marți, 13 ianuarie 2015

Încă o dată

 
Fermitatea stă în suflet şi în spirit, nu în muşchi.
Alex Karras


Bine, Beth, încă o dată şi gata, o singură dată. Am pufnit şi am mai făcut un exerciţiu de abdomen, cu faţa roşie şi complet epuizată, după care m-am prăbuşit pe saltea şi am privit tavanul. Fizioterapeuta mea s-a aplecat către mine, zâmbindu-mi, şi mi-a întins mâna ca să batem palma.

– Nu pot, i-am spus. Acordă-mi cinci minute.
În timp ce priveam tavanul sălii de fizioterapie, m-am întrebat cum am ajuns aici. Să nu pot face decât cinci abdomene!? Şi asta în condiţiile în care trebuia să mă opresc din când în când pentru a mă odihni? Ce s-a întâmplat cu fata care putea înota cinci kilometri fără oprire? Dar cu femeia care făcea yoga de mai multe ori pe săptămână? Sau cu doamna plină de viaţă care mergea pe jos o oră până la serviciu, pentru simplul motiv că soarele strălucea pe cer?
– Nu mai există, mi-a răspuns terapeuta cu blândeţe (îi puteam citi simpatia pe faţă). Indiferent cine ai fost înainte, acea persoană nu mai există. Trebuie să te concentrezi pe cea care eşti acum.
Mi-au dat lacrimile, aşa că mi-am închis ochii. Am inspirat profund, iar mirosul de transpiraţie stătută şi de antiseptic mi-a umplut nările. Am expirat lent, diafragma mea protestând împotriva acestui exces.
Nu îmi doream să fiu cea care eram acum. Nu îmi doream să sufăr de myasthenia gravis (MG), o formă rară de distrofie musculară care generează o mare slăbiciune. În cazul meu, boala a început prin lenevirea pleoapelor, urmată de o slăbiciune la nivelul braţelor, până când nu am mai reuşit nici măcar să îmi spăl singură părul, iar în cele din urmă mi-a atacat picioarele, astfel încât urcatul câtorva trepte a devenit o problemă pentru mine. Activitatea fizică din pură plăcere a rămas o simplă amintire, iar puţinele mişcări pe care mai reuşeam să le fac într-o zi obişnuită au devenit maniera mea de a practica „fitness-ul”.
Oftând, m-am rostogolit pe o parte, m-am împins într-un braţ şi în cele din urmă am reuşit să mă ridic în fund. În sfârşit, mi-am ridicat mâna şi am bătut palma cu antrenoarea. Aceasta mi-a zâmbit din nou, mulţumită că cel puţin încercam să-mi menţin cât de cât moralul ridicat.
– Ştiu că sună jalnic, i-am spus, dar nu îmi doresc să fiu cea care sunt acum.
Era prima oară când recunoşteam acest lucru de la diagnosticul meu.
– Ştiu, mi-a răspuns ea. Dacă te ajută cu ceva, aminteşte‑ţi că fitness-ul nu este o competiţie. De acum înainte va trebui să te compari numai cu tine însăţi. Dacă astăzi ai făcut cinci abdomene, mâine ar trebui să încerci să faci şase. Dacă astăzi ai mers timp de zece minute, mâine ar trebui să încerci să mergi unsprezece.
Am dat din cap, ştiind că are perfectă dreptate, dar în interiorul meu se afla un copil mic care îşi dorea să îşi pună mâinile peste urechi şi să strige: „Nu te aud! Nu te aud!”
Ne-am continuat apoi şedinţa de fizioterapie, iar în lunile care au urmat am ţinut cont de sfatul ei, îndeosebi după ce mi-a fost extras chirurgical timusul, care era mult mărit, în încercarea de a-mi reduce simptomele bolii. După operaţie, mi-am repetat mantra: „Încă o dată; încă o dată” în timp ce mă luptam să mai fac un pas înainte, să mai duc o dată mâna la gură ca să mă hrănesc, să îmi tai singură mâncarea sau să mai urc o treaptă. Operaţia nu a dat rezultatele scontate de medici, aşa că am continuat să îmi repet „Încă o dată; încă o dată”, în timp ce învăţam să merg cu cârjele, iar apoi cu bastonul. Întreaga mea fiinţă respingea faptul că nu puteam să fac mai mult de câţiva paşi într-o zi frumoasă de vară fără a transpira ca după un jogging de lungă durată. Totuşi, de fiecare dată când doream să mă opresc, îmi promiteam că voi mai face o singură mişcare şi gata, aşa că în cele din urmă sfârşeam prin a face mult mai multe înainte de a mă opri definitiv.
La ora actuală am reuşit să mă adaptez la această viaţă trăită cu încetinitorul, dar încă mai sunt zile în care nu-mi vine să cred cât de puţine lucruri pot face. Deşi mi-am promis să nu mai fac acest lucru, când şi când nu pot să nu mă compar cu persoanele care dansează, aleargă, înoată sau nu fac altceva decât să ducă un bebeluş în braţe. În astfel de momente, aud în minte vocea primei mele fizioterapeute, care îmi spune că fitness-ul nu este o competiţie şi că nu trebuie să mă mai compar cu altcineva decât cu mine însămi. Cert este că mai pot merge, ba chiar dansa puţin. Pot înota în felul meu propriu şi chiar pot ţine un bebeluş în braţe o perioadă foarte scurtă de timp. Poate că nu sunt la fel de sănătoasă şi într-o formă fizică la fel de bună ca alţii, dar cel puţin sunt ferm hotărâtă să devin atât de sănătoasă cât îmi stă în putinţă şi să încerc „încă o dată”, indiferent ce îmi propun să fac.
Încă o dată. Nu pare mult, dar pentru mine nu există nimic mai important.

~ Beth Morrissey

  Supă de pui pentru suflet – Gândeşte pozitiv