Mulţi
oameni cumpără maşini vechi, mari, pe care le conduc vreme îndelungată,
până când ele devin mult mai vechi. Definiţia lui „vechi” începe la
peste 200.000 de kilometri. Maşinile astea se învechesc aşa de mult, că e
greu să le mai deosebeşti. Încep să arate toate la fel, pe dinăuntru şi
pe dinafară, însă îşi fac treaba, iar şi iar. Câştigă respect, un loc
în familie şi chiar acceptare şi înţelegere pentru frecventele stricări.
Dacă lucrezi la un centru de tratament
pentru dependenţa de droguri şi alcool, vederea unui automobil vechi de
familie care vine cu un pacient este ceva obişnuit. Odată ajuns, şoferul
dă fuga înăuntru şi spune: „Eu l-am adus până aici, să mă ajute
cineva!”
Maşinile ruginesc. Rugina probabil că
începe undeva în interior. Apoi apare pur şi simplu la exterior, în
pete, prin vopsea. Odată ce a început, se întinde rapid, de la un punct
la mai multe puncte şi la o piesă întreagă. La fel e şi cu dependenţii.
Maşinile ruginite greu ţi le mai
aminteşti cum erau când erau noi. Stricăciunile fac să pălească
amintirea farmecului lor, accesoriile şi chiar anul modelului. E nevoie
de concentrare ca să evoci imaginea originală. La fel e şi cu
alcoolicii.
Maşina ruginită, veche de doisprezece
ani şi cu 230.000 de kilometri la bord, l-a adus pe tânărul blond, cu
ochi albaştri şi cu efectele a doisprezece ani de băutură şi droguri pe
corp, până la uşa centrului de tratament. (Maşina şi tânărul îşi
începuseră procesul de ruginire în acelaşi timp.) Tatăl încerca să
scoată corpul de 100 de kg de pe bancheta din spate, dar nu reuşea decât
să-l întoarcă pe fiul lui pe burtă, cu picioarele păroase ieşindu-i
prin uşa din spate. A intrat în centru, ca să ceară ajutor.
Mama stătea în faţă şi se uita drept
înainte, fără să asculte la sforăitul pe jumătate anesteziat şi
zgomotos. Pe ici pe colo mai auzea câte un geamăt sau un oftat... ce să
fi fost? Nu-şi putea da seama. Nu se chinuia să o facă.
Se gândea vag la cât de trist de ciudate
sunt vremurile şi întâmplările care îi fac pe oameni să ruginească.
Când apăruseră primele pete? Când se instalase degenerarea? Când se
transformase acceptarea copilului în rebeliune? Când începuse albastrul
din ochi să apară pe un fundal roşu, nu pe unul alb – şi poate, galben,
în continuare? Când deveniseră picioruşele moi şi roz atât de aspre şi
de pestriţe şi pline de noroi? Când venise părul ăsta negru, murdar şi
aspru, în locul pielii de catifea, fină şi nurlie, numai bună de sărutat
de pe picioare şi spate? Oare când se transformase mirosul de pudră şi
loţiune de bebeluş în mirosul unui corp nespălat, duhnind a whiskey de
mâna a doua? Când se transformase scuipatul în vomitat? Când se
transformaseră scutecele ude în chiloţi uzi?
Trist, atât de trist... bebeluşul încă
mai e acolo... cu un corp care rugineşte şi un creier scurtcircuitat, cu
care să facă faţă vieţii ce i-a mai rămas. A clipit să-şi îndepărteze
lacrimile, iar întrebările despre „când” se transformară în întrebări
despre „ce”.
Ce se întâmplase cu tânărul aventurier, a
cărui căutare metodică după o lume fascinantă devenise o panică intensă
legată de următoarea doză, de următorul pahar, de următoarea mâncare pe
gratis sau de partida de sex care urma să lase doar o amintire
înceţoşată? Ce se întâmplase cu atletul al cărui mers ca de gazelă
devenise un instrument prin care să se ţină departe de necaz, un
instrument de responsabilitate, de răspundere? Ce îi transformase
inovaţia în decepţie? Determinarea în manipulare? Natura autoritară în
cea a unui bătăuş? Ce se alesese de energia, de orarele şi de
numeroasele mici treburi, care fuseseră înlocuite de letargie, de
rătăciri şi de „ponturi mari”? Ce se întâmplase cu mulţii prieteni
zgomotoşi, ale căror vizite fuseseră înlocuite de conversaţii şoptite la
telefon, cu numai câţiva?
Clipi din nou, dar „ce”-urile nu s-au
transformat în „de ce”-uri. Să petreacă zile ca aceasta – multe zile în
şir – nu era nimic neobişnuit în viaţa ei. Să pierzi vremea e normal,
întreruperile sunt normale, furia e normală, promisiunile neţinute şi
absenţa oricăror planuri sunt normale. Ea provenea dintr-o familie
alcoolică. Se căsătorise cu un alcoolic. Acum, fiul ei era un alcoolic
şi un dependent. Şi asta pare normal. Nu poate să pună la îndoială „de
ce”-ul normalităţii!
Nici măcar de ce-ul din Cum
se face că toate hârburile astea din jurul meu sunt alcoolici, iar eu
nu? De ce eu am fost cruţată? De ce nu sunt eu încă şi mai supărată, de
ce nu mă îmbăt eu din cauza morţii şi a dispariţiei bebeluşului meu,
care zace pe bancheta din spate?
Lucrurile astea sunt prea triste ca să
te gândeşti la ele, hotărăşte ea şi îşi schimbă echilibrul celor 100 de
kilograme ale ei ca să ajungă la torpedou şi la pachetul ascuns de
Twinkies din spatele paharului lui tata. Breteaua de peste proteza ei
uriaşă de sân se rupe din nou. Cu toţii sunteţi doar nişte hârburi ruginite, reflectează ea din nou, fără nicio emoţie, muşcând din prăjitura pufoasă. Asta e...
Înainte ca dinţii să îi ajungă la
centrul cremos, simte deja valul familiar de alinare şi de incitare,
care va dura doar câteva minute.
Asta e...
Şi bebeluşul care sforăie şi rugineşte pe bancheta din spate îşi continuă horcăitul de moarte.
Epilog:
Trei ore mai târziu, tânărul se afla în sevraj sever.
După trei zile era dezintoxicat cu succes.
După trei săptămâni a primit o medalie pentru terminarea programului de recuperare în urma consumului de alcool şi droguri.
După trei luni a primit un bănuţ, pentru participarea la nouăzeci de întâlniri Doisprezece Paşi în nouăzeci de zile.
După trei ani era angajat consilier certificat într-un centru de tratament pentru abuzul de alcool şi droguri.
Mai târziu şi-a luat doctoratul şi a devenit directorul unui astfel de centru...
Dumnezeu are grijă.
Joseph R. Cruse, medic
