“Misticismul persan povesteste despre un calator care se tara pe un
drum aparent fara sfarsit. Era incarcat cu tot felul de poveri. Un sac
greu cu nisip ii atarna de spate; un burduf gros cu apa ii era atarnat
in jurul corpului. In mana dreapta ducea o piatra de forma ciudata, iar
in stanga, un bolovan. In jurul gatului o piatra de moara se legana la
capatul unei franghii roase. Lanturi ruginite, cu care tragea mari
greutati prin nisipul prafos, ii raneau gleznele. Pe cap, omul tinea in
echilibru un dovleac pe jumatate putrezit. Cu fiecare pas, lanturile
zanganeau. Suspinand si gemand, se misca inainte pas cu pas,
plangandu-se de soarta sa grea si de oboseala care il chinuia. Pe drum,
il intalni un fermier in caldura stralucitoare a miezului zilei.
Fermierul il intreba: “O, calatorule obosit, de ce te incarci cu
bolovanul acesta?”
“Groaznic de natang, raspunse calatorul, nu-l
observasem inainte”. Cu aceasta, arunca piatra la o parte si se simti
mult mai usor.
Iarasi, dupa ce merse cale lunga pe drum, il
intalni un fermier si il intreba: “Spune-mi, calatorule obosit, de ce te
chinui cu dovleacul pe jumatate putrezit de pe cap si de ce tragi acele
mari greutati de fier, legate in lanturi in urma ta?”
Calatorul
raspunse: “Sunt foarte bucuros ca mi le-ai aratat! Nu mi-am dat seama
ce-mi faceam mie insumi”. Isi dadu jos lanturile si zdrobi dovleacul in
santul de pe marginea drumului. Inca o data se simti mai usor. Dar, cu
cat mergea mai departe, cu atat incepea sa sufere din nou.
Un
fermier venind de pe camp il privi cu uimire si spuse: “O, om bun, cari
un sac cu nisip, dar ceea ce vezi pana departe e mai mult nisip decat ai
putea tu cara vreodata. Iar burduful tau mare cu apa – ca si cum ai
planui sa treci desertul Kawir. Tot drumul, un rau curat curge pe langa
tine si te va insoti in calatoria ta pentru mult timp.”
Auzind
acestea, calatorul deschise burduful si goli apa salcie pe poteca. Apoi,
umplu o groapa cu nisipul din ranita sa. Statu acolo ganditor si se
uita la soarele care apunea. Ultimele raze isi trimiteau lumina spre el.
Se uita la sine, vazu piatra de moara atarnand grea de gatul sau si isi
dadu brusc seama ca piatra era cea care il facea inca sa mearga atat de
incovoiat. O dezlega si o arunca in rau, cat putu de departe. Eliberat
de poverile sale, calatori mai departe prin racoarea serii, sa-si
gaseasca adapost.”
Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie - Nossrat Peseschkian
preluata de la: Mariana Hortolany
preluata de la: Mariana Hortolany