luni, 21 octombrie 2019

Profesorul

Un fost elev se întalnește cu fostul lui profesor. Cei doi se salută, iar profesorul îl întreabă ce a făcut în viață, cu ce se ocupa.
- Sunt profesor, raspunde elevul.
- Ce te-a determinat sa devii profesor?
- Dvs. Ați avut asupra mea un impact extraordinar și am știut că asta vreau să devin.
- Da?
- Nu vă amintiti dle profesor? În clasa a III-a un coleg a venit cu un ceas. Mi-a plăcut mult, asa că l-am furat. El v-a spus și dvs ați cerut ca ceasul sa fie înapoiat. As fi vrut să fac asta, dar nu am avut curaj, îmi era rușine să vadă clasa ce am făcut. Văzând ca nu spune nimeni nimic, dvs ați încuiat ușa și ne-ați anunțat că ne veți căuta în buzunare. M-am gândit ce urmează, ce rușine, să vadă toți că am furat ceasul. Dar ne-ați cerut să închidem toți ochii. Și așa am făcut. Ați ajuns la mine, ați luat ceasul, ați continuat să căutați în buzunare toți elevii, apoi ați înapoiat ceasul fără să pomeniți nimic niciodată. Dvs mi-ați salvat demnitatea, nu m-ați făcut hoț. Și am înțeles atunci că vreau să devin asemenea dumneavoastră. Nu vă amintiți, domnule profesor?
- Nu.
- Dar cum de nu vă amintiți, că este totuși o situație deosebită!?
- Nu îmi amintesc spuse profesorul, pentru că știu că și eu am închis ochii când am căutat în buzunare...

