miercuri, 23 decembrie 2015

Vindecarea Califului


O boala grea a dat peste rege. Orice incercare de a-l vindeca s-a dovedit fara rezultat. In final, a fost chemat marele si renumitul medic Rasi pentru a-l consulta. El a incercat prima data toate metodele traditionale de tratament, dar toate au fost in zadar. In final, Rasi i-a cerut regelui permisiunea sa aplice tratamentul pe care-l credea el de cuviinta. Disperat, regele a acceptat. Rasi l-a rugat pe rege sa-i puna la dispozitie doi cai. I-au fost ad...usi cei mai rapizi si mai buni cai de sange arabesc. In ziua urmatoare, dis-de-dimineata, Rasi a ordonat ca regele sa fie dus la "Jouze Mullan ", statiunea balneoclimaterica cu izvoare de apa minerala, din Buchara. Deoarece regele nu putea umbla, el a fost dus cu targa. Ajunsi acolo, Rasi i-a spus regelui sa se dezbrace si a ordonat tuturor slujitorilor sa se indeparteze cat mai mult posibil de statiune. La inceput, slujitorii au ezitat dar dupa ce regele le-a spus sa faca dupa cum le ordona hakimul, ei s-au dat inapoi.
Rasi a legat caii la intrarea in statiune. Lucrand cu unul dintre discipolii sai, el l-a asezat pe rege intr-un bazin si a turnat repede apa fierbinte peste el. In acelasi timp i-a dat sa bea un sirop fierbinte care a crescut temperatura bolnavului. Dupa toate acestea, Rasi si discipolul sau s-au imbracat ca pentru plecare. Rasi s-a asezat in fata regelui si dintr-o data a inceput sa-l injure si sa-l insulte in modul cel mai grosolan. Regele a ramas socat si s-a infuriat pentru aceasta badaranie si insulta nejustificata, cu atat mai mult cu cat era asa de neajutorat. In aceasta stare de enervare, regele s-a miscat. Cand Rasi a vazut aceasta, a scos cutitul, s-a apropiat de rege si l-a amenintat ca-l omoara. Infricosat, regele s-a zbatut pentru a se salva, pana cand in final, frica i-a dat, dintr-o data, puterea de-a se ridica si a fugi. In momentul acela, Rasi a parasit repede incaperea in care se afla si a apoi a fugit din oras calare, impreuna cu discipolul sau.
Regele a lesinat epuizat. Dupa ce si-a recapatat cunostinta, s-a simtit mult mai bine, fiind in stare si sa umble. Inca foarte furios, el si-a chemat slujitorii, s-a imbracat si s-a intors calare la palat. Oamenii s-au adunat acolo bucurosi vazand ca regele lor a scapat de suferinta.
O saptamana mai tarziu, regele a primit o scrisoare de la medic. Scrisoarea continea urmatoarea explicatie: "Am facut tot ceea ce am invatat sa fac ca medic. Vazand ca nu da roade, ti-am ridicat temperatura in mod artificial si provocandu-ti furia ti-am dat puterea de-a iti misca picioarele. Cand am observat ca vindecarea ta incepe, am parasit orasul pentru a scapa de pedeapsa ta. Te rog nu ma condamna, imi dau seama de insultele nedrepte si grosolane pe care le-am azvarlit asupra ta si ma simt profund rusinat de ele". Cand regele a auzit asta, o adanca recunostinta i-a cuprins inima si l-a rugat pe doctor sa se intoarca pentru a-si putea exprima multumirile fata de el.


Foto: Razvan Vitionescu

joi, 25 iunie 2015

Poveste cu suflet...

O poveste cu talc care demonstreaza ca legea atractiei functioneaza. Povestea e reala, si este extrasa din cartea lui Jack Canfield Supa de pui pentru suflet:

“In 1977 eram o mama singura cu 3 fete mici, cu o casa si o masina de platit, si cu o mare nevoie de a-mi reinvia niste vise.
Intr-o seara am participat la un seminar si am ascultat un barbat care vorbea despre Principiul IxV= R (Imaginatia inmultita cu Vointa devine Realitate). Vorbitorul scotea in evidenta faptul ca mintea gandeste in imagini si nu in cuvinte. Si cu cat este imaginea mai vie, cu atat ceea ce dorim va deveni realitate mai curand.
Acest concept a atins o coarda a creativitatii din inima mea. Cunosteam adevarul biblic ca Domnul ne da “dorinta din inimile noastre” si ca “asa cum gandeste inima sa, asa si omul este”. Eram hotarata sa-mi iau lista de rugaciuni si sa o transform in imagini. Am inceput sa decupez reviste vechi si sa adun poze care exprimau “dorintele inimii mele”. Le-am aranjat intr-un album fotografic scump si am asteptat plina de speranta.
Eram foarte exigenta in ceea ce priveste pozele. Ele contineau:

1. Un barbat frumos.
2. O femeie in rochie de mireasa si un barbat in frac.
3. Buchete de flori (sunt o romantica).
4. Bijuterii minunate cu diamante (ratiunea era ca Dumnezeu i-a iubit pe David si Solomon iar ei au fost cei mai bogati care au trait vreodata.)
5. O insula inconjurata de albastrul stralucitor al Caraibelor.
6. O casa incantatoare.
7. Mobila noua.
8. O femeie care devenise recent Vicepresedintele unei mari corporatii (lucram pentru o companie care nu avea femei in conducere. Voiam sa fiu prima femeie vice presedinte din compania aceea).

Opt saptamani mai tarziu, mergeam cu masina pe o autostrada din California, vazandu-mi de ale mele, pe la 10 dimineata. Deodata m-a depasit un Cadillac superb, rosu cu alb. Am privit masina pentru ca era frumoasa. Soferul s-a uitat si el la mine si mi-a zambit, iar eu i-am raspuns tot cu un zambet, pentru ca-mi place sa zambesc. Si iata-ma in incurcatura. Ati patit vreodata asa ceva? Am incercat sa ma prefac ca de fapt nu ma uitasem. “Cine eu? Nici macar nu te-am vazut!” M-a urmarit vreo 20 de km. M-a speriat de moarte! Mergeam eu, mergea si el. Parcam eu, parca si el…Si pana la urma m-am si casatorit cu el.
In ziua urmatoare primei noastre intalniri in oras, Jim, mi-a trimis 12 trandafiri, apoi am descoperit ca avea un hobby: colectiona diamnte. Din cele mari! Si cauta pe cineva sa le aranjeze, m-am oferit eu! Ne-am intalnit asa vreo 2 ani, si in fiecare luni dimineata primeam un trandafir rosu, cu tija lunga si un bilet de dragoste de la el.
Cu 3 luni inainte sa ne casatorim, Jim mi-a spus, “Am gasit locul perfect unde sa ne petrecem luna de miere. Vom merge in insula Sf John in Caraibe.” Razand, i-am zis: “Nu m-as fi gandit niciodata la asa ceva!” Nu i-am spus adevarul despre albumul meu cu poze, pana in ziua cand a trecut aproape un an de casatorie. In ziua aceea ne-am mutat in noua noastra casa pe care o mobilasem cu mobila eleganta la care visasem (Jim se dovedi a fi distribuitor en gros de pe Coasta de Vest, la una din cele mai mari companii de mobila).
Apropo de acest lucru, nunta am facut-o in Laguna Beach – California, si, bineinteles, eu am purtat rochie de mireasa, iar el frac.
La 8 luni dupa ce-mi alcatuisem albumul am devenit Vicepresedinte al departamentului de Resurse Umane, in cadrul companiei in care lucram.
Poate ca totul suna a intamplari de basm, dar este adevarat. Jim si cu mine, ne-am facut multe “carti cu poze” de cand ne-am casatorit. Dumnezeu ne-a umplut vietile aratandu-ne ce e in stare sa faca puterea credintei.
Stabiliti exact ceea ce doriti in fiecare domeniu al vietii voastre, faceti din fiecare dorinta o imagine vie. Apoi actionati alcatuindu-va cartea dvs. cu vise. Transformati ideile in realitati concrete prin acest exercitiu simplu. Nu exista vise care nu se pot realiza. Si tineti minte. Dumnezeu le-a promis copiilor Lui ca le va darui dorintele din inimile lor.”

Tehnica albumului fotografic/cartii cu vise si dorinte este testata de noi si intr-adevar functioneaza. Incercati si spuneti-ne daca a functionat.
Cititi mai multe povestiri motivationale de acest gen in cartea Supa de pui pentru suflet, de Jack Canfield si Mark Victor Hansen, Editura Amaltea

duminică, 19 aprilie 2015

Cum sa citesti personalitatea in functie de trasaturile fetei 2



Despre gura
Gura mare: caracter prost
Gura mica: sensibil, milostiv si ambitios.
Gura zambitoare: fericire
Gura stramba: ghinionist
Colturile gurii in jos: durere
Gura foarte mica: obraznic, neastamparat
Gura foarte larga: exagerare
Gura pe jumatate deschisa: prostie
Gura mare si lata: lacom, mincinos, vorbaret
Gura despicata: obraznicie, impolitete

Despre ochi

 Ochi mari: frumusete, neseriozitate
Ochii mici: aiurit, nestatornic
Ochi negri: cu bune maniere
Ochi caprui: manierat, rabdator, credincios
Ochi caprui deschis: politicos
Ochi albastri: insensibilitate, dezinteres, persoane atractive, manipulative
Ochii verzi: malitios, invidios
Ochi foarte mari si stralucitori: inteligenta deosebita, politete
Ochi foarte mari si deschisi la culoare: ursuz, irascibil, suspicios
Ochi mici si ascutiti: activ, snob, brutal
Ochi zambitori: altruist
Ochi langurosi: inteligenta deosebita si senzualitate
Ochi adanciti: aroganta

Un element important in citirea personalitatii din cultura chineza este cuta buzelor numita si “centrul persoanei”. In functie de forma acesteia, poti afla ce sex vor avea copiii tai sau cat vei trai. Iata mai multe detalii despre aceasta.

