Mai
bine doi decât unul, cãci iau o platã cu atât mai bunã pentru munca
lor. Cãci, dacã se întâmplã sã cadã, se ridicã unul pe altul; dar vai de
cine este singur, şi cade, fãrã sã aibã pe altul care sã-l ridice! Ecles. 4:9,10
De când mã ştiu eu, tata intra dis-de-dimineaţã în dormitorul nostru, aprindea luminile, ne trãgea pãturile de pe noi şi striga cât îl ţineau plãmânii:
- Sunte-ţi încã în pat? Aţi pierdut jumãtate de zi! Era şapte dimineaţa. Dar dacã dormeai mai mult, erai un leneş, iar tata nici nu voia sã audã de aşa ceva – nu despre fiii lui.
Tata a lucrat timp de 30 de ani într-o fabricã şi nu a lipsit nici o zi de la lucru, pânã când a fost diagnosticat cu cancer şi s-a vazut nevoit sã se pensioneze. Era priceput la orice: lucrase ca tâmplar, ca electrician, ca instalator, ca mecanic – ştia sã facã de toate. Şi niciodatã nu fãcea greşeli. De fiecare datã ne spunea:
- Aşa am vrut eu sã fac!
Visul tatei era sã construiascã o casã pentru familia noastrã, dar am fost întotdeauna sãraci. Maşina noastrã ,,cea nouã” era de fiecare datã luatã la mâna a doua. Mama şi tata ne-au ajutat pe mine şi pe fratele meu sã termin liceul şi colegiul, ne-au cumpãrat case şi ni le-au achitat, şi au avut întotdeauna mâncare pe masã, bani sã ne cumpere haine şi cea mai curate casã din tot oraşul. Dar tata nu a reuşit niciodatã sã-şi construiascã mult-dorita casã, la care visase toatã viaţa. Când aveam 35 de ani şi eram tatãl a douã fetiţe, eu şi soţia mea ne-am hotãrât sã ne construim o casã. Avea sã fie primul eveniment de acest gen din istoria familiei mele. Eram absolventul unei facultãţi şi aveam diploma de Master, şi acum aveam sã-mi construiesc propria mea casã. Nici cã se putea fi mai bine pentru o familie de italieni care ,,veniserã cu barca” în America, la începutul anilor 1900.
Eu şi soţia mea am finisat schiţele pentru casã şi am angajat o companie de construcţii. Nu voi uita niciodatã ziua când m-am dus la tata acasã, sã-i dau vestea cea mare. Eram aşa de mândru, încât simţeam cã explodez. Şi credeam cã tata va fi la fel de mândru şi cã se va bucura pentru mine. Ei bine, n-a fost chiar aşa.
Tata avea acum 65 de ani şi tocmai învinsese cancerul, pentru a doua oarã. M-a privit de la masa din bucãtãrie şi mi-a spus:
- Fiule, nu cred cã ar trebui sã faci asta. M-am dezumflat de tot – nu mã aşteptam sã reacţioneze aşa. Urma sã-mi construiesc casa pe care el îşi dorise dintotdeauna s-o construiascã şi trebuia sã se bucure pentru mine.
Stãteam acolo, şocat, şi l-am întrebat de ce gândeşte aşa. Tata mi-a rãspuns emfatic:
- Nu ai destui bani şi nu te pricepi sã construieşti case, iar eu sunt prea bãtrân acum. Fireşte cã eu nu eram de acord, aşa cã i-am spus cã o sã-mi construiesc casa cu sau farã aprobarea lui. Erau nişte vorbe mari, pentru un tip care nu era în stare nici mãcar sã batã un cui.
Tata mi-a spus cã nu am destulã experienţã şi cã e foarte greu sã construieşti o casã. Cã sunt o grãmadã de alte treburi de terminat la care eu nici mãcar nu mã gândisem. A spus cã o sã dureze zece ani pânã vom finisa casa. Mama pe de altã parte, ne-a spus sã facem ce vrem şi ne-a urat succes.