vineri, 13 septembrie 2019

Supă de pui pentru suflet

Mergi înainte

Singura dizabilitate în viață este
atitudinea inadecvată.
~ Scott Hamilton
I-am adresat doctorului întrebarea obișnuită:
– Care este prognoza, doctore?
– Va trebui să îți amputăm piciorul, sub genunchi, mi-a răspuns el.
Am simțit că îmi vine să vărs. Credeam că o să leșin. Dacă ar fi să îmi privesc viața retrospectiv, nu cred că am mai trăit vreodată un alt șoc atât de mare.
Încercând să mă adun, i-am pus doctorului alte întrebări. În cele din urmă, m-am convins că procedura era într-adevăr necesară. Deși amputația este considerată o operație care se face numai cu acordul pacientului, în cazul meu problema nu era „dacă” trebuia făcută, ci „când”. Aveam 28 de ani, dar nu mai aveam nicio altă opțiune.
Doctorul mi-a explicat că cu cât așteptam mai mult, cu atât mai tare se întindea cangrena. Locul amputării depindea de linia de demarcație a acesteia (o linie roșie care se formează între țesutul sănătos și cel cangrenat). Eram familiarizată cu cangrena, căci îmi pierdusem deja două degete de la picioare din cauza ei. Prin urmare, șansele de a avea după operație un picior cât de cât folosibil erau mai mari dacă îl lăsam pe medic să decidă momentul operației.
În drum spre casă, m-am gândit printre lacrimi la toate efectele pe care le va avea amputarea asupra vieții mele. Viitorul meu părea sumbru. Pe scurt, eram îngrozită.
În ultimii patru ani suferisem destul. Operația de grefă osoasă s-a soldat cu complicații, urmate de o infecție care s-a întins și mi-a distrus practic piciorul. Au fost patru ani de coșmar, dar nu aș fi crezut niciodată că vor conduce la așa ceva. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să port o proteză. Pe de altă parte, din spusele doctorului, nu se mai putea face nimic altceva, căci leziunile produse erau deja prea mari.
Medicul mi-a spus clar că aveam nevoie de o operație chirurgicală și că trebuia să o fac cât mai curând. Mă temeam să îi dau vestea soțului meu. Situația noastră financiară era la pământ din cauza nenumăratelor operații, internări în spital și tratamente de care am avut parte în acești patru ani. În acea vreme nu aveam asigurare medicală și încă mai aveam facturi vechi pe care le plăteam eșalonat. Soțul meu muncea din greu, iar acum urmau alte cheltuieli. Mă simțeam o povară.
După acea zi fatidică, lucrurile s-au derulat rapid. Doctorul mi-a amputat piciorul drept, la 15 centimetri sub genunchi. Ciotul care mi-a rămas s-a vindecat frumos după dispariția infecției. Piciorul mi-a redevenit astfel funcțional după ce țesuturile cangrenate au dispărut.
În acea vreme, perioada obișnuită de așteptare pentru adaptarea unei proteze era de opt săptămâni. Eu am fost gata în șase, căci eram tânără și sănătoasă (singurele probleme de sănătate pe care le-am avut au fost cele cu piciorul). După internarea de cinci zile în spital m-am întors acasă în cârje, dar eram fericită că s-a terminat totul. Durerile post-operatorii nu se comparau nici pe departe cu cele de dinainte, pe care fusesem nevoită să le suport zilnic. În plus, știam că de data aceasta vor trece rapid, fapt care mă umplea de speranță.
Soțul meu lucra la un parc de deșeuri auto, așa că a reușit să cumpere pe nimic un autoturism ars, pe care l-a restaurat complet în timpul celor șase săptămâni în care m-am recuperat. În final l-a vândut, iar cu banii primiți am putut acoperi factura medicală, plus proteza. Pentru noi a fost un mic miracol.
Am rămas până astăzi cu convingerea că acea sumă de bani care ne-a picat practic din cer și care a acoperit exact costul operației medicale și proteza mea a fost un act de „intervenție divină”. Cum altfel s-ar fi potrivit sumele până la ultima centimă? Să fi fost o simplă coincidență? Nu cred.
Restul poveștii a devenit istorie. La ora actuală au trecut 46 de ani de când trăiesc cu piciorul amputat și pot să afirm că nu acesta a fost lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat în viață. Am 74 de ani, dar merg încă foarte bine. Altminteri, nu am alte probleme de sănătate, cel puțin nu mai mari decât cele de care se plâng cei de vârsta mea. De fapt, aș zice chiar că am mai puține probleme, căci am fost dintotdeauna o persoană foarte activă.
Dacă ar fi să calculez procentual cât din corpul meu lipsește în urma operației de amputare, aș zice că este vorba de 10-15%. Una peste alta, nu înseamnă prea mult. De altfel, partea care mi-a fost amputată era bolnavă, desfigurată și dureroasă, punându-mi în pericol sănătatea restului corpului și poate chiar viața. Faptul că a putut fi înlăturată a fost un miracol. Ce altceva aș fi putut cere de la viață?
Recunosc că au existat momente când nu m-am împăcat foarte bine cu proteza mea și când m-am simțit frustrată și iritată, dar pe ansamblu astfel de momente au fost rare și au trecut de mult. Tehnologia protezelor moderne este într-adevăr uimitoare. Cei mai mulți dintre oameni nici nu-și dau seama că port un membru artificial (sinceră să fiu, nici măcar eu nu-mi aduc aminte, decât atunci când trebuie să îl scot).
Secretul reușitei constă în a te adapta la schimbare și în a cultiva o atitudine pozitivă.
Dacă te mulțumești să stai inert și să privești cum viața se scurge pe lângă tine, nu vei ajunge niciodată acolo unde îți dorești. Pe de altă parte, dacă îți dorești să fi activ și să îți modelezi viața așa cum dorești, poți face cu siguranță acest lucru. Partea cea mai frumoasă atunci când ești activ este că uiți de handicapul tău. Cel puțin asta s-a întâmplat în cazul meu.
Mulți oameni m-au complimentat de-a lungul vieții pentru „atitudinea mea minunată”. Înclin să cred că pierderea unei părți corporale are un impact emoțional mai profund asupra ta decât o boală internă. Poate pentru că efectul vizual este atât de puternic.
În aceste condiții, de ce nu aș avea o atitudine pozitivă? La urma urmelor, am două mâini, două picioare și un corp sănătos, care îmi permit să trăiesc așa cum doresc în fiecare zi.
Am convingerea fermă că Dumnezeu m-a purtat în brațele lui începând din acea zi în care medicul și-a pronunțat „sentința” și în care viața a părut să se sfârșească pentru mine. În realitate, această angoasă a fost provocată doar de teama de necunoscut.
M-am înșelat însă. Există încă foarte multe lucruri pe care le pot face, și pe care chiar le-am făcut.
De pildă, faptul că am crescut trei câini de talie mare, fiecare de 30-35 de kilograme, a fost o provocare pentru mine, dar în final am reușit.
Deși nu mai înot la fel de bine ca înainte de amputare (căci mi-am pierdut una din „aripioare”), am rămas totuși o înotătoare foarte bună.
Nu mi-am pierdut nici capacitatea de a dansa. Ce-i drept, nu sunt întotdeauna foarte grațioasă, mai ales atunci când dansez valsuri sau tangouri, dar nu am nicio problemă cu polca, cha-cha sau alte dansuri rapide cu pași scurți.
De-a lungul anilor am jucat volei (nu profesionist, desigur) în două perioade din viața mea și am fost grozavă lângă fileu.
Casa mea a fost întotdeauna curată și perfect întreținută, deși am avut copii. Gătesc inclusiv la ora actuală trei mese sănătoase și savuroase pe zi, iar de sărbători organizez adevărate festinuri. Pe scurt, am trăit o viață activă și mă simt profund recunoscătoare pentru toate realizările mele, care nu au fost puține.
Nu m-am considerat niciodată „handicapată”, „oloagă” sau chiar o persoană „cu dificultăți fizice”, după cum se spune mai nou. Mă consider mai degrabă o persoană „cu o capacitate fizică ușor limitată”, dar ce om nu se încadrează în această categorie?
Nu am povestit toate acestea cu intenția de a mă lăuda, ci doar pentru a demonstra câte lucruri devin posibile atunci când ai o atitudine pozitivă.
Consider că am dus o viață cu adevărat binecuvântată, de-a lungul căreia am ajuns la toate destinațiile pe care mi le-am propus. A fost o călătorie de lungă durată, pe care nu aș fi putut-o face niciodată fără credința mea în Dumnezeu și în mine însămi și fără tehnologia protezelor moderne.
Viața este frumoasă.
~ Joyce E. Sudbeck