1. De la ingust spre larg
Cuta ideala dintre buze incepe dintr-o ingustare la baza de jos a nasului, apoi se deschide mai larg in timp ce conturul coboara spre colturile gurii. Persoanele care au astfel de cuta pot sa treaca de 51 de ani. Au, de asemenea, o relatie puternica cu copiii.

Pot avea multi urmasi. Exista posibilitatea de a avea copii la o varsta inaintata, in special fete.

2. Larg spre ingust
Acest tip incepe larg, la nas si se ingusteaza jos, la nivelul buzelor. La aceste pesoane exista dificultati in a concepe copii.

De asemenea, sugereaza ca copiii lor s-ar putea confrunta cu un incident care le va pune viata in pericol. Cu toate acestea, daca sotul sau sotia acestei persoane are tipul de cuta ideal, problema poate fi atenuata.

Acest tip de cuta indica, de asemenea, ca la o varsta mai inaintata energia fizica va scade iar persoana ar putea fi afectata de probleme de sanatate, financiare si fertilitate scazuta. Exista putini descendenti, mai multe fiice decat fii.

3. Mustata despicata
Acest tip se intalneste la barbatii carora mustata le creste perfect, insa in dreptul cutei buzelor, nu creste deloc. Acest semn indica faptul ca indiferent cat de mult acesta ii ajuta pe ceilalti, oamenii nu vor fi recunoscatori. Ei considera ca persoana in sine oricum i-ar fi ajutat, deci nu au pentru ce sa fie recunoscatori.

Text: Oana Racheleanu
Foto: Nicoleta Nuca

Cum sa citesti personalitatea in functie de trasaturile fetei

Despre barbie

Barbie stransa/indesata: pasiune 
Barbie lata si groasa: incapatanare, hotarare 
Ascutita: incredere, farmec 
Barbie cu gropita in mijloc: o persoana bine chibzuita
O barbie retrasa, tesita, care aluneca spre gat: un caracter rau

 Despre obraji
  
 Obraji grasi: calm, dorinta sexuala scazuta, gelozie, ambitie
 Obraji ingusti si stransi: seriozitate, multumire de sine
 Obraji foarte stransi: stupiditate
 Daca obrajii se latesc sub ochi: generozitate si sensibilitate
 Obraji subtiri si uscati: inhibitie, raceala
 Obraji plati, netezi (la femei): doritor, pofticios

 Despre urechi
 La fel de bine – si poate chiar mai mult decat alte parti ale corpului omenesc – urechea are o semnificatie bine determinata. Ea nu admite nicio deghizare. Ea are legaturi specifice cu individul caruia ii apartine.
 
Cand lobul urechii e degajat, e un semn bun pentru facultatile lui intelectuale.
Urechile mari si desfacute anunta obraznicie, vanitate, o judecata saraca.
Urechile mari si groase sunt atribuite unui om simplu.
Urechile mici denota timiditate si sensibilitate.
Urechile prea aplecate si inconjurate de un fel de burlet rau desenat nu anunta nimic bun, nici in ceea ce priveste spiritul, nici talentele respectivului.
O ureche potrivita, cu conturul bine rotunjit, nici prea groase nici prea subtiri, nu poate fi gasita decat la persoane cu spirit, cu judecata dreapta, intelepte si distinse.
Urechi mari, desfacute: ignoranta, lene
Urechi indoite: inteligenta deosebita
Urechi mari, plate, subtiri dar fara pliuri: prost, nepoliticos si zgarcit
Urechi plate, cu pliuri: impotent si rautacios
Urechi „palnie”: egoism
Varfurile urechilor sunt indoite: lacom, nepoliticos
Varfurile urechilor nu sunt indoite: interes pentru muzica

 Despre cap

Un cap bine proportionat cu restul corpului, care la prima vedere ne apare astfel si care nu e nici prea mare nici prea mic, anunta un spirit valoros
Un om cu capul prea mare indica totdeauna prostie grosolana, iar daca e prea mic, slabiciune si prostie.
Oricat ar fi de proportionat capul fata de corp, el nu trebuie sa fie nici prea rotund, nici prea lunguiet, cu cat e mai simetric cu atat e mai aproape de perfectiune. 
Se poate spune ca cel mai bine proportionat cap e acela a carui inaltime perpendiculara, masurata de la capatul occiputului pana la varful nasului, este egala cu latimea lui pe orizontala.
Un cap tuguiat in partea de sus te anunta ca ai de-a face cu o persoana ipohondra, fricoasa.
Un cap prea lunguiet anunta un om lipsit de bun simt, frivol, curios, invidios si credul.
Capul aplecat in jos este marca unui om intelept, constant in faptele sale.
Un cap care se misca in toate partile anunta trufie, mediocritate, minciuna, spirit pervers, usuratec si o judecata slaba.

 Despre buze

Buze mari: frumusete si dorinta sexuala
Buze groase si mari: senzualitate, puritate, iar la femei mai inseamna si lene
Buzele subtiri: inteligenta ridicata, escroc
Buze foarte subtiri: gelozie
Buza superioara este mai mare decat cealalalta: calm, generos si gelos.
Buza inferioara este mai mare decat cea de sus: dorinta sexuala si lacomie
Buze subtiri si gura mare: caracter foarte rau.
Daca buza de jos are o adancitura pe mijloc: veselie, politete
Daca buza superioara vine sub cea inferioara: nerabdare, adresivitate
Daca buza inferioara vine sub cea superioara: un caracter bun
Daca extremitatile sunt putin ridicate: ambitie, orgoliu, neseriozitate


Despre sprancene:

Sprancene negru inchis: in general un caracter bun. 
Sprancene ridicate, drepte si groase: o persoana cu sange rece, calma, toleranta 
Catifelate si rare: visator 
Subtiri: aroganta, mandrie, sensibilitate sau slabiciune (de caracter) 
Drepte, groase si bine separate: inteligenta ridicata, caracter bun si inima de aur. 
Drepte si orizontale: un caracter rau 
Groase si firele ravasite, imprastiate: agresiv, nervos, fara caracter si cu o viata trista. 
Lungi: barfitor, ii place sa semene discordie 
Curbate in sus la sfarsit: frivol, dar fermecator. 
Curbate in jos la sfarsit: predispus la o boala de inima. 
Usor arcuite: bunatate 
Capatul ascutit: caracter prost 
Sprancene ca un arc: puritate, bunatate 
Dense si catifelate: politete, o minte puternica, inteligenta 
Sprancene sarmoase si curbate ca un arc: generozitate, bunatate, bunavointa 
Sprancene prea apropiate de ochi: o inteligenta deosebita 
Sprancene viguroase si dreapte: curaj 
Subtiri ca o secera: o persoana sensibila 
Apropiate de ochi: seriozitate 
Forma sprancenelor incruntata: gelozie, nervozitate, falsitate 
Sprancene distantate: inteligenta scazuta

 Text: Oana Racheleanu



De-a lungul secolelor, au existat diferite moduri pentru a defini personalitatea cuiva. Tot timpul am fost interesati sa stim cat mai multe despre persoanele ce se afla in preajma noastra. Aceste teorii se refera de obicei la anumite parti ale corpului. Unii cred ca marimea si forma unghiilor pot defini caracterul persoanelor.

Aceasta teorie a aparut pentru prima data in Asia, raspandindu-se destul de rapid si in Europa.

Totul depinde in primul rand de modul in care vei citi acest articol, precum si de increderea pe care o ai in astfel de teste. Este clar ca asemanari intre oameni exista, iar din aceste asemanari putem generaliza caracteristicile mai multor tipuri de oameni. - See more at: http://www.secretele.com/2015/04/descopera-personalitatea-dupa-forma.html#sthash.WP5mPceX.vQHvIyVJ.dpuf
De-a lungul secolelor, au existat diferite moduri pentru a defini personalitatea cuiva. Tot timpul am fost interesati sa stim cat mai multe despre persoanele ce se afla in preajma noastra. Aceste teorii se refera de obicei la anumite parti ale corpului. Unii cred ca marimea si forma unghiilor pot defini caracterul persoanelor.

Aceasta teorie a aparut pentru prima data in Asia, raspandindu-se destul de rapid si in Europa.

Totul depinde in primul rand de modul in care vei citi acest articol, precum si de increderea pe care o ai in astfel de teste. Este clar ca asemanari intre oameni exista, iar din aceste asemanari putem generaliza caracteristicile mai multor tipuri de oameni. - See more at: http://www.secretele.com/2015/04/descopera-personalitatea-dupa-forma.html#sthash.WP5mPceX.vQHvIyVJ.dpuf
De-a lungul secolelor, au existat diferite moduri pentru a defini personalitatea cuiva. Tot timpul am fost interesati sa stim cat mai multe despre persoanele ce se afla in preajma noastra. Aceste teorii se refera de obicei la anumite parti ale corpului. Unii cred ca marimea si forma unghiilor pot defini caracterul persoanelor.

Aceasta teorie a aparut pentru prima data in Asia, raspandindu-se destul de rapid si in Europa.

Totul depinde in primul rand de modul in care vei citi acest articol, precum si de increderea pe care o ai in astfel de teste. Este clar ca asemanari intre oameni exista, iar din aceste asemanari putem generaliza caracteristicile mai multor tipuri de oameni. - See more at: http://www.secretele.com/2015/04/descopera-personalitatea-dupa-forma.html#sthash.WP5mPceX.vQHvIyVJ.dpuf
De-a lungul secolelor, au existat diferite moduri pentru a defini personalitatea cuiva. Tot timpul am fost interesati sa stim cat mai multe despre persoanele ce se afla in preajma noastra. Aceste teorii se refera de obicei la anumite parti ale corpului. Unii cred ca marimea si forma unghiilor pot defini caracterul persoanelor.