Am început prin a face un împrumut la bancã şi prin a ne alege compania de construcţii. Nu a durat mult pânã când au apãrut problemele. Mai aveam nevoie de 3000 de dolari, ca sã-mi garantez împrumutul, şi nici mãcar nu începusem. Aşa cã m-am dus spãşit la tata şi i-am cerut umil sã-mi împrumute 3000 de dolari. L-am asigurat cã aveam sã-i dau banii înapoi, aşa cum voia el. Tata stãtea la masa din bucãtãrie împreunã cu mama, bând o ceaşcã de cafea. El i-a spus mamei, care se ocupã de administrarea fondurilor:
- Scriei bãiatului un cec de 5000 de dolari. Eu credeam cã nu m-a înţeles, aşa cã i-am repetat. El a spus cã m-a auzit şi cã eu sunt cel care nu înţelege. Mi-a spus cã anticipase acest lucru şi cã el şi mama hotãrâserã sã-mi dãruiascã 5000 de dolari, pentru început.
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Am vãzut un bãtrân care nu ratase nici mãcar o zi de muncã, timp de 30 de ani, dându-mi banii câştigaţi cu greu unui fiu cu idei mari şi cu bani puţini. Mama a luat cecul şi l-a completat, aşa cum i-a cerut tata.
Dar problemele abia începuserã. Muncitorii s-au apucat de muncã în februarie. Eu şi soţia mea suntem profesori, şi nici unul dintre noi nu putea supraveghea lucrãrile în timpul zilei. Aşa cã am procedat ca întotdeauna: l-am rugat pe ,,bãtrân” sã se ocupe de toate. Acum el era cel care avea lacrimi în ochi şi acum aveam propriul meu supraveghetor - era bine pentru mine şi rãu pentru muncitori. Dacã lucrul nu era perfect, el le cerea s-o ia de la capat. Bãtrânul meu tatã era cel mai mare coşmar al muncitorilor şi, când au ameninţat cã îşi vor da demisia, le-am amintit cine completa cecurile şi cã bãtrânul era cel care dãdea ordine acolo. Toatã lumea a început sã munceascã mult, repede şi bine, pânã când a fost completat ultimul cec.
Dar problemele mele nu se sfârşiserã încã. Am rãmas fãrã bani şi fãrã muncitori, iar casa mea era doar pe trei sferturi construitã. Cu o searã înainte de plecarea ultimului muncitor, m-am dus sã mã odihnesc, în casa mea neterminatã. Copiii se culcaserã cu câteva ore mai devreme, iar soţia mea adormise deja, pentru cã era extenuate. Eu stãteam întins în pat, privind spre tavan şi gândindu-mã: Ce mã fac acum? Am rãmas fãrã bani şi nu mã pricep sã construiesc case! Nu am dormit toatã noaptea. A doua zi dimineaţa la ora şapte, am auzit o maşinã venind pe strada mea şi am vãzut farurile luminându-mi fereastra. Am sãrit din pat ca un copil în dimineaţa de Crãciun, am coborât scãrile în pajama şi am deschis uşa de la intrare. În faţa mea se afla tata, cu o şapcã în cap şi cu o mulţime de unelte şi de lopeţi bagate în maşina lui cea nouã – în sfârşit, îşi cumpãrase o maşinã nouã-nouţã. În timp ce eu stãteam în faţa uşii, în picioarele goale şi îmbrãcat în pantaloni de pajama, tata m-a privit şi mi-a spus:
- Eşti încã în pat? Ai pierdut jumãtate de zi şi avem o mulţime de treburi de fãcut!
Aveam un nod în gât şi ochii îmi înotau în lacrimi, în timp ce stãteam acolo, fãrã sã spun nimic. Niciodatã nu fusesem aşa fericit şi de uşurat sã-l vãd pe “bãtrân”. Ştiam cã totul va fi bine. Şi de ce n-ar fi? Tata îmi fusese mereu alãturi, la nevoie.
Dupã cinci ani, casa mea este complet finisatã, pe dinãuntru şi pe dinafarã, cu toate cele trei etaje. Şi tata nu a lipsit nici mãcar o zi, în toţi aceşti ani. Este cel mai încãpãţânat, cel mai dur, cel mai iubitor om pe care îl cunosc. Sper cã va trãi veşnic. Şi, dacã nu va fi aşa, ştiu exact unde sã-l gãsesc. Va repara porţile de aur ale Raiului.
