Al era un tânăr olar şi un artist foarte talentat. Avea o soţie şi doi băieţi minunaţi iar într
-o
seară
, pe băiatul lui cel mai mare îl duru stomacul foarte tare. Crezând că este doar o indiges-
tie banală, nici el nici soţia lui nu luară această durere în serios. Dar băiatul suferea de
apendicită acută şi muri brusc în aceeaşi noapte.
Ştiind că moartea ar fi
putut fi prevenită dacă ar fi luat totul în serios, sufletul lui Al se
îmbolnăvi sub povara enormă a vinovăţiei. Pentru că un necaz nu vine niciodată singur, la
scurtă vreme soţia lui îl părăsi, lăsându-l singur cu băieţelul lui de şase ani. Suferinţa şi
durerea provocate de aceste două evenimente au fost mai mult decât putea să îndure Al, aşa
că foarte curând începu să
-
şi înece amarul în alcool. Cu timpul el deveni un alcoolic notoriu.
Din cauza băuturii, Al începu să piardă tot ceea ce avea
-
casă, pământ, obiecte de artă,
totul.
Până la urmă, Al muri singur într-o cameră de motel din San Francisco. Când am auzit de moartea lui Al, am reacţionat cu acelaşi dispreţ pe care-l arată lumea
celor care nu fac nimic concret toată viaţa lor. „Ce eşec total!“ mă gândeam. „Ce pierdere de
vreme a fost viaţa lui!“
.Pe măsură ce timpul a trecut, am început să
-
mi reevaluez judecăţile mele aspre. Vedeţi voi,
îl cunoşteam pe fiul lui Al, care crescuse între timp, Ernie
Este unul dintre cei mai drăguţi, amabili şi adorabili b
ărbaţi pe care i-am întâlnit
vreodată. îl priveam pe Ernie împreună cu copiii lui şi vedeam cum dragostea circula între ei
ca un flux continuu. Ştiam că grija şi bunătatea aceasta trebuiau să vină de undeva.
Nu-l auzisem pe Ernie vorbind prea mult despre tatăl lui. Este atât de greu să iei
apărarea unui alcoolic. Intr
-
o zi mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat: „Ştii, mă
nedumereşte ceva. în principiu tatăl tău a fost singurul care te-a crescut. Ce, Doamne iartă-mă, a făcut, de ai devenit o persoană aşa de specială ?“ Ernie a tăcut şi a cugetat câteva
momente, apoi mi-a spus: „De când mă ştiu eu, din primele zile din copilărie, şi până când am
plecat de acasă, la 18 ani, Al intra la mine în cameră în fiecare seară, mă săruta şi îmi spunea
„Te iubesc, fiule‟“.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi mi-am dat seama ce prost am fost când îl numeam pe
Al un ratat. Nu lăsase nici o avere în urma lui, dar fusese un tată bun şi iubitor, şi lăsase în
urma lui unul dintre cei mai buni oameni care mi-a fost dat să-i cunosc.
Bobbie Gee
: "Cum să câştigi Jocul Imaginii"
