A fost odata ca niciodata, intr-un catun infrunzit de munte,
un om care era si nu era, un om multumit si nemultumit, un om la care
zilele veneau asa cum treceau, un om ca toti oamenii ce isi ducea traiul
in limitele pe care si-le stabilise. Avea o casa nici mare nici mica, o
sotie nici frumoasa nici urata, un loc de munca nici greu nici usor, o
viata nici rea nici buna.
Daca cineva l-ar fi intrebat pe omul nostru ce parere are despre viata sa, el ar fi raspuns fara indoiala asa si asa. Nu putea sa spuna ca ii displace, caci avea de toate cele trebuincioase, nu putea sa spuna ca ii place, caci nu avea toate lucrurile pe care si le-ar fi dorit. Asa curgeau zilele molcome ale omului asa si asa, fara capat, dar finite, fara scopuri, dar traite. Toate acestea pana intr-o zi, cand, stand pe prispa si fumandu-si pipa, omul incepu sa scormone in sine si sa priveasca in jur la toate cate erau.
Oare de ce casa lui nu era nici mica nici mare? Oare de ce sotia lui nu era nici frumoasa nici urata? Oare de ce locul lui de munca nu era nici greu nici usor? Oare de ce el era asa si asa? Oare cum ajunsese el aici? Si tot gandindu-se omul nu gasi un raspuns care sa il satisfaca. Casa era asa cum era, sotia la fel, munca la fel, el? Dar el? El ce cauta aici? Cand era mic aici isi dorise sa fie? Si tot scormonind in sine omul dadu peste o gaura mica.
O gaura mica, aproape impaienjenita, prin care abia daca incapea un deget. In zilele ce urmara, omul deveni din ce in ce mai preocupat de ceea ce se afla in el si tot sapand cu intrebari incepu sa largeasca gaura din sine. Omul deveni atat de atent la ce se intampla in interior incat incepu sa ignore exteriorul. Cumva nu mai conta acum ca are o casa nici mica nici mare, pe sotie abia daca o mai vedea asa ca nu se gandea daca e frumoasa sau urata, la munca era mai mereu distras, asa ca nu avea importanta daca era grea sau usoara.
In curand omul sapase atat de adanc in sine incat aproape se afundase in ceea ce descoperise acolo. Acolo se aflau amintiri de mult uitate, vise de copilarie pierdute, acolo gasi un om care fusese cu mult timp in urma si care acum parea un complet necunoscut. Acum, omul statea chircit in sine si privea in afara si cu tristetea isi admitea ca viata lui, asa si asa, nu era nici asa cum o visase, nici asa cum o sperase. Pe masura ce timpul trecu un fenomen ciudat avu loc. Omul sapase atat de adanc in sine si se afundase atat de mult in profunzimile labirintice ale intrebarilor sale, incat in persoana lui se casca un hau din care nu mai putea sa iasa. Oricat incerca omul sa iasa din sine nu putea, haul din interior il tragea si il atragea in asa masura incat, fara sa realizeze, renuntase la tot ce insemna viata exterioara.
Insa in haul din sine era neliniste, era ameteala si nu exista un punct fix de care sa se ancoreze. Omul incerca sa iasa din sine, ii parea rau pentru tot ce pierduse, acum cand se gandea la casa lui nu ii mai parea nici mica nici mare, ci ii parea cea mai frumoasa si ar fi vrut sa se bucure de ea. Acum sotia la care nu mai putea ajunge era minunata si ar fi vrut sa fie alaturi de ea. Acum munca ii lipsea si isi dorea sa poata construi ceva.
Multi vraci venira sa il vada pe omul pierdut in sine, dar nu il puteau ajuta si multi ii spusera sotiei ca asta este, asa va fi mereu de acum inainte si daca ei nu puteau face nimic, nimeni nu il putea ajuta.
Astfel soarta omului candva asa si asa parea pecetluita si pierduta. Insa, ce nu stiau vracii, ce nu stia nimeni este ca omul desi parea pierdut din afara, el era cat se poate de viu in sine si ca acum sapa din nou, insa de data aceasta sapa in sens invers, sapa inspre regasire. Si desi la un moment dat simtise ca el este haul si ca orice ar face nu are cum sa iasa de acolo, caci nu ai cum sa iesi din ceva ce esti, se incapatana sa incerce. O sansa, doar atat isi dorea o sansa si decise sa si-o acorde sapand neincetat, perseverand si alegandu-si viata.
Dupa lupte lungi si crancene cu sine omul nostru isi supravietui, se alese si se afla pe sine. Acum daca cineva l-ar fi intrebat pe omul din poveste cum este viata lui, ar fi spus cu tarie Asa cum imi doresc! Astfel, omul era recunoscator ca se pierduse, caci asa si-a acordat sansa de a se regasi si de a isi redescoperi viata.