Aceasta teorie a aparut pentru prima data in Asia, raspandindu-se destul de rapid si in Europa.

Totul depinde in primul rand de modul in care vei citi acest articol, precum si de increderea pe care o ai in astfel de teste. Este clar ca asemanari intre oameni exista, iar din aceste asemanari putem generaliza caracteristicile mai multor tipuri de oameni. - See more at: http://www.secretele.com/2015/04/descopera-personalitatea-dupa-forma.html#sthash.WP5mPceX.vQHvIyVJ.dpuf
De-a lungul secolelor, au existat diferite moduri pentru a defini personalitatea cuiva. Tot timpul am fost interesati sa stim cat mai multe despre persoanele ce se afla in preajma noastra. Aceste teorii se refera de obicei la anumite parti ale corpului. Unii cred ca marimea si forma unghiilor pot defini caracterul persoanelor.

Aceasta teorie a aparut pentru prima data in Asia, raspandindu-se destul de rapid si in Europa.

Totul depinde in primul rand de modul in care vei citi acest articol, precum si de increderea pe care o ai in astfel de teste. Este clar ca asemanari intre oameni exista, iar din aceste asemanari putem generaliza caracteristicile mai multor tipuri de oameni. - See more at: http://www.secretele.com/2015/04/descopera-personalitatea-dupa-forma.html#sthash.WP5mPceX.V3ht7Ty2.dpuf
De-a lungul secolelor, au existat diferite moduri pentru a defini personalitatea cuiva. Tot timpul am fost interesati sa stim cat mai multe despre persoanele ce se afla in preajma noastra. Aceste teorii se refera de obicei la anumite parti ale corpului. Unii cred ca marimea si forma unghiilor pot defini caracterul persoanelor.

Aceasta teorie a aparut pentru prima data in Asia, raspandindu-se destul de rapid si in Europa.

Totul depinde in primul rand de modul in care vei citi acest articol, precum si de increderea pe care o ai in astfel de teste. Este clar ca asemanari intre oameni exista, iar din aceste asemanari putem generaliza caracteristicile mai multor tipuri de oameni. - See more at: http://www.secretele.com/2015/04/descopera-personalitatea-dupa-forma.html#sthash.WP5mPceX.V3ht7Ty2.dpuf

marți, 14 aprilie 2015

Descopera Personalitatea Dupa Lungimea Degetelor Inelar si Aratator


A) Se spune ca oamenii care au degetul inelar mai lung decat degetul aratator sunt foarte frumosi. Ei au un farmec pe care altii il gasesc irezistibil. In plus, sunt mai agresive decat restul, iar riscul pentru ei nu este o problema. Majoritatea dintre acestia lucreaza fie in cadrul armatei, fie sunt ingineri. Hobby-urile lor sunt integramele si sahul.

B) Persoanele cu degetul inelar mai scurt decat cel aratator au o mare incredere in sine, dar sunt si foarte arogante. Le place singuratatea si nu suporta sa fie deranjati din timpul liber. Nu sunt genul de persoane care fac primul pas intr-o relatie, dar accepta intotdeauna si apreciaza atentia pe care o primesc.

C) Persoanele care au degetul inelar egal cu cel aratator sunt mari iubitoare de pace si nu se simt deloc confortabil atunci cand sunt intr-un conflic. Sunt bine organizate si incearca sa se inteleaga cu toata lumea. Nu in ultimul rand, sunt foarte credincioase, fidele unei relatii, dar si pline de tandrete si grija fata de partenerii lor de viata.

Acest articol este oferit sub licenta Creative Commons. Il puteti republica oriunde incluzand autorul, sursa si sa lasati toate link-urile intacte.

http://www.secretele.com/2015/04/descopera-personalitatea-dupa-lungimea.html

vineri, 6 martie 2015

Când femeia nu face nimic...




Într-o zi, soţul vine de la serviciu şi nu poate băga maşina în garaj, deoarece pe aleea spre garaj erau trântite bicicletele copiilor. Dă să bage bicicletele în garaj şi găseşte jeep-ul soţiei deschis şi câinele plin de noroi întins pe bancheta din spate. Nedumerit, intră în curtea interioară, unde vede copiii într-o baltă de noroi, piscina şi ea murdară, copiii se stropeau cu furtunul. Îngrijorat, intră în bucătărie, nu fără a observa că geamul de ...la uşă era plin cu pălmuţe de ciocolată, clanţa îmbrăcată în felii de şuncă şi gaura cheii înfundată cu un cârnat. În bucătărie curgea apa, frigiderul era deschis şi conţinutul lui vărsat pe podea, farfurii şi pahare murdare peste tot. Pe masă o baltă de suc , muştele roiau pe masă. Pe jos nu se putea călca altfel, decât pe mâncarea căţelului sau în conţinutul borcanelor de murături.
Panicat şi alb la faţă, începe să îşi caute soţia prin toată casa. Era un vacarm de nedescris – televizorul şi computerul erau date la maximum. Intră în baie unde prosoapele pluteau pe podea într-o baltă de apă şi sulurile de hârtie igienică erau derulate prin cuier, prin cadă şi pe mânerul de la uşă.
În sfârşit îşi găseşte soţia în ultimul dormitor, relaxată, cu o mască pe faţă, bigudiuri în păr. Citea o revistă şi asculta muzică cu căştile pe urechi. Cu un ultim efort, o întreabă ce s-a întâmplat. Ea îi răspunde:
– Îţi aduci aminte când te întorceai acasă şi mă întrebai ce am făcut toată ziua? Ei bine… azi n-am făcut nimic!

vineri, 13 februarie 2015

BUNICA MOSES SI EU

Sunt prea batrana si e prea tarziu,repetam mecanic,in gand,la nesfarsit. Eram deprimata si epuizata dupa ce pusesem capat,simultan,si casniciei si carierei de avocat. In ciuda dorintel mele aprinse de a deveni scriitoare,ma indoiam de capacitatea mea de a obtine succese in domeniu. Imi irosisem oare ani din viata urmarind teluri gresite? Eram cu moralul la pamant cand un glas la radio a inceput sa depene povestea bunicii Moses. Ann Mary Moses a plecat de acasa cand avea 13 ani,a avut 10 copii si a muncit din greu sa-i creasca pe cei 5 ramasi in viata. Chinuindu-se sa-si castige existenta muncind la cate-o ferma saraca, a reusit sa aduca putina bucurie in viata ei bradand pe panza. La 78 de ani,degetele ii erau prea teapane sa mai atinga acul.In loc sa se lase invinsa de infirmitate,s-a dus in hambar si s-a apucat sa picteze.Pe placi aglomerate a plasmuit scene din viata de la tara,minunat colorate si minutios desenate. In primii doi ani,tablourile au fost daruite sau vandute pe o nimica toata. Dar,la varsta de 79 ani, a fost descoperita de lumea artistica - restul este istorie. A pictat peste 2000 de tablouri,iar ilustratiile la cartea "S-a intamplat in noaptea dinainte de Craciun"le-a facut la varsta de 100 ani! In timp ce ascultam povestea la radio,starea mea s-a schimbat. Daca bunica Moses a fost in stare sa inceapa o noua cariera si sa aiba succes la 80 ani,puteam spera ceva si pentru mine,la 30 ani. Inainte sa se termine emisiunea,m-am dus la computer sa lucrez la romanul pe care il abandonasem. A aparut opt luni mai tarziu! Sorina. "Zambeste,maine poate fi mai rau!" 

Supa de pui ptr suflete tinere

joi, 12 februarie 2015

Poveste Inspiraţională

 Biletele de dragoste

Din momentul in care fiecare din copiii mei a inceput sa mearga la scoala, eu le-am facut pachetelul cu mancare. Si in fiecare pachetel, puneam si un biletel. Scris de cele mai multe ori pe un servetel, biletelul putea fi un "multumesc", pentru un moment special, un "pour memoire" pentru ceva ce asteptam cu nerabdare, sau o incurajare pentru un test sau un eveniment sportiv.
In scoala primara le placeau tare mult biletelele mele -- le comentau cand veneau de la scoala, iar cand eu am inceput activitatea profesorala, imi puneau si ei biletele in pachetul de mancare. Dar cand copiii cresc, devin constienti de sine, si in anii de liceu, fiul cel mare Marc, m-a informat ca nu mai are nevoie de misivele mele zilnice. Informandu-l ca scriam biletelele nu numai pentru el, ci si pentru mine, si ca daca el nu mai trebuie sa le citeasca, eu simt inca nevoia sa le scriu, am continuat traditia pana in ziua absolvirii.
Dupa sase luni de la absolvire, Marc m-a sunat si m-a intrebat daca ar putea sa vina acasa pentru cateva luni. Anii aceia fusesera ani buni pentru el -- absolvise Phi Beta Kappa magna cum laude, terminase doua cursuri pentru Congres in Washington, castigase o bursa pentru Legislatia Statului California si devenise asistent in Sacramaneto. In afara unor mici vacante, locuise departe de casa pana acum. Cum sora mai mica a lui Marc urma sa plece la colegiu, am fost incantata sa-l am pe Marc din nou acasa.
Dupa vreo doua saptamani de odihna, reorganizare si putin scris Marc s-a intors la lucru, fusese angajat sa faca munca de campanie. Cum tot ii faceam pachetelul fratelui mic, i-am facut unul si lui Marc. Imaginati-va ce surprinsa am fost cand am primit un telefon de la fiul meu de 24 de ani, care s-a plans de pachetelul lui.
- Am gresit cu ceva? Nu mai sunt oare copilul tau? Nu ma mai iubesti oare mama? Sunt doar cateva din intrebarile cu care m-a bombardat in vreme ce eu il intrebam razand cu ce gresisem.
- Biletelul meu mama, raspunse el. Unde e?
Anul acesta mezinul meu va fi ultimul an de liceu. Si el m-a anuntat ca e prea mare pentru biletelele mele. Dar ca si fratele si sora lui, va primi si el biletelele pana in ziua absolvirii--si in oricare alte pachetele cu mancare pe care le voi pregati dupa aceea.

