sâmbătă, 28 decembrie 2013

Poveste de Craciun...



Miracol in noaptea de Craciun!

In timpul primului razboi mondial, in iarna anului 1914, foarte aproape de Craciun, pe campurile de lupta din Flandra, a avut loc unul dintre cele mai neobisnuite evenimente din intreaga istorie a omenirii. Germanii participau la o apriga batalie cu britanicii si francezii. Ambele parti se aflau in noroi, in santuri artificiale de la sase pana la opt metri adancime, de unde se luptau pe viata si pe moarte.
Dintr-o data, trupele germane au inceput sa puna brazi mici de Craciun, luminate cu lumanari, in fata transeelor. Apoi, au inceput sa cante diverse colinde de Craciun. Multi dintre germani, care au lucrat in Anglia inainte de razboi, au fost capabili sa vorbeasca bine limba engleza, pentru a propune un armistitiu de Craciun. Trupele adverse, britanice si franceze, au acceptat.
Conform lui Stanley Weintraub, cel care a scris despre acest eveniment in cartea sa, “Silent Night” (“Noaptea tacerii”), mai multe mesaje au aparut deasupra transeelor.
Ele erau, de obicei, in limba engleza, caci germana era mai putin inteleasa de adversari. “YOU NO FIGHT, WE NO FIGHT”, adica “NU LUPTATI, NICI NOI NU LUPTAM”. Unele unitati britanice au improvizat bannere cu “Merry Christmas”, adica “Craciun fericit”, asteptand un raspuns. Mai multe pancarte de ambele tabere au aparut.
Un armistitiu spontan a luat nastere.
Soldatii si-au parasit transeele, reunindu-se in mijloc pentru a da mana. Primul ordin in aceasta perioada de respiro a fost acela ca ambele parti sa-si ingroape mortii. Apoi, ei au inceput sa faca schimburi de cadouri intre ei. Torturi de ciocolata, coniacuri, carti postale, ziare, tutun. In cateva locuri, de-a lungul transeelor, soldatii si-au schimbat pustile pentru mingile de fotbal si au inceput sa joace diverse jocuri.
Armistitiul nu a durat mult, ci doar in noaptea de Craciun; de fapt, unor generali nu le-a placut deloc acest armistitiu spontan si au poruncit trupelor lor retragerea si reluarea luptelor; in definitiv, pentru asta se aflau in razboi. Insa, acest lucru nu arata decat faptul ca doar oamenii mari, cei de la varf isi doresc razboiul; oamenii obisnuiti, soldatii, nu isi doresc varsare de sange, ci doar pace.
Pentru cateva ore pretioase, in timpul marelui eveniment crestin, a fost pace pe frontul de razboi al unei mari conflagratii mondiale. Craciunul a schimbat pentru un moment viziunea celor care se gandeau doar la violenta.

Craciunul poate aduce pace intre oameni si, de aceea, el este poate cea mai frumoasa sarbatoare a omenirii.

Preluare: Almeea

PERLELE ȘI JENNY


Jenny era o fetiţă frumoasă de cinci ani, cu ochii strălucitori. Într-o zi, în timp ce era într-un magazin împreună cu mama ei a văzut un colier de perle false care costa 2,5 dolari. Cât de mult şi-l dorea!A întrebat-o pe mama ei dacă i-l cumpără şi ea a răspuns: “Facem o înţelegere, eu îţi cumpăr colierul şi când ajungem acasă, facem o listă cu lucruri pe care le-ai putea face tu ca să-l poţi plăti, bine?”, Jenny a fost de acord și mama ei i-a cumpărat colierul.
Jenny se străduia în fiecare zi să facă toate treburile pentru a putea plăti datoria. Jenny își iubea perlele! Le purta pretutindeni: la grădiniţă, când dormea şi când ieşea cu mama ei.
Jenny avea un tată care o iubea foarte mult. Când mergea la culcare, el se ridica din fotoliul său favorit ca să-i citească povestea preferată. Într-o noapte, după ce i-a citit povestea, i-a zis:
- Jenny, tu mă iubeşti?
- Oh, da, tată.
- Atunci dăruiește-mi mie perlele tale.
- Oh, tată, nu perlele! Dar ți-o dau pe Rosita, păpușa mea preferată. Mai știi care? Mi-ai făcut-o tu cadou anul trecut de ziua mea. Ți-o dau cu toate lucrușoarele ei cu tot. E bine, tată?
- Oh, nu fetița mea, lasă, nu contează.
Și sărutând-o pe obraji, i-a spus: “Noapte bună, micuţo!”
O săptămână mai târziu, tatăl o întrebă din nou, după ce îi citise povestea:
- Jenny, tu mă iubeşti?
- Oh, da, tată, ştii cât de mult te iubesc!
- Atunci dă-mi mie perlele tale.
- Oh, tată, nu perlele; dar ţi-l dau pe Lazos, calul meu de jucărie. Este preferatul meu, părul lui e atât de moale şi poţi să te joci cu el şi să-i faci codiţe.
- Oh, nu, fetiţo, lasă…somn uşor!
După câteva zile, când tatăl intra în dormitor să-i citească povestea, Jennz stătea pe pat şi cu tremur în voce i-a zis: “Ia, tată” şi i-a întins mâna. A deschis palma: în ea se afla preţiosul colier. Tatăl, cu o mână a luat colierul de plastic şi cu cealaltă a scos din buzunar o cutiuţă de catifea albastră. În cutiuţăerau superbe perle adevărate. Le păstrase acolo, aşteptând ca Jenny să renunţe la acel lucru ieftin ca să-i poată oferi unul de valoare.
Aşa e şi cu Tatăl Nostru ceresc. El aşteaptă ca noi să renunţăm la lucrurile fără valoare din viaţa noastră pentru ca El să ne dea comori nepreţuite. Nu e bun Dumnezeu? Asta mă face să mă gândesc la lucrurile de care mă agăț și la care nu/mi vine să renunț și mă întreb: oare ce vrea Dumnezeu să-mi ofere în locul lor?

