Trenul zăngănea şi zomăia prin suburbiile oraşului Tokio într-o după-amiază molcomă de primăvară. Vagonul nostru era relativ gol - doar câteva gospodine cu copiii după ele, câţiva bătrâni care mergeau la cumpărături. Priveam absent casele murdare şi tufişurile pline de praf. într-una din staţii uşa se deschise, şi liniştea acelei după-amieze fu tulburată de bolbo-roselile violente ale unui bărbat. Acesta intră clătinându-se în vagon. Purta haine de lucru şi era mare, beat şi murdar. Ţipând, se lovi de o femeie care ţinea un copil în braţe. Lovitura o trimise învârtindu-se peste un cuplu în vârstă. A fost un miracol că băieţelul a scăpat nevătămat.
îngrozit, cuplul sări în picioare şi se repezi către celălalt capăt al vagonului. Muncitorul vru să-i dea un picior în fund bătrânei, dar o rată. Acest lucru îl înfurie atât de mult încât apucă bara de metal din centrul vagonului şi încercă să o smulgă din locul ei. Era tăiat la o mână şi sângera. Trenul îşi continua drumul, în timp ce pasagerii îngheţaseră de frică. M-am ridicat în picioare. Eram tînăr pe atunci, acum 20 de ani, şi aveam o bună condiţie fizică. Timp de trei ani făcusem Aikido, câte opt ore pe zi. îmi plăcea să mă iau la trântă. Mă credeam grozav. Problema era că nu-mi testasem niciodată talentele mele marţiale. Cei care fac Aikido nu au voie să se bată. „Aikido“, spunea profesorul meu mereu, „este arta reconcilierii. Cine are în cap lupta, pierde legătura cu universul. Dacă încercaţi să dominaţi oamenii, aţi pierdut deja. Noi învăţăm cum să aplanăm un conflict, nu cum să-l începem“. I-am ascultat cuvintele. Mă străduiam. Am mers atât de departe încât traversam strada ca să evit „chimpira“, grupul de punkişti ce hălăduia pe lângă gări. Puterea mea de stăpânire mă exalta. Ivlă simţeam tare şi raţional în acelaşi timp. Totuşi, în inima mea, doream să am o oca-zie legitimă în care să-i salvez pe nevinovaţi distrugându-1 pe vinovat. „Acu i-acu‟!“ mi-am spus, în timp ce mă ridicam în picioare. Oamenii sunt în pericol. Dacă nu fac ceva repede, cineva va fi rănit“. Văzându-mă că m-am ridicat, beţivul a văzut şansa de a-şi focaliza furia. „Aha!“ urlă el. „Un străin! Ai nevoie de o lecţie în stil japonez!“ Mă ţineam uşor de bara de deasupra mea, aruncându-i o privire plină de dezgust şi dispreţ. Vroiam să-l iau deoparte şi să-l lămuresc, dar trebuia ca el să facă prima mişcare. Vroiam să fie furios, aşa că mi-am ţuguiat buzele şi i-am trimis un sărut insolent. „Ei bine!“, strigă el. „Vei primi o lecţie!“ Şi se adună să se repeadă spre mine. Cu o fracţiune de secundă înainte să se mişte, cineva ţipase „Hei!“ Să-ţi plezenească timpanele, nu alta! Suna ciudat de vesel şi însufleţit. Ca şi când tu şi un prieten ai căuta cu grijă ceva şi, dintr-o dată, acesta se împiedică de lucrul respectiv. „Hei!“ M-am întors spre stânga; beţivul se răsuci spre dreapta. Amândoi ne uitam în jos la un bătrânel japonez. Trebuia să fie trecut bine de 70 de ani, omuleţul acela, care stătea acolo în chimonoul lui imaculat. Nici nu se uita la mine; îl privea încântat pe muncitor, ca şi când ar fi avut să-i spună un secret. „Haide, vino aici“, rostea încetişor bătrânul către beţiv. „Hai, vino şi vorbeşte cu mine“. îşi mişca mâinile cu blândeţe. Omul se duse spre el ca hipnotizat. Se postă pus pe harţă în faţa lui într-o atitudine războinică şi începu să urle, „De ce dracu Sa stau de vorbă cu tine?“ Acum acesta stătea cu spatele la mine. ^acă şi-ar fi mişcat cotul şi numai un milimetru, l-aş fi bătut măr. A Bătrânul continua să-l privească pe muncitor. „Ce ai băut?“ îl 'ntrebă, cu ochii plini de interes. „Am băut sake“, strigă muncitorul, »Şi nu e treaba ta!“ Stropi de salivă săreau pe bătrân. »A, dar este minunat“, spuse el, „absolut minunat! Vezi tu, şi ^le 'mi place sake-ul. în fiecare seară, eu şi soţia mea, care are ^ de ani, încălzim o sticluţă de sake, mergem în grădină cu ea şi stam pe o băncuţă veche de lemn. Privim apusul şi ne mai uităm vcdemcumîi mai merge prunului nostru. Stră-străbunicul meu a plantat acest pom şi ne tot întrebam dacă îşi va mai reveni după viscolul de anul tre-cut. Pomul nostru, însă, şi-a revenit neaşteptat de repede, dacă luăm în calcul şi solul sărac. Este minunat să stai să ne priveşti cum ne bem seara sake-ul şi avem grijă de pomişorul nostru, chiar şi atunci când plouă!“ Se uită la muncitor cu ochii strălucind. în încercarea sa de a urmări povestea bătrânului, privirea i se înmuiase. Pumnii i se descleştau încetul cu încetul. „ „Daa“, spuse el. „Şi eu iubesc prunii..“. Tonalitatea vocii lui scăzuse. „Da“, zise bătrânul, zâmbind, „şi sunt sigur că ai o soţie minunată“. „Nu“, răspunse muncitorul. „Soţia mea a murit“. Foarte blând, legănându-se în mişcarea trenului, uriaşul începu să suspine. „N-am nevastă, nu am casă, nu am slujbă. Mi-e atât de ruşine de mine“. Lacrimile i se înnodau în barbă, iar corpul îi era cuprins de spasme de disperare. Cum stăteam eu acolo, cu nevinovăţia mea tinerească şi ferchezuită, în spiritul dreptăţii, m-am simţit mai murdar decât era el. Apoi trenul s-a oprit acolo unde trebuia să cobor. Uşile s-au deschis şi l-am auzit pe bătrânel spunând plin de înţelegere, „Vai de mine şi de mine, asta chiar că e o povară grea. Hai, stai jos şi povesteşte-mi“. Mi-am întors capul pentru a arunca o ultimă privire. Muncitorul stătea cu capul în poa-lele bătrânelului. Acesta îl mângâia încet şi blând pe părul murdar şi încâlcit. După ce a plecat trenul, m-am aşezat pe o bancă din staţie. Ceea ce am vrut eu să fac eu cu muşchi, se rezolvase cu câteva vorbe bune. Tocmai văzusem cum funcţionează Aikido, iar esenţa acestuia era dragostea. Din acel moment trebuia să practic acest sport într-un alt spirit, cu totul diferit. A trecut multă vreme după aceea până am reuşit să vorbesc despre aplanarea unui conflict.
Terry Dobson