Extrasa din cartea: ”Supa de pui ptr suflet de mama.”

joi, 22 ianuarie 2015

A Fi mama- o indeltnicire banala?

Sigur ati auzit de "indeletniciri banale"...jocul acela foarte popular care consta in a da raspunsuri la intrebari banale. De multe ori m-am gandit ca " profesiunea de mama" seamana cu acest joc.
Sunt de parere ca ne petrecem o mare parte din timp intr-un labirint de banalitati, scotocind prin detaliile zilnice ale convietuirii familiale...fara sa gasim vreodata certitudinea ca am luat-o inaintea jocului sau am ramas in urma.
Cu aceste ganduri in minte am conceput si eu un joc de banalitati pentru mame. Regulile sunt simple--incepi cu zece bile si adaugi sau scazi in timp ce joci.Esti gata? Foarte bine...putem incepe...
Cazul 1. Astepti sa soseasca primul copil. Daca te uiti la talia care ti se ingroasa rapid si-ti spui: " Imediat ce se va naste copilul, voi reveni la masura 42", scade doua bile- din cauza gandului tanjitor.
Cazul 2. Doi ani mai tarziu- astepti sa se nasca al doilea copil. Ca sa previi rivalitatea dintre frati, ai pregatit cu multa grija evenimentul- ai petrecut "timp calitativ" cu primul nascut, dandu-i o papusa sa o hraneasca, sa-i faca baie, sa o culce si sa o inveleasca, ca pe propriul lui bebelus. Cand noul fratior vine acasa, cel mare nu va fi gelos. Dar mai scade o bila, pentru ca va fi gelos- cainele.
Cazul 3. Primul tau copil iti spune ca in piesa de la scoala interpreteaza rolul unui stejar si are nevoie de costum maine dimineata. Daca stai pana la trei dimineata ca sa-i faci un costum original si novator, scade trei bile pentru ca ne dai noua celorlalte, un exemplu imposibil de urmat.
Pe de alta parte daca iti vari progenitura intr-un sac facut din hartie maro cu o gaura pentru cap si doua pentru maini, si lipesti niste frunze verzi pe fata si pe spate, adauga 5 bile. Tocmai ne-ai luat o piatra de pe inima.
Cazul 4. Ai acum trei copii si toti merg la scoala. Ai descoperit ca "mama" e sinonim cu taximetrist. Intr-o zi la fel ca toate celelalte, o lasi pe cea mica la lectia de muzica si duci apoi baietii la antrenamentul de la Liga mica. Dupa care te intorci sa o iei pe fetita sa-i duci acasa si pe cei doi membrii ai Ligii, culesi intre timp. Faci cina din mers pentru ca un membru al familiei trebuie sa fie la 19 la cor. S-a facut ora de culcare si descoperi ca ai un copil in plus. Dar nu intri in panica...s-a mai intamplat si inainte si stii ca o sa sune in curand telefonul pentru ca o alta mama a descoperit ca ei, ii lipseste unul. Adauga 5 bile pentru capacitatea ta de indurare.
Cazul 5. Dragii tai micuti pe care i-ai invelit cu multa dragoste seara la culcare, atatia ani, te trateaza deodata ca si cand ti-ai fi pierdut mintile de cand erai la gradinita. Le e jena sa fie vazuti cu tine. Ia ghiceste de ce: esti parintele unor adolescenti; creaturile acelea ciudate, care se simt inalti de 3 m si intangibili. Daca supravietuiesti acestei varste cu toate simturile intacte, adauga 8 bile pentru eroism sub ploaia de gloante. Pana atunci tine minte ca ai un As in maneca, cheile de la masina sunt la tine!
Cazul 6. Poti sa-ti dai seama ca vlastarul tau cel mare a venit acasa de la colegiu dupa maldarul de rufe murdare din hol. Daca ii duci hainele jos, la spalatorie, ca sa le sortezi, sa le speli si sa le calci ca in timpurile trecute...scade trei bile si sa-ti fie rusine! Daca in schimb, il iei de mana, ii arati unde sta masina de spalat de cand era mic, adauga 5 bile. Stii si tu ca unele din cele mai importante lucruri nu se invata la colegiu.
Cazul 7. Prin cine stie ce miracol, copii au devenit adulti responsabili. Din intamplare il auzi pe fiul tau, matur acum spunandu-i la culcare fiului lui, povestile pe care i le-ai spus tu odata lui; si lacrimi ti se scurg incetisor, pe obraz. Nu dispera- ele sunt perlele calitatii de parinte, si tocmai despre asta este vorba in jocul meu.
 
Felicitari! Ai trecut linia de sosire, e timpul sa-ti aduni punctajul. Jocul pe care tocmai l-ai jucat, se cheama Calitatea de a fi mama" si daca ti-au mai ramas cateva bile ai castigat!

Jacklyn Lee Lindstrom

marți, 20 ianuarie 2015

Faceţi acte de bunãtate la întâmplare şi gesturi spontane de frumuseţe

 Este un slogan tainic ce se rãspândeşte în toatã ţara. Este o iarnã rece în San Francisco. O femeie într-o Honda roşie, cu o grãmadã de cadouri de Crãciun în spatele maşinii, conduce spre cabina de taxare de pe podul Golfului.
- Plãtesc pentru mine şi pentru alte şase maşini care mã urmeazã, spuse ea cu un zâmbet, predând şapte tichete de trecere.
Unul dupã altul, urmãtoarii şase şoferi sosirã la cabina de taxare cu banii în mânã, dar auzirã:
- O doamnã din faţã a plãtit deja taxa pentru dumneavoastra. Vã dorim o zi bunã.
Dupã cum s-a dovedit, femeia din Honda citise ceva pe o foaie lipitã pe frigiderul unui prieten: ,,Faceţi acte de bunãtate la întâmplare şi gesturi spontane de frumuseţe”. Se pare cã fraza i-a sãrit în ochi şi-a copiat-o.
Judy Foreman a remarcat aceeaşi frazã pictatã cu spray pe peretele unui depoait la 150 de kilometri de casa ei. Dupã ce fraza a obsedat-o zile întregi, a cedat şi a condus tot drumul înapoi pentru a o copia. ,,M-am gândit cã este incredibil de frumoasã”, spuse ea, explicând de ce s-a apucat s-o scrie la sfârşitul tuturor scrisorilor ei, ,,ca pe un mesaj ceresc.”
Soţului ei, Frank, i-a plãcut atât de mult încât a afişat-o pe peretele clasei pentru elevii clasei a şaptea, iar unul dintre elevi era fiica unei editorialiste locale. Aceasta a publicat-o în ziar, recunoscând cã deşi îi placea, nu ştia cine o scrisese şi la ce se referise cu adevãrat.
Douã zile mai târziu, a auzit despre Anne Herbert. Înaltã, blondã şi cam la 40 de ani. Ann trãia în comitatul Marin, unul din cele mai bogate zece comitate din ţarã, unde oferea adãpost, avea slujbe întâmplãtoare şi trãia de azi pe mâine. Pe când era în restaurantul din Sausalito, Anne Herbert şi-a notat fraza pe un şervaţel de hârtie dupã ce i-a tot umblat prin minte zile întregi.
- Este minunatã! Spuse un bãrbat aşezat în apropiere şi o copie cu grijã pe şerveţelul lui. Iatã idea, spuse. Tot ce crezi cã ar trebui sã se întâmple mai des, fã la întâmplare.
Între fanteziile lui Ann Herbert se aflã: (1) sã nãvãleascã în şcoli care aratã deprimant şi sã picteze sãli de clasã, (2) sã ducã prânzuri calde pe mesele din partea sãracã a oraşului, (3) sã strecoare bani în portofelul unei bãtrâne prea mândre ca sã cearã. ,,Bunãtatea se poate înmulţi prin ea însãşi tot atât pe cât o face şi violenţa”.
Acum aceastã frazã se împrãştie scrisã pe eticheta de pe pahare, la sfârşitul scrisorilor şi pe cãrţile de vizitã. Şi pe mãsurã ce se rãspândeşte la fel se rãspândeşte şi viziunea despre bunãtatea agresivã.
În Portland, Oregon, un bãrbat ar putea introduce o moneda în aparatul de taxare al locului de parcare pentru un strain, exact la timp. În Peterson, New Jersey, o duzinã de oameni cu gãleţi, spãlãtoare şi cu bulbi de lalele ar putea cobori în faţa unei case lasate în paraginã ca sã o cureţe de la un capãt la altul, în timp ce proprietarii bãtrâni şi plapânzi privesc nãuciţi şi zâmbitori. În Chicago, un adolescent ar putea curãţa o alee atunci când simte impulsul sã o facã. Ce Dumnezeu, nimeni nu mã vede, se gândeşte el, şi curãţã şi aleea vecinului.
Este o anarhie, o dezordine pozitivã, o dulce tulburare a ordinii. O femeie din Boston scrie pe spatele cecurilor ,,Crãciun fericit!” pentru casierii de la bancã. Un bãrbat din St. Louis, a cãrui maşinã tocmai a fost lovitã în spate de o tânãrã femeie, o lasã sã plece spunând: ,,Este o zgârâieturã. Nu-ţi face griji”.
Gesturile de frumuseţe spontanã se rãspândesc. Un bãrbat cu cãmaşa fluturând în curentul creat de automobilele care trec, planteazã narcise de-a lungul şoselei. În Seattle, un om se auto-numeşte membru al unui serviciu de salubritate şi cutreierã coloanele de beton adunând gunoaiele într-un cãrucior de la supermarket. În Atlanta, cineva curãţã mâzgãliturile de graffiti de pe o bancã din parc.
Se spune cã nu poţi zâmbi fãrã sã simţi încurajare – la fel, nu poţi sã faci acte spontane de bunãtate fãrã sã simţi cã necazurile tale s-au mai uşurat, mãcar pentru faptul cã lumea a devenit un loc ceva mai bun de trãit.
Şi nu poţi beneficia de un act de bunãtate fãrã sã simţi un şoc, o vibraţie plãcutã. Dacã eşti unul dintre acei şoferi care conduc la ore de vârf şi constaţi cã cineva ţi-a plãtit taxa de trecere peste pod, cine ştie ce inspiraţie îţi va veni sã faci acelaşi lucru mai târziu pentru altcineva?
Sau sã-i faci cuiva loc în intersecţie! Sã-i zâmbeşti unui funcţionar obosit. Sau ceva mai important, mai grozav! Ca toate revoluţiile, bunãtatea agresivã începe încet, cu un singur gest. Fã ca acel gest sã fie al tãu.
Adair Lara