marți, 28 mai 2019

Poveste cu tâlc despre prietenie


Un șoricel privi din crăpătura sa din perete și îi văzu pe țăran și pe nevasta acestuia deschizând un pachet.  "Ce mâncare să fi adus oare?" se întrebă șoricelul… 

Cu groază își dădu repede seama că era o capcană. Șoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor și dădu alarma:" E o capcană în casă, e o capcană în casă!"
Găina cotcodăci și se înfoie, ridică apoi capul și îi spuse: "Domnule Șoarece, văd bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanță. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze." 
Șoricelul se întoarse atunci înspre porc și îi spuse: "E o capcană în casă, e o capcană în casă!" 
Porcului îi fu milă de el, dar raspunse:  "Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Șoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog." Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Șoricelul merse atunci la vacă și îi spuse:  "E o capcană în casă, e o capcană în casă!"
Vaca îi spuse: "Vai! Domnule Șoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgență pentru mine." Și așa se întoarse șoricelul în casă, cu capul plecat și cat se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de țăran. 
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot … Cum ar fi zgomotul produs de o capcană în care s-a prins un șoricel. Nevasta țăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu își dădu seama că în capcană își prinsese coada un șarpe veninos. Șarpele o mușcă pe nevasta țăranului. Țăranul o duse cât putu de repede la spital, și când o aduse acasă, ea mai avea încă febră. Oricine știe că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, așa că țăranul luă un cuțit și se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă. 
Dar nevasta lui nu se însănătoși, așa că prietenele și vecinele ei veniră să o îngrijească și stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, țăranul fu nevoit să taie porcul. Nevasta țăranului nu se mai însănătoși, și muri la scurt timp. La înmormântare veni multă lume, iar țăranul trebui să taie și vaca pentru a-i hrăni pe toți. Șoricelul se uită din crăpătura lui din perete, cuprins de tristete.
Așa că, data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă și tu ai impresia ca acest lucru nu te privește, adu-ți aminte: Cand unul dintre noi este amenințat, cu toții suntem expuși unui risc. 
Suntem cu toții implicați în această calătorie numită viață. Trebuie să avem grijă unii de alții și să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alții. Fiecare dintre noi este un fir vital în tapițeria altei persoane. Viețile noastre se țes una într-alta, iar acest lucru nu este întâmplător. 
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poți ține strâns, este un prieten...

