Zâna cu rochie albastră

În clasa a patra a , Ana, încă primea scrisori de la Zână. Avea ea o zână, care o vizita doar când dormea și îi lăsa cate un dar și o scrisorică pe care mă punea să i-o citesc până a mers la școală și a învățat să citească singură. De câte ori găsea, dimineața, câte ceva de la Zână, ochii îi străluceau și plină de emoție alerga la mine să-mi dea vestea cea bună :
- Mami, iar a venit Zâna la mine, iar mi-a scris . Și-mi întindea foaia de hârtie împăturită în patru.
Mereu m-a împresionat că nu acele mici daruri o bucurau atât de mult, cât scrisorile .
Seara, stăteam de vorbă și uneori mă întreba , ce rochie are Zâna iar eu îi răspundeam că vine mereu cu o rochie albastră.
_ Și ce culoare au ochii și părul ei, mami ? întreba ea curioasă.
_ Ochii sunt căprui ca ai tăi și părul este tot ca al tău, castaniu, îi răspundeam de fiecare dată, pentru că din timp în timp, incerca să afle dacă Zâna ei s-a mai schimbat.
Când a mers la școală și a început să fie departe de ochii mei pe timpul zilei, zâna era cea care îi scria că ea știe că nu a mâncat tot la cantina școlii, că mai știe că s-a jucat în pauză prea mult și a întârziat la oră, că…multe, pe care numai o zână le-ar fi putut ști. Și o învăța în felul ei că deja e mare și trebuie să fie responsabillă : Uite, vezi ? Mami are atâta încredere în tine. Nu te-a întrebat azi dacă ai terminat de copiat de pe tablă. Ea crede că tu nici nu ai fi putut să nu termini. Și eu am rămas mirată și putin tristă cu acest fapt, îi scria Zâna.
În clasa a treia, era un băiat care o plăcea și Zâna știa, deși Ana, care deja începuse să-i răspundă la scrisori, îi spunea că ea nu crede că ar fi așa iar că acelui băiat îi place numai părul ei, fiind cel mai lung păr din școală.
Avea o cutie de lemn, de culoare roz, primită cadou de la Moș Crăciun, cu fluturași albaștri și acolo a strâns toate aceste bucurii pe care le-a avut din relația ei cu Zâna, până în clasa a cincea, când a aflat că de fapt, era mama ei.
În ziua în care mi-a cerut să îi spun totul despre Zână , a trebuit să îi spun, să-i vorbesc unui copil care deja crescuse și înțelegea multe.
După ce am terminat de dezvăluit identitatea ei, Ana a exclamat :
-Încă de când eram mică pe când tu îmi răspundeai la întrebările mele despre cum arată și cum este ea, eu am simțit că e ceva care seamăna cu tine. De la un timp, chiar mă gândeam că tu esti .Și mereu mi-o imaginam într-una din rochiile tale albastre.
Astăzi, Zâna încă există. Avem cutia noastră și amintirile noastre, avem atâtea scrisori și atâtea zâmbete complice…Iar Ana știe că o mamă poate fi pentru copilul ei chiar și o zână din povești.

de Dori Lederer( Zâna cu rochie albastră)