Tom Suriano
De când mã ştiu eu, tata intra dis-de-dimineaţã în dormitorul nostru, aprindea luminile, ne trãgea pãturile de pe noi şi striga cât îl ţineau plãmânii:
- Sunte-ţi încã în pat? Aţi pierdut jumãtate de zi! Era şapte dimineaţa. Dar dacã dormeai mai mult, erai un leneş, iar tata nici nu voia sã audã de aşa ceva – nu despre fiii lui.
Tata a lucrat timp de 30 de ani într-o fabricã şi nu a lipsit nici o zi de la lucru, pânã când a fost diagnosticat cu cancer şi s-a vazut nevoit sã se pensioneze. Era priceput la orice: lucrase ca tâmplar, ca electrician, ca instalator, ca mecanic – ştia sã facã de toate. Şi niciodatã nu fãcea greşeli. De fiecare datã ne spunea:
- Aşa am vrut eu sã fac!
Visul tatei era sã construiascã o casã pentru familia noastrã, dar am fost întotdeauna sãraci. Maşina noastrã ,,cea nouã” era de fiecare datã luatã la mâna a doua. Mama şi tata ne-au ajutat pe mine şi pe fratele meu sã termin liceul şi colegiul, ne-au cumpãrat case şi ni le-au achitat, şi au avut întotdeauna mâncare pe masã, bani sã ne cumpere haine şi cea mai curate casã din tot oraşul. Dar tata nu a reuşit niciodatã sã-şi construiascã mult-dorita casã, la care visase toatã viaţa. Când aveam 35 de ani şi eram tatãl a douã fetiţe, eu şi soţia mea ne-am hotãrât sã ne construim o casã. Avea sã fie primul eveniment de acest gen din istoria familiei mele. Eram absolventul unei facultãţi şi aveam diploma de Master, şi acum aveam sã-mi construiesc propria mea casã. Nici cã se putea fi mai bine pentru o familie de italieni care ,,veniserã cu barca” în America, la începutul anilor 1900.
Eu şi soţia mea am finisat schiţele pentru casã şi am angajat o companie de construcţii. Nu voi uita niciodatã ziua când m-am dus la tata acasã, sã-i dau vestea cea mare. Eram aşa de mândru, încât simţeam cã explodez. Şi credeam cã tata va fi la fel de mândru şi cã se va bucura pentru mine. Ei bine, n-a fost chiar aşa.
Tata avea acum 65 de ani şi tocmai învinsese cancerul, pentru a doua oarã. M-a privit de la masa din bucãtãrie şi mi-a spus:
- Fiule, nu cred cã ar trebui sã faci asta. M-am dezumflat de tot – nu mã aşteptam sã reacţioneze aşa. Urma sã-mi construiesc casa pe care el îşi dorise dintotdeauna s-o construiascã şi trebuia sã se bucure pentru mine.
Stãteam acolo, şocat, şi l-am întrebat de ce gândeşte aşa. Tata mi-a rãspuns emfatic:
- Nu ai destui bani şi nu te pricepi sã construieşti case, iar eu sunt prea bãtrân acum. Fireşte cã eu nu eram de acord, aşa cã i-am spus cã o sã-mi construiesc casa cu sau farã aprobarea lui. Erau nişte vorbe mari, pentru un tip care nu era în stare nici mãcar sã batã un cui.
Tata mi-a spus cã nu am destulã experienţã şi cã e foarte greu sã construieşti o casã. Cã sunt o grãmadã de alte treburi de terminat la care eu nici mãcar nu mã gândisem. A spus cã o sã dureze zece ani pânã vom finisa casa. Mama pe de altã parte, ne-a spus sã facem ce vrem şi ne-a urat succes.