miercuri, 1 mai 2019

Reguli ptr viață

1. Spune întotdeauna "Mulțumesc" și "Te rog". In special oamenilor foarte dragi ție. Dar și străinilor.
2. Invață să zâmbești. Când plătești cumpărăturile, când ești la coadă la bancă, când ajungi la birou. Chiar dacă persoana din fața ta nu îți răspunde cu aceeași monedă, tu zâmbește.
3. Tine ușa deschisă pentru persoana care este în spatele tău. Sau chiar oferă-i posibilitatea de a ieși înaintea ta dintr-o încăpere.
4. Nu face niciodată o vizită neanunțată. Nu știi în ce măsură deranjezi persoana în cauză.
5. Indepărtează-te de persoana cu care ești pentru a răspunde la un apel telefonic.
6. Nu te supăra pe oameni pentru comportamentul pe care îl au. Poate că trec printr-o perioadă dificilă.
7. Nu vorbi foarte tare într-un grup de oameni.
8. Nu uita să privești în ochi persoana care ți se adresează.
9. Ajută o persoană cu bagaje (sau un om bătrân) să traverseze strada.
10. Lasă în față persoana din spatele tău de la supermarket (care are puține produse).
11. Când ești la un restaurant nu te holba la alte persoane.
12. Pune mâna la gură de fiecare dată când strănuți sau tușești.
13. Tine minte că atunci când inviți o persoana în oraș, tu ar trebui să plătești.
14. Reține numele persoanelor cu care faci cunoștință.
15. Când primești un cadou, trimite ca mulțumire un mesaj draguț (scris de mână dacă se poate).
16. Este ofensator să râzi extrem de tare.
17. Nu uita să îți cureți încălțămintea de fiecare dată înainte de a ieși din casă.
18. Incearcă să fii mereu punctuală.
19. Nu vorbi despre viața ta personală cu alți oameni. Lucrurile intime se numesc "intime" dintr-un motiv bine întemeiat.
20. Nu sta la telefon când ieși în oraș cu cineva. De fapt, telefonul nici măcar nu ar trebui ținut pe masă.
21. Nu uita să strângi după câinele tău.
22. Răspunde cât mai repede cu putință la un mesaj primit.
23. Sunt 9 lucruri pe care trebuie să le ții doar pentru tine: vârsta, nivelul de bunăstare, certurile familiale, religia, problemele medicale, aventurile amoroase, cadourile, onoarea și dizgrația.
24. Intreabă înainte de a îi face poză unui prieten sau, și mai important, înainte de a posta imaginea în care apare și el pe social media.
25. Nu bârfi. Niciodată. Pe nimeni.
26. Nu sta încruntată la o ieșire în oraș cu prietenii.
27. Regula de aur este să folosești parfum cu moderație.
28. Nu vorbi foarte mult la munca. In schimba, ocupă-te de taskurile tale.
29. Atunci când faci cunoștință cu cineva, strânge-i mâna cu fermitate.
30. Ascultarea este la fel de importantă ca și vorbitul.
31. Mare atenție la alimentele pe care le consumi la birou. Nu trebuie sa fie puternic mirositoare.
32. Nu încerca din răsputeri să fii la moda, alege să te îmbraci simplu și cu bun gust.
33. Imbraca-te întotdeauna corespunzator. Dacă ai un eveniment în care pe invitațîe scrie "cocktail dress", nu merge intr-o pereche de jeans și adidași.
34. Spală-ți mâinile după ce ai fost la toaleta.
35. La restaurant, plasează întotdeauna servețelul de pe masa pe picioare pentru a evita să îți murdărești hainele.
36. Nu molfăi.
37. Nu vorbi cu gura plină de mâncare.
38. Nu țipa la oameni în public.
39. La cumpărături, nu-ți lăsa coșul de cumpărături în mijlocul drumului.
40. Indiferent de statutul pe care îl ai, atunci când intri într-o cameră în care sunt deja alți oameni, tu trebuie să fii cea care salută.

