul sincer


Unui barbat onorabil i-a fost adus odata, un tânar hot, care a fost prins furând.Dar din cauza tineretii sale, el nu a vrut sa-l pedepseasca atâtde sever cum cerea legea.Barbatul intelept a vrut sa-i dovedeasca ca, hotia este o cale nesanatoasa si mizerabila, si apoi sa-l dezvete de aceasta practica dezgustatoare.Dar barbatul nu a spus nici un cuvânt despre furat.El a vorbit blând baiatului si i-a câstigat increderea.Singurul lucru pe care i l-a cerut a fost ca baiatul sa promita ca va fi intotdeauna sincer.Gândindu-se ca a scapat usor, baiatul a fost de acord cu acest lucru si a plecat acasa, simtindu-se foarte usurat.Dar in timpul noptii, gândul de a fura i-a venit, la fel cum norii acopera luna.in timp ce se strecura pe usa casei sale, totusi a fost lovit de un gând: "Ce ii voi spune cuiva care ma opreste pe strada si ma intreaba ce fac?Ce voi spune mâine?Daca imi tin promisiunea sa fiu sincer, trebuie sa marturisesc tot si nu pot sa evit pedeapsa pe care o merit."Deoarece baiatul a incercat sa fie sincer, in ciuda obiceiurilor sale, i-a venit greu sa fure.Dezvoltarea sinceritatii sale, i-a dat libertate pentru onestitate si justitie.
Preluare: N. PESESCHKIAN
POVESTI ORIENTALE CA INSTRUMENTE IN
PSIHOTERAPIE

miercuri, 24 septembrie 2014

O poveste de drum

 “Misticismul persan povesteste despre un calator care se tara pe un drum aparent fara sfarsit. Era incarcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip ii atarna de spate; un burduf gros cu apa ii era atarnat in jurul corpului. In mana dreapta ducea o piatra de forma ciudata, iar in stanga, un bolovan. In jurul gatului o piatra de moara se legana la capatul unei franghii roase. Lanturi ruginite, cu care tragea mari greutati prin nisipul prafos, ii raneau gleznele. Pe cap, omul tinea in echilibru un dovleac pe jumatate putrezit. Cu fiecare pas, lanturile zanganeau. Suspinand si gemand, se misca inainte pas cu pas, plangandu-se de soarta sa grea si de oboseala care il chinuia. Pe drum, il intalni un fermier in caldura stralucitoare a miezului zilei. Fermierul il intreba: “O, calatorule obosit, de ce te incarci cu bolovanul acesta?”
“Groaznic de natang, raspunse calatorul, nu-l observasem inainte”. Cu aceasta, arunca piatra la o parte si se simti mult mai usor.
Iarasi, dupa ce merse cale lunga pe drum, il intalni un fermier si il intreba: “Spune-mi, calatorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumatate putrezit de pe cap si de ce tragi acele mari greutati de fier, legate in lanturi in urma ta?”
Calatorul raspunse: “Sunt foarte bucuros ca mi le-ai aratat! Nu mi-am dat seama ce-mi faceam mie insumi”. Isi dadu jos lanturile si zdrobi dovleacul in santul de pe marginea drumului. Inca o data se simti mai usor. Dar, cu cat mergea mai departe, cu atat incepea sa sufere din nou.
Un fermier venind de pe camp il privi cu uimire si spuse: “O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi pana departe e mai mult nisip decat ai putea tu cara vreodata. Iar burduful tau mare cu apa – ca si cum ai planui sa treci desertul Kawir. Tot drumul, un rau curat curge pe langa tine si te va insoti in calatoria ta pentru mult timp.”
Auzind acestea, calatorul deschise burduful si goli apa salcie pe poteca. Apoi, umplu o groapa cu nisipul din ranita sa. Statu acolo ganditor si se uita la soarele care apunea. Ultimele raze isi trimiteau lumina spre el. Se uita la sine, vazu piatra de moara atarnand grea de gatul sau si isi dadu brusc seama ca piatra era cea care il facea inca sa mearga atat de incovoiat. O dezlega si o arunca in rau, cat putu de departe. Eliberat de poverile sale, calatori mai departe prin racoarea serii, sa-si gaseasca adapost.”

Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie - Nossrat Peseschkian
 preluata de la: Mariana Hortolany