Importantã este acţiunea, nu fructele ei. Trebuie sã faci ceea ce este bine. Poate cã nu-ţi stã în putere, poate cã rezultatele nu vor apãrea imediat, dar vor exista nişte rezultate. Aceasta nu înseamnã cã trebuie sã te opreşti sã faci ceea ce este bine. Este posibil sã nu ştii niciodatã care vor fi rezultatele acţiunii tale. Dar dacã nu faci nimic, nu vei obţine nimic.
Gandhi

duminică, 18 ianuarie 2015

Mama, de Crãciun



Orice necaz are şi avantajele lui. Robert H. Schuller
Am crescut în Chicago. Iernile de acolo îmi amintesc de Crãciunurile în care am avut parte de suferinţã. Eu şi fratele meu o duceam foarte greu în anul 1925.
Tatãl meu murise cu trei ani înainte, lãsând-o pe mama în urmã doar cu mândria şi cu puterea ei.
Fratele meu Ned era cu patru ani mai mare decât mine şi mergea deja la şcoalã. Mama era nevoitã sã mã ia în singurul loc în care reuşise sã-şi gãseascã de lucru, ca menajerã. Pe vremea aceea, locuri de muncã nu prea se gãseau, şi bani, nici atât. Îmi amintesc faptul cã o priveam pe mama ore în şir, frecând podele şi pereţi, stand în genunchi sau spalând ferestre, la etajul patru, pe o vreme rece – şi toate astea pentru 25 de cenţi pe orã.
Ajunul Crãciunului din 1925 a fost de neuitat. Mama tocmai îşi terminase treaba într-o clãdire din cartierul de nord şi ne întorceam acasã, într-unul dintre autobuzele roşii şi zgomotoase din Chicago. Mama câştigase 2,25 $ pentru nouã ore de muncã, plus un borcan cu suc de roşii, ca dar de Crãciun. Îmi amintesc cã, dupã ce m-a ajutat sã mã urc în maşinã, şi-a scotocit buzunarele în cãutarea unei monede de cinci pence. Biletul ei costa şapte cenţi, iar al meu trei. Stãteam pe scaunele reci şi ne ţineam de mânã: mâinile ei aspre îmi zgâriau pielea rece.
Ştiam cã era ajunul Crãciunului şi, deşi aveam numai cinci ani, în ultimii câţiva ani învâţasem sã nu mã aştept la mai mult decât o masã puţin mai bogatã, o vizitã la Marshall Fields, magazinul de jucãrii pentru copii, o mare de zãpadã şi alte distracţii pentru copii.
Dar mama mã ţinea de mânã şi ştiam cã Big Brothers, o organizaţie filantropicã, ne livrase un coşuleţ cu cadouri, aşa cã mã simţeam în siguranţã.
Tocmai trecuserãm de o intersecţie mare. Magazinul Wieboldts primea ultimii clienţi înainte de a se închide. Strigãtele lor de bucurie puteau fi auzite dincolo de pereţii de oţel ai autobuzului şi de zgomotul maşinilor. Eu rãmãsesem insensibil la bucuria lor, dar, când am privit-o pe mama, i-am simţit durerea din suflet. Ochii i se umplurã de lacrimi. Îmi strânse mâna, dupã care şi le şterse de pe obrajii brãzdaţi de ani. Nu voi uita niciodatã mâinile ei, cu încheieturile umflate, cu vene mãrite şi cu pielea asprã. Toate acestea erau o mãrturie a sacrificiului, a sinceritãţii şi a iubirii ei.
Frigul cumplit ne-a biciuit obrajii când am coborât din autobuz şi am pãşit pe stada acoperitã cu gheaţã.
M-am apropiat de mama ca sã mã încãlzesc şi am privit prin ferestrele caselor brazii cu luminiţe colorate. Mama mergea fãrã sã se uite nici în dreapta, nici în stânga. Cu o mânã descoperitã mã ţinea pe mine, în timp ce în cealaltã strângea punga de carton în care se aflau uniforma ei albã şi borcanul cu suc de roşii.
Apartamentul nostru se afla la colţul blocului. În fiecare an, de Crãciun, Nick, bãrbierul, vindea brazi într-o parcare goalã de lângã magazinul lui. În anul acela, trei loturi fuseserã vândute cu mult înainte de Crãciun, lãsând pe zãpadã numai crengi rupte sau veştejite. În timp ce treceam prin parcarea goalã, mama s-a aplecat şi a adunat câteva crengi.
Apartamentul nostru era la etajul doi şi nu era încãlzit decât de o sobã micuţã aflatã în bucãtãrie. Eu şi Ned umpleam soba cu cârbunii ce cãdeau din vagoanele de tren ce treceau prin spatele blocului şi cu cutiile de carton pe care le gãseam pe strada alãturatã. Era normal ca fiecare dintre noi sã aducã acasã combustibil.
În timp ce urcam scãrile întunecoase şi fãrã covor, sunt sigur cã eu mã simţeam mult mai uşurat decât mama. Am deschis uşa camerei din faţã, care era rece ca gheaţa. Din pricina aerului închis, era mai frig ca afarã.
Din camera principalã intrai în dormitor, iar camera lui Ned era chiar lângã bucãtãrie. Toate încãperile erau la fel de reci. Uşa de la bucãtie stea mereu închisã, ca sã menţinã cãldura în baia fãrã cadã, în dormitorul din margine şi în bucãtãria acoperitã cu un linoleum uzat.
Cu excepţia celor douã paturi şi a mesei vechi de lemn, în jurul cãreia se aflau patru scaune, nu mai aveam nici o altã piesã de mobilã în toatã casa.
Ned aprinse focul şi stãtea lângã sobã, sã se încãlzeascã. Din fericire, citea concentrat un numãr vechi din revista Boy’s Life. Mama mi-a scos haina şi m-a aşezat lângã sobã, dupã care s-a apucat sã pregãteascã masa de Crãciun.
A rostit câteva vorbe, pentru cã era anotimpul fericirii, al dãruirii şi al iubirii. Exceptând iubirea, celelalte douã lucruri ne lipseau cu desãvârşire.
Am stat la gura sobei şi am mâncat conservã de şuncã, legume şi pâine. Obrajii noştri erau îmbujoraţi de cãldurã, dar spinãrile ne îngheţaserã.
Ca de obicei, ne-am spãlat pe mâini, pe faţã şi pe dinţi cu apã rece, dârdâind de frig. Eu m-am chircit în pat, cu şosetele în picioare şi cu cãciula pe cap. Aerul rece mi-a pãtruns în oase, pentru cã unul dintre nasturii pantalonilor mei lungi, cumpãraţi la mâna a doua, lipsea. Nu mã aşteptam sã primesc mare lucru de Crãciun, aşa cã am adormit buştean.
Felinarul de pe stradã era chiar în faţa geamului meu şi abatoarele Oscar Meyer erau la capãtul opus al blocului, aşa cã zgomotul camioanelor ce treceau pe acolo mã trezeau de câteva ori pe noapte. Dar, datã fiind vârsta mea fragedã şi frigul cumplit, nu era o problemã pentru mine sã alunec imediat în tãrâmul viselor.
Înainte de ivirea zorilor, m-am trezit. Felinarul de pe stradã lumina ceasul mamei, care avea o limbã lipsã. Nu-l auzeam pe lãptar apropiindu-se pe calul lui, aşa cã mi-am dat seama cã mai puteam dormi câteva ore bune.
Când am privit spre mama, mi-am dat seama cã ea nici mãcar nu se bãgase în pat. Brusc, m-am ridicat în capul oaselor, speriat de moarte, întrebându-mã dacã mama era bolnavã sau dacã nu cumva se sãturase de noi şi ne pãrãsise.
Camioanele trecuserã, dar eu nu-mi revenisem încã. Stãteam nemişcat, sub pãturile ridicate pânã în dreptul ochilor şi cu cãciula trasã pe frunte, şi priveam felinarul din faţa ferestrei. Nu-mi puteam imagina viaţa fãrã mama.
Zãceam în pat, îngheţat şi prea speriat ca sã mã ridic de acolo şi sã-mi confirm temerile. Dar îmi era imposibil sã adorm. Apoi am auzit un zgomot din bucãtãrie. Era constant ca o maşinãrie. Se oprea câteva secunde, apoi era reluat, şi se oprea din nou.
Din câte vedeam, era vreo cinci dimineaţa. Fiind iarnã, nu-mi puteam da seama exact cât era ceasul, dar ştiam cã mama ar fi trebuit sã se culce de mult.
Deşi mã temeam sã aflu adevãrul, ştiam cã nu exista altã soluţie. M-am târât la marginea patului şi am pãşit pe podeaua rece din lemn. Din pricina luminii felinarului, vedeam aburul ce îmi ieşea din plãmâni, de parcã aş fi fost pe stradã. Cufundat în întunericul camerei din faţã, am fost îndrumat spre bucãtãrie de luminiţa slabã ce se întrezarea pe sub uşã. Zgomotul era tot mai puternic, pe mãsurã ce mã apropiam. Soba era stinsã de mult. Mama stãtea cu spatele spre mine. Se înfãşurase cu o pãturã, ca sã se mai încãlzeascã.
Pe podea, în partea dreaptã, era mãtura ei preferatã, dar mânerul îi fusese smuls. Mama lucra la masa veche de lemn. Niciodatã nu vãzusem pe cineva aşa concentrat şi aşa de devotat muncii sale. În faţa mamei se afla ceea ce semãna cu un brad de Crãciun. Privind-o, mi-am dat seama cât de mult se chinuia. Folosea cuţitul ei vechi de bucãtãrie ca sã gãureascã mânerul mãturii, în care înfigea ramurile de brad. Brusc, coada mãturii s-a transformat în cel mai frumos brad pe care îl vãzusem în viaţa mea. Gãurile asimetrice nu puteau sprijini ramurile, care erau ţinute în loc cu ajutorul unor sârme.
În timp ce mama continua sã gãureascã şi sã şlefuiascã ,,bradul” nostru, privirea mea s-a îndreptat spre podea. Acolo se afla o cutie de vopsea roşie, încã deschisã. O pensulã udã aşezatã lângã ea. Pe partea cealaltã erau întinse douã prosoape pline de jucãrii roşii: o maşinã de pompieri cãreia îi lipseau douã roţi, un tren vechi din oţel cu câteva roţi desprinse şi cu acoperişul îndoit, un hopa-miticã fãrã cap şi capul unei pãpuşi. Nu mai simţeam frigul, teama şi durerea, ci doar dragostea profundã a mamei mele. Stãteam nemişcat şi tãcut. În timp ce lacrimile îmi şiroiau pe obraji.
Mama şi-a continuat treaba, iar eu m-am întors tiptil în camera mea. Am avut parte de iubire şi am primit daruri costisitoare de-a lungul anilor, dar nu cred cã existã daruri mai scumpe decât acelea oferite cu sacrificii mari. Nu voi uita niciodatã gestul fãcut de mama de Crãciun, în 1925.