Am început prin a face un împrumut la bancã şi prin a ne alege compania de construcţii. Nu a durat mult pânã când au apãrut problemele. Mai aveam nevoie de 3000 de dolari, ca sã-mi garantez împrumutul, şi nici mãcar nu începusem. Aşa cã m-am dus spãşit la tata şi i-am cerut umil sã-mi împrumute 3000 de dolari. L-am asigurat cã aveam sã-i dau banii înapoi, aşa cum voia el. Tata stãtea la masa din bucãtãrie împreunã cu mama, bând o ceaşcã de cafea. El i-a spus mamei, care se ocupã de administrarea fondurilor:
- Scriei bãiatului un cec de 5000 de dolari. Eu credeam cã nu m-a înţeles, aşa cã i-am repetat. El a spus cã m-a auzit şi cã eu sunt cel care nu înţelege. Mi-a spus cã anticipase acest lucru şi cã el şi mama hotãrâserã sã-mi dãruiascã 5000 de dolari, pentru început.
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Am vãzut un bãtrân care nu ratase nici mãcar o zi de muncã, timp de 30 de ani, dându-mi banii câştigaţi cu greu unui fiu cu idei mari şi cu bani puţini. Mama a luat cecul şi l-a completat, aşa cum i-a cerut tata.
Dar problemele abia începuserã. Muncitorii s-au apucat de muncã în februarie. Eu şi soţia mea suntem profesori, şi nici unul dintre noi nu putea supraveghea lucrãrile în timpul zilei. Aşa cã am procedat ca întotdeauna: l-am rugat pe ,,bãtrân” sã se ocupe de toate. Acum el era cel care avea lacrimi în ochi şi acum aveam propriul meu supraveghetor - era bine pentru mine şi rãu pentru muncitori. Dacã lucrul nu era perfect, el le cerea s-o ia de la capat. Bãtrânul meu tatã era cel mai mare coşmar al muncitorilor şi, când au ameninţat cã îşi vor da demisia, le-am amintit cine completa cecurile şi cã bãtrânul era cel care dãdea ordine acolo. Toatã lumea a început sã munceascã mult, repede şi bine, pânã când a fost completat ultimul cec.
Dar problemele mele nu se sfârşiserã încã. Am rãmas fãrã bani şi fãrã muncitori, iar casa mea era doar pe trei sferturi construitã. Cu o searã înainte de plecarea ultimului muncitor, m-am dus sã mã odihnesc, în casa mea neterminatã. Copiii se culcaserã cu câteva ore mai devreme, iar soţia mea adormise deja, pentru cã era extenuate. Eu stãteam întins în pat, privind spre tavan şi gândindu-mã: Ce mã fac acum? Am rãmas fãrã bani şi nu mã pricep sã construiesc case! Nu am dormit toatã noaptea. A doua zi dimineaţa la ora şapte, am auzit o maşinã venind pe strada mea şi am vãzut farurile luminându-mi fereastra. Am sãrit din pat ca un copil în dimineaţa de Crãciun, am coborât scãrile în pajama şi am deschis uşa de la intrare. În faţa mea se afla tata, cu o şapcã în cap şi cu o mulţime de unelte şi de lopeţi bagate în maşina lui cea nouã – în sfârşit, îşi cumpãrase o maşinã nouã-nouţã. În timp ce eu stãteam în faţa uşii, în picioarele goale şi îmbrãcat în pantaloni de pajama, tata m-a privit şi mi-a spus:
- Eşti încã în pat? Ai pierdut jumãtate de zi şi avem o mulţime de treburi de fãcut!
Aveam un nod în gât şi ochii îmi înotau în lacrimi, în timp ce stãteam acolo, fãrã sã spun nimic. Niciodatã nu fusesem aşa fericit şi de uşurat sã-l vãd pe “bãtrân”. Ştiam cã totul va fi bine. Şi de ce n-ar fi? Tata îmi fusese mereu alãturi, la nevoie.
Dupã cinci ani, casa mea este complet finisatã, pe dinãuntru şi pe dinafarã, cu toate cele trei etaje. Şi tata nu a lipsit nici mãcar o zi, în toţi aceşti ani. Este cel mai încãpãţânat, cel mai dur, cel mai iubitor om pe care îl cunosc. Sper cã va trãi veşnic. Şi, dacã nu va fi aşa, ştiu exact unde sã-l gãsesc. Va repara porţile de aur ale Raiului.
Tom Suriano