Supa de pui ptr suflet de femeie

duminică, 22 decembrie 2013

O ALTĂ CALE


Trenul zăngănea şi zomăia prin suburbiile oraşului Tokio într-o după-amiază molcomă de primăvară. Vagonul nostru era relativ gol - doar câteva gospodine cu copiii după ele, câţiva bătrâni care mergeau la cumpărături. Priveam absent casele murdare şi tufişurile pline de praf. într-una din staţii uşa se deschise, şi liniştea acelei după-amieze fu tulburată de bolbo-roselile violente ale unui bărbat. Acesta intră clătinându-se în vagon. Purta haine de lucru şi era mare, beat şi murdar. Ţipând, se lovi de o femeie care ţinea un copil în braţe. Lovitura o trimise învârtindu-se peste un cuplu în vârstă. A fost un miracol că băieţelul a scăpat nevătămat.
îngrozit, cuplul sări în picioare şi se repezi către celălalt capăt al vagonului. Muncitorul vru să-i dea un picior în fund bătrânei, dar o rată. Acest lucru îl înfurie atât de mult încât apucă bara de metal din centrul vagonului şi încercă să o smulgă din locul ei. Era tăiat la o mână şi sângera. Trenul îşi continua drumul, în timp ce pasagerii îngheţaseră de frică. M-am ridicat în picioare. Eram tînăr pe atunci, acum 20 de ani, şi aveam o bună condiţie fizică. Timp de trei ani făcusem Aikido, câte opt ore pe zi. îmi plăcea să mă iau la trântă. Mă credeam grozav. Problema era că nu-mi testasem niciodată talentele mele marţiale. Cei care fac Aikido nu au voie să se bată. „Aikido“, spunea profesorul meu mereu, „este arta reconcilierii. Cine are în cap lupta, pierde legătura cu universul. Dacă încercaţi să dominaţi oamenii, aţi pierdut deja. Noi învăţăm cum să aplanăm un conflict, nu cum să-l începem“. I-am ascultat cuvintele. Mă străduiam. Am mers atât de departe încât traversam strada ca să evit „chimpira“, grupul de punkişti ce hălăduia pe lângă gări. Puterea mea de stăpânire mă exalta. Ivlă simţeam tare şi raţional în acelaşi timp. Totuşi, în inima mea, doream să am o oca-zie legitimă în care să-i salvez pe nevinovaţi distrugându-1 pe vinovat. „Acu i-acu‟!“ mi-am spus, în timp ce mă ridicam în picioare. Oamenii sunt în pericol. Dacă nu fac ceva repede, cineva va fi rănit“. Văzându-mă că m-am ridicat, beţivul a văzut şansa de a-şi focaliza furia. „Aha!“ urlă el. „Un străin! Ai nevoie de o lecţie în stil japonez!“ Mă ţineam uşor de bara de deasupra mea, aruncându-i o privire plină de dezgust şi dispreţ. Vroiam să-l iau deoparte şi să-l lămuresc, dar trebuia ca el să facă prima mişcare. Vroiam să fie furios, aşa că mi-am ţuguiat buzele şi i-am trimis un sărut insolent. „Ei bine!“, strigă el. „Vei primi o lecţie!“ Şi se adună să se repeadă spre mine. Cu o fracţiune de secundă înainte să se mişte, cineva ţipase „Hei!“ Să-ţi plezenească timpanele, nu alta! Suna ciudat de vesel şi însufleţit. Ca şi când tu şi un prieten ai căuta cu grijă ceva şi, dintr-o dată, acesta se împiedică de lucrul respectiv. „Hei!