John Doll

Clipe de tandreţe

 Sâmbãtã dimineaţa, din clipa în care s-a trezit, Kay s-a şi gândit la bãrbatul pe care îl cunoscuse cu o searã în urmã şi la telefonul pe care avea sa-l primeascã. Deschise brusc ochii. Imaginea lui David Dickson îi apãru brusc în faţa ochilor minţii – cum arãta, cu farmecul lui – şi zâmbi cuprinsã deodatã de euforie. Se îndrãgostise. Şi avea sã o caute astãzi.
Sãrind jos din pat, ieşi în fugã pe palier şi se aplecã peste balustradã – o fatã de 19 ani, drãguţã, cu picioare lungi.
- Mama! Strigã ea cãtre parter. Aştept un telefon foarte important! Dacã sunã, eu sunt la duş! Aşteptã puţin. MAMA! Dinspre bucãtarie se auzi un ,,bine” îndepãrtat.
Puţin mai târziu, îmbrãcatã cu o cãmaşã şi blugi, intrã în bucãtãrie şi o sãrutã pe obraz pe mama ei. Sub braţ, avea o carte.
Mama o întrebã:
- Cum a fost la petrecerea de asearã?
- M-am distrat bine. Rãspunsul acesta teribil de nepotrivit o fãcu sã se simtã vinovatã. Auzise de multe ori despre relaţia dintre mama şi fiicã, în care cele douã erau ,,ca nişte surori” şi îşi spuneau totul una alteia. Dar nici una dintre ele nu putea face aşa ceva, deşi se iubeau tare mult una pe alta. Mama ei fusese crescutã într-o casã cu reguli rigide, în care de mica fusese învãţatã sã nu-şi manifeste emoţiile. ,,Mama ta”, se plânse o data tatãl ei, ,,este reţinutã când este vorba sã-şi arate sentimentele. Când am întâlnit-o prima data, am poreclit-o ‘domnişoara Încheiatã-pânã-la-gât’ şi nu s-a schimbat prea mult de-atunci.
- Eu nu vreau nimic de mâncare. Mã duc puţin pânã afarã sã stau la aer, îi spuse Kay mamei.
Stând în curtea din spate, Kay a încetat sã citeascã ceva din romanul ei, dar a trecut o orã, timp în care ea a visat cu ochii deschişi, întrerupându-se doar ca sã se tot uite la ceas.
Cum stãtea acolo, corpul ei devenise tot o mare ureche care stãtea încordatã, ca urechea unui câine de vânãtoare, sã prindã un sunet care se încãpãţâna sã nu vinã. De ce nu sunã? Se tot framânta ea?
Spre prânz, veni în vizitã prietena ei Emily. Kay simţi cum slãbea tensiunea din ea, când a fost adus afarã încã un scaun şi aşezat lângã al ei. ,,Ghici ce s-a întâmplat!” îi zise ea prietenei ei. ,,Cred cã m-am îndragostit.” Vocea ei cãpãtase profunde inflexiuni teatrale.
- Ei, nu zi! Strigã Emily. De cine?
În urmãtoarele minute, Emily o asculta pe Kay care o potopi cu tainele ei; i-a povestit în amãnunt ce expresii folosea David, fiecare cuvânt pronunţat de el era întors pe toate pãrţile şi cãutat de toate posibilele înţelesuri pe care le-ar fi putut avea. ,,S-a petrecut o puternicã reacţie fizicã între noi. Cu cifre octanice mari. Ce mai combustie spontanã!”
Deodatã însã, se lãsã brusc pe spate în scaunul ei, copleşitã de frustrare:
- Nu ştiu ce-i cu el. Dacã s-a simţit atât de tare atras de mine, de ce n-o fi sunat pânã acum?
Se privirã gânditoare una pe alta, pãrtaşe la aceaşi frãţie. Au mai stat puţin de vorbã, apoi Emily a plecat. Era ora prânzului.
Kay nu putu sã înghitã nimic. Venise acasã de la antrenament şi fratele ei, Steve, care avea 15 ani, şi vocea lui stridentã o cãlcã cumplit pe nervi.
O cãutã cu privirea dornicã de alinare pe mama ei care, ca de obicei, mânca în tãcere, cu ochii plecaţi.
Întotdeauna o fascinase ciudãţenia mamei ei. Era o mama iubitoare, nimic de zis. Dar îşi reţinea dragostea undeva în adâncul fiinţei ei, venindu-i greu sã şi-o exteriorizeze prin vorbe sau gesturi. Tatãl ei îşi înhãţa copii ca sã-i strângã în braţe, ca un urs, însã ea nu era capabilã de aşa ceva. ,,Nu-mi stã în fire,” se dezvinovãţea ea, dacã o zgândãrea careva dintre ei.
Domnişoara Încheiatã-pânã-la-gât, îi veni acum în minte lui Kay. Oare îi trimitea vreodatã tatii ocheade când se întâlneau? Gândul acesta pãrea de-a dreptul deplasat. Şi totuşi, cum ajunseserã pãrinţii ei sã fie împreunã?
Ceru voie sã se ridice de la masã şi se întoarse în curtea din spate. Pentru prima datã, avu sentimental unei povestiri sumbre. Cum de putuse sã fie atât de sigurã cã el avea s-o sune? Era deja toiul amiezii.
Deodatã apãru în uşã mama ei şi se apropie de ea.
- Aratã bine, Emily, zise ea. Am vãzut-o azi-dimineaţã, pe fereastrã. Apoi spuse şovãind: pãreaţi sã aveţi multe de discutat, voi douã.
Kay privi iute în sus şi surprinse o expresie care se şterse imediat de pe faţa mamei ei. Sã fi fost oare gelozie? Nu, nici vorbã de gelozie, ci regret, asta era. Mama voia ca fiica ei sã îşi deschidã sufletul cãtre ea, nu cãtre prietena ei.
Kay simţi un împuls puternic. O clipã, cum stãtea acolo, zeci de cuvinte se înghesuiau ca sã-i iasã pe gurã, prin care s-o cuprindã pe mama în lumea ei. Dar a durat doar o clipã.
Îi rãspunse stânjenitã:
- Ei, nu ne mai vãzusem de mult.
- Sigur, zise mama ei. Apoi suspinã. Ies puţin în oraş sã fac nişte cumpãrãturi. Ne vedem ceva mai târziu.
Dupã plecarea mamei, intrã în casã. Zãbovi sub arcada din camera de zi, privind indelung telefonul. Deodatã simţi cã se stârneşte în ea o urã: Sunã! zise ea furioasã, în gândul ei; sunã, putreziciune neagrã ce eşti, de ce nu suni odatã?
Tatãl ei se întoarse devreme de la serviciu; Steve se întoarse de la film; apãru apoi şi mama ei. Casa se umpluse dintr-odatã şi Kay constatã cu groazã cã se adunaserã cu toţii în camera de zi. Dacã cumva David suna acum, gândi ea neliniştitã, ce mã fac cu toţi ãştia grãmadã pe telefon? Cum ar fi putut sã râdã provocator, ori poate sã spunã ceva drãguţ, când toţi stãteau cu urechea ciulitã la ea?
