Copiii tăi nu sunt copiii tăi.
Ei sunt fiii şi fiicele Vieţii care tânjeşte după ea însăşi.
Ei vin prin tine, dar nu de la tine,
Şi deşi ei sunt cu tine, totuşi ei nu-ţi aparţin
.
Poţi să le dai dragostea ta, dar nu şi gândurile tale,
Pentru că ei au propriile lor gânduri.
Poţi să le adăposteşti trupurile, dar nu şi sufletele,
Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,
Pe care tu n -o poţi vizita, nici măcar în visele tal
e.
Te poţi lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine. Pentru că viaţa nu zăboveşte în
ziua de ieri.
Tu eşti ca arcul din care copiii tăi pleacă ca nişte săgeţi vii. Arcaşul vede ţinta de pe calea
către infinit,
Şi
-
ţi dă şi ţie puterea să vezi cât
de departe poţi ajunge.
Se încordează cu tine, cu puterea Lui, aşa încât săgeţile să zboare iute şi departe;
Lasă ca încordarea ta în mâinile arcaşului să fie spre bucurie, Căci aşa cum îşi iubeşte
săgeata care zboară, tot astfel El iubeşte arcul care este stabil.
Kahlil Gibran