“ M-am întors spre stânga; beţivul se răsuci spre dreapta. Amândoi ne uitam în jos la un bătrânel japonez. Trebuia să fie trecut bine de 70 de ani, omuleţul acela, care stătea acolo în chimonoul lui imaculat. Nici nu se uita la mine; îl privea încântat pe muncitor, ca şi când ar fi avut să-i spună un secret. „Haide, vino aici“, rostea încetişor bătrânul către beţiv. „Hai, vino şi vorbeşte cu mine“. îşi mişca mâinile cu blândeţe. Omul se duse spre el ca hipnotizat. Se postă pus pe harţă în faţa lui într-o atitudine războinică şi începu să urle, „De ce dracu Sa stau de vorbă cu tine?“ Acum acesta stătea cu spatele la mine. ^acă şi-ar fi mişcat cotul şi numai un milimetru, l-aş fi bătut măr. A Bătrânul continua să-l privească pe muncitor. „Ce ai băut?“ îl 'ntrebă, cu ochii plini de interes. „Am băut sake“, strigă muncitorul, »Şi nu e treaba ta!“ Stropi de salivă săreau pe bătrân. »A, dar este minunat“, spuse el, „absolut minunat! Vezi tu, şi ^le 'mi place sake-ul. în fiecare seară, eu şi soţia mea, care are ^ de ani, încălzim o sticluţă de sake, mergem în grădină cu ea şi stam pe o băncuţă veche de lemn. Privim apusul şi ne mai uităm vcdemcumîi mai merge prunului nostru. Stră-străbunicul meu a plantat acest pom şi ne tot întrebam dacă îşi va mai reveni după viscolul de anul tre-cut. Pomul nostru, însă, şi-a revenit neaşteptat de repede, dacă luăm în calcul şi solul sărac. Este minunat să stai să ne priveşti cum ne bem seara sake-ul şi avem grijă de pomişorul nostru, chiar şi atunci când plouă!“ Se uită la muncitor cu ochii strălucind. în încercarea sa de a urmări povestea bătrânului, privirea i se înmuiase. Pumnii i se descleştau încetul cu încetul. „ „Daa“, spuse el. „Şi eu iubesc prunii..“. Tonalitatea vocii lui scăzuse. „Da“, zise bătrânul, zâmbind, „şi sunt sigur că ai o soţie minunată“. „Nu“, răspunse muncitorul. „Soţia mea a murit“. Foarte blând, legănându-se în mişcarea trenului, uriaşul începu să suspine. „N-am nevastă, nu am casă, nu am slujbă. Mi-e atât de ruşine de mine“. Lacrimile i se înnodau în barbă, iar corpul îi era cuprins de spasme de disperare. Cum stăteam eu acolo, cu nevinovăţia mea tinerească şi ferchezuită, în spiritul dreptăţii, m-am simţit mai murdar decât era el. Apoi trenul s-a oprit acolo unde trebuia să cobor. Uşile s-au deschis şi l-am auzit pe bătrânel spunând plin de înţelegere, „Vai de mine şi de mine, asta chiar că e o povară grea. Hai, stai jos şi povesteşte-mi“. Mi-am întors capul pentru a arunca o ultimă privire. Muncitorul stătea cu capul în poa-lele bătrânelului. Acesta îl mângâia încet şi blând pe părul murdar şi încâlcit. După ce a plecat trenul, m-am aşezat pe o bancă din staţie. Ceea ce am vrut eu să fac eu cu muşchi, se rezolvase cu câteva vorbe bune. Tocmai văzusem cum funcţionează Aikido, iar esenţa acestuia era dragostea. Din acel moment trebuia să practic acest sport într-un alt spirit, cu totul diferit. A trecut multă vreme după aceea până am reuşit să vorbesc despre aplanarea unui conflict.