Articol preluat Kudika


marți, 15 ianuarie 2019

Pierdut si regăsit...

În vara lui 1928, Winona avea 19 ani când l-a întâlnit pe Edward, un tânăr înalt și chipeș. Venise la Detroit în vizită la sora lui, logodită cu fratele Winonei. Edward a stat la niște prieteni și deși a rămas doar câteva zile, a avut destul timp s-o cunoască pe tânăra brunetă și plină de viață care-i trezise interesul de la prima întâlnire. Și-au promis să-și scrie, iar Edward s-a întors la Pittsburgh.
Luni întregi și-au scris scrisori lungi, pline de informații și detalii despre viața și visurile lor. Apoi, la fel de repede cum intrase în viața ei, Edward a și ieșit. Scrisorile lui s-au oprit iar Winona a acceptat, încetul cu încetul, că ea nu-l mai interesa. Edward n-a înțeles nici el de ce Winona nu i-a mai scris și s-a resemnat cu ideea că tânăra de care se îndrăgostise nu i-a împărtășit dragostea. Câțiva ani mai târziu, Winona s-a căsătorit cu Robert, un bărbat chipeș, cu 10 ani mai mare decât ea. Au avut trei băieți. Ea afla vești despre Ed de la cumnata ei. Mulți ani după căsătoria Winonei, Edward s-a însurat și a avut tot trei copii. 
Într-una din vizitele ei la fratele și cumnata ei, în Buffalo, fratele său a anunțat-o: „Mergem la Detroit, la nunta fiicei lui Ed. Vrei să vii și tu?” Winona n-a ezitat nicio clipă, și iată-i la drum. A fost nervoasă în mașină, gândindu-se ce-i va spune acestui bărbat pe care nu-l văzuse de 30 de ani. Își va aduce, oare, aminte de scrisorile lor? Va avea timp să stea de vorbă cu ea? Dar va vrea, oare, asta?
La puțin timp după ce au sosit la petrecere, Ed a zărit-o pe Winona din capătul celălalt al camerei. S-a îndreptat încet spre ea. Inima Winonei bătea să-i spargă pieptul când s-au salutat și și-au dat mâna. Când s-au așezat la una din mese să schimbe o vorbă, inima îi bătea atât de tare, că s-a temut să n-o audă Ed.
Edward avea ochii în lacrimi cât timp au schimbat câteva fraze politicoase despre nuntă și despre familiile lor. N-au scos niciun cuvânt despre scrisori, și după câteva minute, Ed s-a întors la îndatoririle lui de tată al miresei.
Winona s-a întors la Detroit și a continuat să predea lecții de pian, să lucreze la agenția de publicitate și, ca și până atunci, să ia din viață ce era mai bun. A îngropat amintirea scurtei sale întâlniri cu Ed, laolaltă cu celelalte amintiri despre el. Când soția lui Ed a murit 10 ani mai târziu, Winona i-a trimis o scrisoare de condoleanțe. Doi ani dup aceea, soțul Winonei a decedat și Ed i-a scris. Corespondau din nou. Ed îi scria adesea, iar scrisorile au devenit momentele principale din viața Winonei. În drum spre serviciu se oprea la poștă să-și ridice corespondența și apoi le citea la semafor, așteptând să treacă strada. La capătul celor treizeci de minute de șofat, scrisorile erau citite și Winona își începea ziua fericită. Treptat, Edward și-a exprimat dragostea față de „draga Winona” și i-au aranjat să vină în vacanță la Detroit.
Winona era și emoționată și nervoasă din cauza vizitei lui. La urma urmei, în afara scurtei întâlniri de la nuntă, nu petrecuseră niciun moment împreună în peste 40 de ani. Își scriau de șase luni, iar acum Edward venea pentru două săptămâni. 
Era o zi caldă, frumoasă de iunie, când Winona s-a dus cu mașina să-l ia de la aeroport. De data asta, când a văzut-o, s-a repezit la ea și a strâns-o în brațe îndelung și drăgăstos. Au sporovăit fericiți, în legea lor, cât au stat la banda de bagaje și apoi, pe drumul spre mașină. A fost un început ușor. 
Pe drumul spre hotel, Edward a scos din buzunar o cutiuță din catifea verde și a strecurat pe degetul Winonei un inel de logodnă. Ea a rămas mută de uimire. El făcuse aluzii la căsătorie în scrisori, dar ceea ce se întâmpla acum era prea brusc și prea curând. 
Dar era într-adevăr așa? Nu așteptase atâția ani de zile această iubire? Ed a curtat-o pe Winona două săptămâni. Îi scria scrisori și de la hotel. 
Neliniștea Winonei s-a topit, treptat, în torentul de iubire arătat de Ed și în sprijinul dat de familie și prieteni din toată inima. 
Pe 18 septembrie 1971, Winona, într-o rochie lungă de culoare roz, a fost dusă la altar de primul ei născut. Căsătoria a avut loc, și, după spusele Winonei, „am trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. 
Dar scrisorile acelea care se opriseră brusc cu mulți ani în urmă? S-a dovedit că mama lui Edward distrusese scrisorile Winonei pentru că nu voia să-și piardă fiul cel mic. Patruzeci și trei de ani mai târziu, Winona l-a regăsit...

