Orice necaz are şi avantajele lui. Robert H. Schuller
Am crescut în Chicago. Iernile de acolo îmi amintesc de Crãciunurile în care am avut parte de suferinţã. Eu şi fratele meu o duceam foarte greu în anul 1925.
Tatãl meu murise cu trei ani înainte, lãsând-o pe mama în urmã doar cu mândria şi cu puterea ei.
Fratele meu Ned era cu patru ani mai mare decât mine şi mergea deja la şcoalã. Mama era nevoitã sã mã ia în singurul loc în care reuşise sã-şi gãseascã de lucru, ca menajerã. Pe vremea aceea, locuri de muncã nu prea se gãseau, şi bani, nici atât. Îmi amintesc faptul cã o priveam pe mama ore în şir, frecând podele şi pereţi, stand în genunchi sau spalând ferestre, la etajul patru, pe o vreme rece – şi toate astea pentru 25 de cenţi pe orã.
Ajunul Crãciunului din 1925 a fost de neuitat. Mama tocmai îşi terminase treaba într-o clãdire din cartierul de nord şi ne întorceam acasã, într-unul dintre autobuzele roşii şi zgomotoase din Chicago. Mama câştigase 2,25 $ pentru nouã ore de muncã, plus un borcan cu suc de roşii, ca dar de Crãciun. Îmi amintesc cã, dupã ce m-a ajutat sã mã urc în maşinã, şi-a scotocit buzunarele în cãutarea unei monede de cinci pence. Biletul ei costa şapte cenţi, iar al meu trei. Stãteam pe scaunele reci şi ne ţineam de mânã: mâinile ei aspre îmi zgâriau pielea rece.
Ştiam cã era ajunul Crãciunului şi, deşi aveam numai cinci ani, în ultimii câţiva ani învâţasem sã nu mã aştept la mai mult decât o masã puţin mai bogatã, o vizitã la Marshall Fields, magazinul de jucãrii pentru copii, o mare de zãpadã şi alte distracţii pentru copii.
Dar mama mã ţinea de mânã şi ştiam cã Big Brothers, o organizaţie filantropicã, ne livrase un coşuleţ cu cadouri, aşa cã mã simţeam în siguranţã.
Tocmai trecuserãm de o intersecţie mare. Magazinul Wieboldts primea ultimii clienţi înainte de a se închide. Strigãtele lor de bucurie puteau fi auzite dincolo de pereţii de oţel ai autobuzului şi de zgomotul maşinilor. Eu rãmãsesem insensibil la bucuria lor, dar, când am privit-o pe mama, i-am simţit durerea din suflet. Ochii i se umplurã de lacrimi. Îmi strânse mâna, dupã care şi le şterse de pe obrajii brãzdaţi de ani. Nu voi uita niciodatã mâinile ei, cu încheieturile umflate, cu vene mãrite şi cu pielea asprã. Toate acestea erau o mãrturie a sacrificiului, a sinceritãţii şi a iubirii ei.
Frigul cumplit ne-a biciuit obrajii când am coborât din autobuz şi am pãşit pe stada acoperitã cu gheaţã.
M-am apropiat de mama ca sã mã încãlzesc şi am privit prin ferestrele caselor brazii cu luminiţe colorate. Mama mergea fãrã sã se uite nici în dreapta, nici în stânga. Cu o mânã descoperitã mã ţinea pe mine, în timp ce în cealaltã strângea punga de carton în care se aflau uniforma ei albã şi borcanul cu suc de roşii.
Apartamentul nostru se afla la colţul blocului. În fiecare an, de Crãciun, Nick, bãrbierul, vindea brazi într-o parcare goalã de lângã magazinul lui. În anul acela, trei loturi fuseserã vândute cu mult înainte de Crãciun, lãsând pe zãpadã numai crengi rupte sau veştejite. În timp ce treceam prin parcarea goalã, mama s-a aplecat şi a adunat câteva crengi.
Apartamentul nostru era la etajul doi şi nu era încãlzit decât de o sobã micuţã aflatã în bucãtãrie. Eu şi Ned umpleam soba cu cârbunii ce cãdeau din vagoanele de tren ce treceau prin spatele blocului şi cu cutiile de carton pe care le gãseam pe strada alãturatã. Era normal ca fiecare dintre noi sã aducã acasã combustibil.
În timp ce urcam scãrile întunecoase şi fãrã covor, sunt sigur cã eu mã simţeam mult mai uşurat decât mama. Am deschis uşa camerei din faţã, care era rece ca gheaţa. Din pricina aerului închis, era mai frig ca afarã.
Din camera principalã intrai în dormitor, iar camera lui Ned era chiar lângã bucãtãrie. Toate încãperile erau la fel de reci. Uşa de la bucãtie stea mereu închisã, ca sã menţinã cãldura în baia fãrã cadã, în dormitorul din margine şi în bucãtãria acoperitã cu un linoleum uzat.
Cu excepţia celor douã paturi şi a mesei vechi de lemn, în jurul cãreia se aflau patru scaune, nu mai aveam nici o altã piesã de mobilã în toatã casa.
Ned aprinse focul şi stãtea lângã sobã, sã se încãlzeascã. Din fericire, citea concentrat un numãr vechi din revista Boy’s Life. Mama mi-a scos haina şi m-a aşezat lângã sobã, dupã care s-a apucat sã pregãteascã masa de Crãciun.