Deodatã simţi cã nu mai poate îndura. Se duse sus în camera ei, închise uşi, se trânti pe pat. Sub ploeape i se adunarã lacrimi de neputinţã. Ce m-a fãcut oare sã cred cã o sã sune? işi zise ea. Sunt prea vulnerabilã, am prea mare încredere în bãrbaţi; de-acum încolo trebuie sã fiu mai prudentã.
Auzindu-se strigatã, coborâ în sufragerie unde îşi gãsi mama aşezatã la masã şi uitându-se la ceva ce pãrea sã fie o fotografie veche. Soarele care cobora spre apus desena o aura luminoasã în jurul capului ei.
- Kay, zise ea, uite ce-am gãsit azi-dimineaţã. Am tot vrut sã ţi-o arãt şi ţie. Şi îi dãdu fetei fotografia.
- A, este tata! Zise Kay, surprinsã. Ce chipeş era!
Se uitã în sus la mama ei. Ceva o fãcu sã încremeneascã. Se schimbase ceva la mama ei. ,,Da, aşa e!” zise mama. ,,Era foarte chipeş. Eram nebunã dupã el.”
Kay nu se clinti. Vorbele acestea spuse de altcineva, pãreau banale, dar spuse de mama ei, o lãsarã fãrã grai.
Zise apoi, prosteşte: ,,Zãu?” Mama ei, auzi, era nebunã dupã cineva! Şi s-o şi spunã şi cu voce tare.
- Vai, Doamne, aşa e! Vorbele ieşeau hurducate. Îl iubeam atât de tare cã nu mai vedeam pe unde mergeam. Stãtea cu mâinile împreunate pe masã. Locuia cu mãtuşa Mary si unchiul Ed, dupã colţ de casa noastrã. În serile de varã, ca acuma, stãteam pe veranda noastrã şi mã rugam sã treacã pe acolo, cã aşa, putea sã-mi spunã sã merg cu el la plimbare. Privi în jos, la mâinile ei. Câteodatã venea douã seri la rând, alteori trecea câte o sãptãmânã fãrã sã aparã. Ah, ce-mi mai punea rãbdarea la încercare! Ridicã privirea spre Kay: când urca treptele şi se aşeza lângã mine, în leagãn, simţeam cã plutesc pe nori. Dar şi sufeream. Aveam o obsesie, zise mama ei. Ştii, mi se pãrea cã am şoldurile prea mari faţã de corp. Aşa cã atunci când apãrea, inhaţam repede câte o pernã şi mi-o puneam în poalã, ca sã-mi ascund şoldurile.
Kay era şocatã. Mama ei îşi deschisese pentru ea una dintre uşile ei tainice cãtre gândurile ei şi o poftea sã arunce o privire înãuntru.
Mama îi spuse mai departe:
- Colegele mele de clasã de la colegiu aveau o vorbã: ‘’Dã-l gata!” Zâmbi timid. Vai, cât aş fi vrut sã-l dau gata pe tatãl tãu! Dar nu puteam. Dãdu din cap. Nu-mi stãtea îmi fire.
Kay înghiţi cu noduri:
- Pãi, cred cã i-ai dat tu a înţelege cumva. Doar te-a luat de nevastã.
- Probabil cã da. În felul meu. Cu şoldurile mele cele mari.
Se privirã în tãcere. Lui Kay îi trecu prin minte cã mama ei aştepta ceva de la ea. O privea cu ochii dilataţi. Parcã spuneau: Hai, spune! Spune-mi şi tu acum. Doar sunt prietena ta, ca Emily. Ştiu prin ce-ai trecut toatã ziua.
Mama ei privi spre masã. Cum stãtea aşa, cu capul plecat, gâtul ei alb, arcuit pãrea subţire şi foarte tânãr.
- Mamã, izbucni Kay, cred cã sunt îndrãgostitã aşa cum ai fost tu de tata.
Mama ridicã brusc capul:
- Ei, nu mai spune! De cine? Începurã sã vorbeascã. Mama o asculta şi îi punea toate întrebãrile care i se pãreau ei potrivite şi îi rãspundea cu vorbe şi exclamaţii exact la momentele potrivite. În aer plutea o senzaţie de împlinire care se aduna încet în jurul lor şi le învãluia, pânã au ajuns sã respire amândouã aceeaşi suflare caldã şi uimitoare.
Lui Kay i se pãrea cã dupã ce stãtuserã de vorbã, parcã i se ridicase un vãl de pe ochi şi acuma vedea totul altfel. Telefonul nu mai pãrea sã fie ceva atât de imperativ; dacã suna - îşi zicea ea – era minunat; dacã nu – n-avea sã-şi punã capãt zilelor dintr-atât. Tihna aceasta nouã fãcu sã i se trezeascã vijelios pofta de mâncare; mâncã cu lãcomie şi îşi privi fratele cu un ochi mai înţelegãtor. Şi pe urmã, când o ajutã pe mama în bucãtãrie, îi spuse: ,,Ştii, cred cã atunci când ţii în tine ceea ce simţi, nu faci decât sã-ţi amplifici emoţiile. Se foi: ,,De fapt, nici nu ştiu dacã chiar sunt îndrãgostitã. Cred cã doar mi-a picat cu tronc.”
- Te-a dat peste cap, îi zise mama.
- Exact. Dar asta nu este neapãrat dragoste. Acum…
Se auzi telefonul sunând.
Rãmaserã amândouã neclintite ca nişte statui, privindu-se una pe alta. Apoi Kay se duse în camera de zi şi ridicã receptorul. Inima îi tresãltã deodatã: ,,Alo!” zise ea.
- Alo! se auzi vocea unui tânãr. Aş putea vorbi cu Kay, vã rog?
- Eu sunt.
- Bãnuiam eu. Sunt David Dickson. Ne-am cunoscut asearã.
- A, David, ce mai faci?
- Bine, uite ce este, ai vreo treabã astã searã?
- N-am nimic de fãcut.
- Atunci aş putea trece sã te iau peste vreo jumãtate de orã?
- Bine.
Închise telefonul. Rãmase uimitã acolo, timp de câteva secunde. Apoi se duse înapoi în bucãtãrie unde mama stãtea cu spatele, întoarsã spre chiuvetã.
- Mamã, zise Kay. Toatã emoţia revenise, de-abia putea sã vorbeascã. Era telefonul pe care îl aşteptam. Vine sã mã ia peste puţin timp.
Mama se întoarse spre ea. Faţa îi strãlucea. Deodatã, îi fãcu cu ochiul: ,,Dã-l gata!”
- Ah, s-ar putea sã te coste! Kay izbucni în rãs. La fel şi mama ei. Deodatã se pomenirã râzãnd amândouã, de nu mai puteau sã se opreascã. Revenindu-şi, Kay spuse: ,,Mai bine m-aş duce sus sã mã schimb.”
- Kay.
Kay se întoarse cu faţa spre mama ei. Se privirã. Şi deodatã, Kay înţelese ce avea de fãcut, ceea ce vrusese sã facã, mai mult decãt orice.
O luã înapoi spre mama ei. Se îmbrãţişarã strâns, cu ochii închişi, cu obrajii striviţi unul de celãlalt. Mama mea, îşi zise Kay în gând, prietena mea.
Apoi, ca la o comandã doar de ele ştiutã, se desprinserã din îmbrãţişare. Kay se întoarse, o luã pe hol şi apoi în sus pe trepte, sãrind câte douã deodatã. Mintea ei fredona o melodie.

Florance Jane Soman

Tatãl meu



Mai bine doi decât unul, cãci iau o platã cu atât mai bunã pentru munca lor. Cãci, dacã se întâmplã sã cadã, se ridicã unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fãrã sã aibã pe altul care sã-l ridice! Ecles. 4:9,10