Autor: Elinor Daily Hall-Supă de pui ptr suflet de femeie

vineri, 11 ianuarie 2019

Cutia goală

"Nişte tipi de clasa a XII-a au scăpat o cutie goală de Coca-Cola sub bănci.
Evident că nimeni nu s-a aplecat s-o ridice. M-am aplecat, ei au zâmbit, şi înainte de-a o arunca la coş i-am provocat la un studiu biblic. Pe pielea lor.
“Avem două cuti de Coca-Cola. Una e plină şi alta e goală. Dacă bat cu degetul în ele care sună mai tare?".
"Cea goală", au răspuns corect elevii după ce au auzit zgomotul ciudat al acesteia.
"Dacă le dau câte un bobârnac uşor, dacă suflu cât pot înspre ele, care cutie pică?".
"Tot cea goală”, spun ei în timp ce văd experimentul.
Apoi am luat cutia goală în mână şi am strâns-o.
"Care se turteşte?".
"Cutia goală", au răspuns la unison.
Le-am spus de ce majoritatea tinerilor României sunt gălăgioşi. De ce ţipă în tramvaie, în autobuze, în parcuri şi pe holurile şcolii. De ce ţipă la profesorii, la părinţi sau pe… facebook.
Le-am spus şi de ce unii adulţi urlă la neveste deşi sunt la un pas de ele, se răţoiesc la bătrâna ce intră-n faţă la rând la pâine, ameninţă şoferiţa ce-a intrat aiurea-n intersecţie, blesteamă copiii… Pentru că sunt goi!
Butoaiele goale fac mare gălăgie. Zornăie. Hodorogesc. Imediat cum le atingi se duc de colo-colo. Pierd echilibrul. Se clatină ca Hopa-Mitică. Şi când cad, se fac zob. Cele pline nu se clintesc din loc. Şi rămân mute, chiar dacă le loveşti.
În viaţa de "butoi gol" orice vântuleţ ne dărâmă. Cum vine puţin încercarea ajungem jos. Tăvăliţi. Stresaţi. Bulversaţi. Făcuţi grămadă. Iar dacă cumva ne strânge menghina vieţii ne mototolim. Ne turtim. Dacă suntem plini însă, rămânem în picioare."