Daca cineva l-ar fi intrebat pe omul nostru ce parere are despre viata sa, el ar fi raspuns fara indoiala asa si asa. Nu putea sa spuna ca ii displace, caci avea de toate cele trebuincioase, nu putea sa spuna ca ii place, caci nu avea toate lucrurile pe care si le-ar fi dorit. Asa curgeau zilele molcome ale omului asa si asa, fara capat, dar finite, fara scopuri, dar traite. Toate acestea pana intr-o zi, cand, stand pe prispa si fumandu-si pipa, omul incepu sa scormone in sine si sa priveasca in jur la toate cate erau.
Oare de ce casa lui nu era nici mica nici mare? Oare de ce sotia lui nu era nici frumoasa nici urata? Oare de ce locul lui de munca nu era nici greu nici usor? Oare de ce el era asa si asa? Oare cum ajunsese el aici? Si tot gandindu-se omul nu gasi un raspuns care sa il satisfaca. Casa era asa cum era, sotia la fel, munca la fel, el? Dar el? El ce cauta aici? Cand era mic aici isi dorise sa fie? Si tot scormonind in sine omul dadu peste o gaura mica.
O gaura mica, aproape impaienjenita, prin care abia daca incapea un deget. In zilele ce urmara, omul deveni din ce in ce mai preocupat de ceea ce se afla in el si tot sapand cu intrebari incepu sa largeasca gaura din sine. Omul deveni atat de atent la ce se intampla in interior incat incepu sa ignore exteriorul. Cumva nu mai conta acum ca are o casa nici mica nici mare, pe sotie abia daca o mai vedea asa ca nu se gandea daca e frumoasa sau urata, la munca era mai mereu distras, asa ca nu avea importanta daca era grea sau usoara.
In curand omul sapase atat de adanc in sine incat aproape se afundase in ceea ce descoperise acolo. Acolo se aflau amintiri de mult uitate, vise de copilarie pierdute, acolo gasi un om care fusese cu mult timp in urma si care acum parea un complet necunoscut. Acum, omul statea chircit in sine si privea in afara si cu tristetea isi admitea ca viata lui, asa si asa, nu era nici asa cum o visase, nici asa cum o sperase. Pe masura ce timpul trecu un fenomen ciudat avu loc. Omul sapase atat de adanc in sine si se afundase atat de mult in profunzimile labirintice ale intrebarilor sale, incat in persoana lui se casca un hau din care nu mai putea sa iasa. Oricat incerca omul sa iasa din sine nu putea, haul din interior il tragea si il atragea in asa masura incat, fara sa realizeze, renuntase la tot ce insemna viata exterioara.
Insa in haul din sine era neliniste, era ameteala si nu exista un punct fix de care sa se ancoreze. Omul incerca sa iasa din sine, ii parea rau pentru tot ce pierduse, acum cand se gandea la casa lui nu ii mai parea nici mica nici mare, ci ii parea cea mai frumoasa si ar fi vrut sa se bucure de ea. Acum sotia la care nu mai putea ajunge era minunata si ar fi vrut sa fie alaturi de ea. Acum munca ii lipsea si isi dorea sa poata construi ceva.
Multi vraci venira sa il vada pe omul pierdut in sine, dar nu il puteau ajuta si multi ii spusera sotiei ca asta este, asa va fi mereu de acum inainte si daca ei nu puteau face nimic, nimeni nu il putea ajuta.
Astfel soarta omului candva asa si asa parea pecetluita si pierduta. Insa, ce nu stiau vracii, ce nu stia nimeni este ca omul desi parea pierdut din afara, el era cat se poate de viu in sine si ca acum sapa din nou, insa de data aceasta sapa in sens invers, sapa inspre regasire. Si desi la un moment dat simtise ca el este haul si ca orice ar face nu are cum sa iasa de acolo, caci nu ai cum sa iesi din ceva ce esti, se incapatana sa incerce. O sansa, doar atat isi dorea o sansa si decise sa si-o acorde sapand neincetat, perseverand si alegandu-si viata.
Dupa lupte lungi si crancene cu sine omul nostru isi supravietui, se alese si se afla pe sine. Acum daca cineva l-ar fi intrebat pe omul din poveste cum este viata lui, ar fi spus cu tarie Asa cum imi doresc! Astfel, omul era recunoscator ca se pierduse, caci asa si-a acordat sansa de a se regasi si de a isi redescoperi viata.
Omul se
considera un supravietuitor acum si de fiecare data cand se confrunta
cu greutati se incuraja singur: Mi-am supravietuit eu mie, asta e floare la ureche!
Vitamine ptr suflet
Vitamine ptr suflet