De când mã ştiu eu, tata intra dis-de-dimineaţã în dormitorul nostru, aprindea luminile, ne trãgea pãturile de pe noi şi striga cât îl ţineau plãmânii:
- Sunte-ţi încã în pat? Aţi pierdut jumãtate de zi! Era şapte dimineaţa. Dar dacã dormeai mai mult, erai un leneş, iar tata nici nu voia sã audã de aşa ceva – nu despre fiii lui.
Tata a lucrat timp de 30 de ani într-o fabricã şi nu a lipsit nici o zi de la lucru, pânã când a fost diagnosticat cu cancer şi s-a vazut nevoit sã se pensioneze. Era priceput la orice: lucrase ca tâmplar, ca electrician, ca instalator, ca mecanic – ştia sã facã de toate. Şi niciodatã nu fãcea greşeli. De fiecare datã ne spunea:
- Aşa am vrut eu sã fac!
Visul tatei era sã construiascã o casã pentru familia noastrã, dar am fost întotdeauna sãraci. Maşina noastrã ,,cea nouã” era de fiecare datã luatã la mâna a doua. Mama şi tata ne-au ajutat pe mine şi pe fratele meu sã termin liceul şi colegiul, ne-au cumpãrat case şi ni le-au achitat, şi au avut întotdeauna mâncare pe masã, bani sã ne cumpere haine şi cea mai curate casã din tot oraşul. Dar tata nu a reuşit niciodatã sã-şi construiascã mult-dorita casã, la care visase toatã viaţa. Când aveam 35 de ani şi eram tatãl a douã fetiţe, eu şi soţia mea ne-am hotãrât sã ne construim o casã. Avea sã fie primul eveniment de acest gen din istoria familiei mele. Eram absolventul unei facultãţi şi aveam diploma de Master, şi acum aveam sã-mi construiesc propria mea casã. Nici cã se putea fi mai bine pentru o familie de italieni care ,,veniserã cu barca” în America, la începutul anilor 1900.
Eu şi soţia mea am finisat schiţele pentru casã şi am angajat o companie de construcţii. Nu voi uita niciodatã ziua când m-am dus la tata acasã, sã-i dau vestea cea mare. Eram aşa de mândru, încât simţeam cã explodez. Şi credeam cã tata va fi la fel de mândru şi cã se va bucura pentru mine. Ei bine, n-a fost chiar aşa.
Tata avea acum 65 de ani şi tocmai învinsese cancerul, pentru a doua oarã. M-a privit de la masa din bucãtãrie şi mi-a spus:
- Fiule, nu cred cã ar trebui sã faci asta. M-am dezumflat de tot – nu mã aşteptam sã reacţioneze aşa. Urma sã-mi construiesc casa pe care el îşi dorise dintotdeauna s-o construiascã şi trebuia sã se bucure pentru mine.
Stãteam acolo, şocat, şi l-am întrebat de ce gândeşte aşa. Tata mi-a rãspuns emfatic:
- Nu ai destui bani şi nu te pricepi sã construieşti case, iar eu sunt prea bãtrân acum. Fireşte cã eu nu eram de acord, aşa cã i-am spus cã o sã-mi construiesc casa cu sau farã aprobarea lui. Erau nişte vorbe mari, pentru un tip care nu era în stare nici mãcar sã batã un cui.
Tata mi-a spus cã nu am destulã experienţã şi cã e foarte greu sã construieşti o casã. Cã sunt o grãmadã de alte treburi de terminat la care eu nici mãcar nu mã gândisem. A spus cã o sã dureze zece ani pânã vom finisa casa. Mama pe de altã parte, ne-a spus sã facem ce vrem şi ne-a urat succes.
Am început prin a face un împrumut la bancã şi prin a ne alege compania de construcţii. Nu a durat mult pânã când au apãrut problemele. Mai aveam nevoie de 3000 de dolari, ca sã-mi garantez împrumutul, şi nici mãcar nu începusem. Aşa cã m-am dus spãşit la tata şi i-am cerut umil sã-mi împrumute 3000 de dolari. L-am asigurat cã aveam sã-i dau banii înapoi, aşa cum voia el. Tata stãtea la masa din bucãtãrie împreunã cu mama, bând o ceaşcã de cafea. El i-a spus mamei, care se ocupã de administrarea fondurilor:
- Scriei bãiatului un cec de 5000 de dolari. Eu credeam cã nu m-a înţeles, aşa cã i-am repetat. El a spus cã m-a auzit şi cã eu sunt cel care nu înţelege. Mi-a spus cã anticipase acest lucru şi cã el şi mama hotãrâserã sã-mi dãruiascã 5000 de dolari, pentru început.
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Am vãzut un bãtrân care nu ratase nici mãcar o zi de muncã, timp de 30 de ani, dându-mi banii câştigaţi cu greu unui fiu cu idei mari şi cu bani puţini. Mama a luat cecul şi l-a completat, aşa cum i-a cerut tata.
Dar problemele abia începuserã. Muncitorii s-au apucat de muncã în februarie. Eu şi soţia mea suntem profesori, şi nici unul dintre noi nu putea supraveghea lucrãrile în timpul zilei. Aşa cã am procedat ca întotdeauna: l-am rugat pe ,,bãtrân” sã se ocupe de toate. Acum el era cel care avea lacrimi în ochi şi acum aveam propriul meu supraveghetor - era bine pentru mine şi rãu pentru muncitori. Dacã lucrul nu era perfect, el le cerea s-o ia de la capat. Bãtrânul meu tatã era cel mai mare coşmar al muncitorilor şi, când au ameninţat cã îşi vor da demisia, le-am amintit cine completa cecurile şi cã bãtrânul era cel care dãdea ordine acolo. Toatã lumea a început sã munceascã mult, repede şi bine, pânã când a fost completat ultimul cec.
Dar problemele mele nu se sfârşiserã încã. Am rãmas fãrã bani şi fãrã muncitori, iar casa mea era doar pe trei sferturi construitã. Cu o searã înainte de plecarea ultimului muncitor, m-am dus sã mã odihnesc, în casa mea neterminatã. Copiii se culcaserã cu câteva ore mai devreme, iar soţia mea adormise deja, pentru cã era extenuate. Eu stãteam întins în pat, privind spre tavan şi gândindu-mã: Ce mã fac acum? Am rãmas fãrã bani şi nu mã pricep sã construiesc case! Nu am dormit toatã noaptea. A doua zi dimineaţa la ora şapte, am auzit o maşinã venind pe strada mea şi am vãzut farurile luminându-mi fereastra. Am sãrit din pat ca un copil în dimineaţa de Crãciun, am coborât scãrile în pajama şi am deschis uşa de la intrare. În faţa mea se afla tata, cu o şapcã în cap şi cu o mulţime de unelte şi de lopeţi bagate în maşina lui cea nouã – în sfârşit, îşi cumpãrase o maşinã nouã-nouţã. În timp ce eu stãteam în faţa uşii, în picioarele goale şi îmbrãcat în pantaloni de pajama, tata m-a privit şi mi-a spus:
- Eşti încã în pat? Ai pierdut jumãtate de zi şi avem o mulţime de treburi de fãcut!
Aveam un nod în gât şi ochii îmi înotau în lacrimi, în timp ce stãteam acolo, fãrã sã spun nimic. Niciodatã nu fusesem aşa fericit şi de uşurat sã-l vãd pe “bãtrân”. Ştiam cã totul va fi bine. Şi de ce n-ar fi? Tata îmi fusese mereu alãturi, la nevoie.
Dupã cinci ani, casa mea este complet finisatã, pe dinãuntru şi pe dinafarã, cu toate cele trei etaje. Şi tata nu a lipsit nici mãcar o zi, în toţi aceşti ani. Este cel mai încãpãţânat, cel mai dur, cel mai iubitor om pe care îl cunosc. Sper cã va trãi veşnic. Şi, dacã nu va fi aşa, ştiu exact unde sã-l gãsesc. Va repara porţile de aur ale Raiului.

Tom Suriano

Un ultim rãmas bun

Am cãutat sã vin aproape de tine, te-am stigat din toatã inima; şi când m-am îndreptat spre tine, te-am aflat venind spre mine. (Judah Halevi)
Camera de spital, tãcutã şi întunecatã, începuse sã-mi parã aproape irealã, pe mãsurã ce ziua se scurgea încet, de parcã asistam la un tablou dintr-un teatru întunecat. Şi totuşi scena era întristãtor de realã – fratele meu, sora mea şi cu mine, fiecare pierdut în propriile gãnduri, privind tãcuţi, cum mama, aşezatã lângã patul tatii şi ţinându-l de mânã, îi vorbea în şoaptã, deşi el nu era conştient. Tatãl nostru, dupã ani în care suportase cu stoicism durerea şi degradarea unei boli care avea sã-i aducã sfârşitul, se afla aproape de capãtul luptei şi intrase în coma dis-de–dimineaţã în aceea zi. Ştiam cã bãtea ceasul morţii.
Mama încetã sã mai vorbeascã tatii şi am observant cã îşi privea inelele de cununie şi logodnã şi zâmbea blând. Zâmbeam şi eu ştiind cã se gândea la ritualul care durase 40 de ani în cãsnicia ei. Mama, energicã şi veşnic neastâmpatã, avea mereu încurcate inelele pe deget. Tata, calm şi ordonat, îi lua mâna şi îi îndrepta cu grijã inelele, pânã le punea cum trebuia la locul lor. Deşi sensibil şi iubitor, cuvintele ,,Te iubesc”, nu-i veneau uşor pe buze, aşa cã pe parcursul anilor şi-a exprimat sentimentele în fel şi chip, cum era şi acesta.
Dupã o lungã pauzã, mama s-a întors cãtre noi şi ne-a spus cu voce pierdutã şi tristã: ,,Ştiu cã tata ne va pãrãsi curând, dar şi-a pierdut cunoştinţa pe neaşteptate şi n-am avut ocazia sã-i mai spun adio pentru ultima data şi cã îl iubesc.”
Plecându-mi capul, am tânjit sã mã rog sã se întâmple o minune care sã-i lase sã-şi împãrtãşeascã dragostea pentru ultima oarã, dar inima mea era atât de plinã încât pur şi simplu cuvintele refuzau sã iasã.
Ştiam cã nu puteam face altceva decât sã aşteptãm. Pe mãsurã ce noaptea înainta am aţipit cu toţii pe rând, iar în încãpere s-a lãsat liniştea. Deodatã, am sãrit din somn. Mama începuse sã plângã. Temându-ne de ce era mai rãu, am sãrit în picioare ca s-o mângâiem. Dar spre surprinderea noastrã, ne-am dat seama cã erau lacrimi de bucurie. Cãci uitându-ne unde privea ea, am observant cã încã îl mai ţinea pe tata de mânã, dar nu se ştie cum, el îşi mişcase puţin şi cealaltã mânã şi şi-o pusese peste mâna mamei.
Zâmbind printre lacrimi, ne-a explicat: ,,Pentru o clipã doar, a privit drept la mine. ”Se opri, privind iar mâna. ,,Apoi”, zise ea şoptit, cu vocea înecatã de emoţie, ,,mi-a îndreptat inelele.”
Tata a murit o orã mai târziu. Însã Dumnezeu, în nemãrginita Lui înţelepciune, ştiuse ce era în sufletele noastre înainte ca vreunul din noi sã-i poate cere ceva. Rugãciunea noastrã fusese împlinitã într-un fel pe care îl vom preţui tot restul vieţii noastre.
Mama îşi primise salutul de rãmas bun.

Karen Corkern Babb