 Terry Dobson

marți, 3 decembrie 2013

Profetul si lingurile mari


Un credincios crestin a venit la profetul Ilie.El a venit pentru a afla daca exista Iad sau Rai, pentru ca in mod normal vroia sa-si traiasca viata in consecinta."Unde este Iadul - unde este Raiul?" in timp ce spunea aceste cuvinte, el s-a apropiat de profet, dar Ilie nu i-a raspuns.Ilie l-a luat pe om de mâna si l-a condus pe aleile intunecate dintr-un palat.Ei au trecut printr-o usa de fier si au intrat intr-o camera mare, ticsita cu multi oameni, bogati si saraci, unii imbracati in zdrente, altii impodobiti cu bijuterii.in camera din mijloc, o oala mare cu supa, statea deasupra focului.Castroanele fierbinti raspândeau o aroma minunata prin camera.In jurul oalei, multimea flamânda se lupta sa primeasca portia ei de supa.Omul care a venit cu Ilie a fost uimit când a vazut lingurile pe care le carau oamenii, deoarece lingurile erau la fel de mari ca oamenii.Fiecare lingura era alcatuita dintr-un bol de fier si se termina cu un mare mâner de lemn.Oamenii flamânzi se ingramadeau in jurul oalei.Desi fiecare isi dorea partea sa, nimeni nu o primea.Era greu sa scoti lingura grea din oala, si, din moment ce lingura era foarte lunga, chiar cel mai puternic om nu putea s-o duca la gura.Omenii mult mai impertinenti, si-au ars chiar bratele si fata sau au varsat supa pe vecinii lor.Dojenindu-se unul pe altul, ei s-au certat si s-au lovit unul pe altul cu lingurile pe care ar fi trebuit sa le foloseasca pentru a-si potoli foamea.Profetul Ilie l-a luat pe omul care il escorta de brat si i-a spus, "Acesta este Iadul!" Ei au
parasit camera si, curând nu au mai fost capabili sa auda, din cauza plânsetelor infernale din spatele lor.Dupa o lunga calatorie prin pasajele intunecate, ei au intrat intr-o camera diferita.Aici stateau de asemenea multi oameni.in mijlocul camerei era din nou o oala cu supa fierbinte.Fiecare persoana avea o lingura gigantica in mâna sa, la fel ca si cei pe care Ilie si barbatul i-a vazut in Iad.Aici, oamenii erau hraniti bine.Numai liniste, alaturi de zgomotul lingurilor care se cufundau in supa.Existau intotdeauna doi oameni care lucrau impreuna.Unul cufunda lingura in oala si isi hranea partenerul.Daca lingura devenea prea grea pentru o persoana, alti doi il ajutau cu mijloacele lor, astfel ca fiecare sa fie capabil sa manânce in pace.Imediat ce o persoana a mâncat destul, venea rândul altei persoane.Ilie a spus omului care-l insotea, "Acesta este Raiul!".

TOT CE ÎMI ADUC AMINTE


Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu „Ţi-am spus astăzi cât de mult te iubesc?“ Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii săi ani, pentru că viaţa sa părea vizibil că se afla în ultima fază, am devenit şi mai apropiaţi... dacă se putes aşa ceva. La vârsta de 82 de ani el era gata să moară, şi eu eram pregătii să-l las să plece de lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am căzut de acord că îi venise sorocul. I-am spus, „Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine“. A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa după moarte. Nici eu nu pot să spun că eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut să cred că poţi primi nişte semne „de pe lumea cealaltă“.
Tatăl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimă în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am jelit la gândul că cei din spital,
în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-a dat ultima răsuflare. Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte după noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni lungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită. Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei ca un copil părăsit. Intr-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o cameră întunecoasă şi liniştită, aşteptând să-mi vină rândul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu. Am început să mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea un semn. Mi-am dat seama că mintea mea este într-o stare hiper-acută. Capul meu era cuprins de o limpezime neobişnuită încât aş fi putut să adun coloane întregi de cifre. Am verificat să văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama că nu puteam fi mai treaz de atât. Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pica tulburând suprafaţa perfectă a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui moment care trecea. Apoi m-am gândit, „Am încercat să controlez mesajele de pe cealaltă lume. Mă voi opri acum“. Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el înainte ca boala Alzhei-mer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei păr argintiu îi înconju-ra faţa plăcută. Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avut senzaţia că, dacă întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de ani în urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea nimic. Mă întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, să mă gândesc la tata şi să apară mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat că nu mă gândisem şi Ia ea. I-am spus, „O, Mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi de boala aceea aşa de îngrozitoare“. Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca să-mi arate că a înţeles ce i-am spus. Apoi a zâmbit - un zâmbet minunat - şi mi-a spus foarte clar „Tot ce îmi aduc aminte este dragostea“. Şi a dispărut. Am început să tremur într-o cameră devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut din acel mo-ment, cu toată puterea sufletului meu, că dragostea pe care o dăm şi o primim este unicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea rămâne. Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acel mo-ment va rămâne pe veci în inima mea. încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur că într-o zi, când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi va spune, „Ţi-am spus astăzi că te iubesc?“ 

Bobbie Probstein

In fotografie:  Paul Walker