A rostit câteva vorbe, pentru cã era anotimpul fericirii, al dãruirii şi al iubirii. Exceptând iubirea, celelalte douã lucruri ne lipseau cu desãvârşire.
Am stat la gura sobei şi am mâncat conservã de şuncã, legume şi pâine. Obrajii noştri erau îmbujoraţi de cãldurã, dar spinãrile ne îngheţaserã.
Ca de obicei, ne-am spãlat pe mâini, pe faţã şi pe dinţi cu apã rece, dârdâind de frig. Eu m-am chircit în pat, cu şosetele în picioare şi cu cãciula pe cap. Aerul rece mi-a pãtruns în oase, pentru cã unul dintre nasturii pantalonilor mei lungi, cumpãraţi la mâna a doua, lipsea. Nu mã aşteptam sã primesc mare lucru de Crãciun, aşa cã am adormit buştean.
Felinarul de pe stradã era chiar în faţa geamului meu şi abatoarele Oscar Meyer erau la capãtul opus al blocului, aşa cã zgomotul camioanelor ce treceau pe acolo mã trezeau de câteva ori pe noapte. Dar, datã fiind vârsta mea fragedã şi frigul cumplit, nu era o problemã pentru mine sã alunec imediat în tãrâmul viselor.
Înainte de ivirea zorilor, m-am trezit. Felinarul de pe stradã lumina ceasul mamei, care avea o limbã lipsã. Nu-l auzeam pe lãptar apropiindu-se pe calul lui, aşa cã mi-am dat seama cã mai puteam dormi câteva ore bune.
Când am privit spre mama, mi-am dat seama cã ea nici mãcar nu se bãgase în pat. Brusc, m-am ridicat în capul oaselor, speriat de moarte, întrebându-mã dacã mama era bolnavã sau dacã nu cumva se sãturase de noi şi ne pãrãsise.
Camioanele trecuserã, dar eu nu-mi revenisem încã. Stãteam nemişcat, sub pãturile ridicate pânã în dreptul ochilor şi cu cãciula trasã pe frunte, şi priveam felinarul din faţa ferestrei. Nu-mi puteam imagina viaţa fãrã mama.
Zãceam în pat, îngheţat şi prea speriat ca sã mã ridic de acolo şi sã-mi confirm temerile. Dar îmi era imposibil sã adorm. Apoi am auzit un zgomot din bucãtãrie. Era constant ca o maşinãrie. Se oprea câteva secunde, apoi era reluat, şi se oprea din nou.
Din câte vedeam, era vreo cinci dimineaţa. Fiind iarnã, nu-mi puteam da seama exact cât era ceasul, dar ştiam cã mama ar fi trebuit sã se culce de mult.
Deşi mã temeam sã aflu adevãrul, ştiam cã nu exista altã soluţie. M-am târât la marginea patului şi am pãşit pe podeaua rece din lemn. Din pricina luminii felinarului, vedeam aburul ce îmi ieşea din plãmâni, de parcã aş fi fost pe stradã. Cufundat în întunericul camerei din faţã, am fost îndrumat spre bucãtãrie de luminiţa slabã ce se întrezarea pe sub uşã. Zgomotul era tot mai puternic, pe mãsurã ce mã apropiam. Soba era stinsã de mult. Mama stãtea cu spatele spre mine. Se înfãşurase cu o pãturã, ca sã se mai încãlzeascã.
Pe podea, în partea dreaptã, era mãtura ei preferatã, dar mânerul îi fusese smuls. Mama lucra la masa veche de lemn. Niciodatã nu vãzusem pe cineva aşa concentrat şi aşa de devotat muncii sale. În faţa mamei se afla ceea ce semãna cu un brad de Crãciun. Privind-o, mi-am dat seama cât de mult se chinuia. Folosea cuţitul ei vechi de bucãtãrie ca sã gãureascã mânerul mãturii, în care înfigea ramurile de brad. Brusc, coada mãturii s-a transformat în cel mai frumos brad pe care îl vãzusem în viaţa mea. Gãurile asimetrice nu puteau sprijini ramurile, care erau ţinute în loc cu ajutorul unor sârme.
În timp ce mama continua sã gãureascã şi sã şlefuiascã ,,bradul” nostru, privirea mea s-a îndreptat spre podea. Acolo se afla o cutie de vopsea roşie, încã deschisã. O pensulã udã aşezatã lângã ea. Pe partea cealaltã erau întinse douã prosoape pline de jucãrii roşii: o maşinã de pompieri cãreia îi lipseau douã roţi, un tren vechi din oţel cu câteva roţi desprinse şi cu acoperişul îndoit, un hopa-miticã fãrã cap şi capul unei pãpuşi. Nu mai simţeam frigul, teama şi durerea, ci doar dragostea profundã a mamei mele. Stãteam nemişcat şi tãcut. În timp ce lacrimile îmi şiroiau pe obraji.
Mama şi-a continuat treaba, iar eu m-am întors tiptil în camera mea. Am avut parte de iubire şi am primit daruri costisitoare de-a lungul anilor, dar nu cred cã existã daruri mai scumpe decât acelea oferite cu sacrificii mari. Nu voi uita niciodatã gestul fãcut de mama de Crãciun, în 1925.
John Doll
