Fermitatea stă în suflet şi în spirit, nu în muşchi.
Alex Karras
Bine, Beth, încă o dată şi gata, o singură dată. Am pufnit şi am mai făcut un exerciţiu de abdomen, cu faţa roşie şi complet epuizată, după care m-am prăbuşit pe saltea şi am privit tavanul. Fizioterapeuta mea s-a aplecat către mine, zâmbindu-mi, şi mi-a întins mâna ca să batem palma.
– Nu pot, i-am spus. Acordă-mi cinci minute.
În timp ce priveam tavanul sălii de
fizioterapie, m-am întrebat cum am ajuns aici. Să nu pot face decât
cinci abdomene!? Şi asta în condiţiile în care trebuia să mă opresc din
când în când pentru a mă odihni? Ce s-a întâmplat cu fata care putea
înota cinci kilometri fără oprire? Dar cu femeia care făcea yoga de mai
multe ori pe săptămână? Sau cu doamna plină de viaţă care mergea pe jos o
oră până la serviciu, pentru simplul motiv că soarele strălucea pe cer?
– Nu mai există, mi-a răspuns terapeuta
cu blândeţe (îi puteam citi simpatia pe faţă). Indiferent cine ai fost
înainte, acea persoană nu mai există. Trebuie să te concentrezi pe cea
care eşti acum.
Mi-au dat lacrimile, aşa că mi-am închis
ochii. Am inspirat profund, iar mirosul de transpiraţie stătută şi de
antiseptic mi-a umplut nările. Am expirat lent, diafragma mea protestând
împotriva acestui exces.
Nu îmi doream să fiu cea care eram acum.
Nu îmi doream să sufăr de myasthenia gravis (MG), o formă rară de
distrofie musculară care generează o mare slăbiciune. În cazul meu,
boala a început prin lenevirea pleoapelor, urmată de o slăbiciune la
nivelul braţelor, până când nu am mai reuşit nici măcar să îmi spăl
singură părul, iar în cele din urmă mi-a atacat picioarele, astfel încât
urcatul câtorva trepte a devenit o problemă pentru mine. Activitatea
fizică din pură plăcere a rămas o simplă amintire, iar puţinele mişcări
pe care mai reuşeam să le fac într-o zi obişnuită au devenit maniera mea
de a practica „fitness-ul”.
Oftând, m-am rostogolit pe o parte, m-am
împins într-un braţ şi în cele din urmă am reuşit să mă ridic în fund.
În sfârşit, mi-am ridicat mâna şi am bătut palma cu antrenoarea. Aceasta
mi-a zâmbit din nou, mulţumită că cel puţin încercam să-mi menţin cât
de cât moralul ridicat.
– Ştiu că sună jalnic, i-am spus, dar nu îmi doresc să fiu cea care sunt acum.
Era prima oară când recunoşteam acest lucru de la diagnosticul meu.
– Ştiu, mi-a răspuns ea. Dacă te ajută
cu ceva, aminteşte‑ţi că fitness-ul nu este o competiţie. De acum
înainte va trebui să te compari numai cu tine însăţi. Dacă astăzi ai
făcut cinci abdomene, mâine ar trebui să încerci să faci şase. Dacă
astăzi ai mers timp de zece minute, mâine ar trebui să încerci să mergi
unsprezece.
Am dat din cap, ştiind că are perfectă
dreptate, dar în interiorul meu se afla un copil mic care îşi dorea să
îşi pună mâinile peste urechi şi să strige: „Nu te aud! Nu te aud!”
Ne-am continuat apoi şedinţa de
fizioterapie, iar în lunile care au urmat am ţinut cont de sfatul ei,
îndeosebi după ce mi-a fost extras chirurgical timusul, care era mult
mărit, în încercarea de a-mi reduce simptomele bolii. După operaţie,
mi-am repetat mantra: „Încă o dată; încă o dată” în timp ce mă
luptam să mai fac un pas înainte, să mai duc o dată mâna la gură ca să
mă hrănesc, să îmi tai singură mâncarea sau să mai urc o treaptă.
Operaţia nu a dat rezultatele scontate de medici, aşa că am continuat să
îmi repet „Încă o dată; încă o dată”, în timp ce învăţam să merg cu
cârjele, iar apoi cu bastonul. Întreaga mea fiinţă respingea faptul că
nu puteam să fac mai mult de câţiva paşi într-o zi frumoasă de vară fără
a transpira ca după un jogging de lungă durată. Totuşi, de fiecare dată
când doream să mă opresc, îmi promiteam că voi mai face o singură
mişcare şi gata, aşa că în cele din urmă sfârşeam prin a face mult mai
multe înainte de a mă opri definitiv.
La ora actuală am reuşit să mă adaptez
la această viaţă trăită cu încetinitorul, dar încă mai sunt zile în care
nu-mi vine să cred cât de puţine lucruri pot face. Deşi mi-am promis să
nu mai fac acest lucru, când şi când nu pot să nu mă compar cu
persoanele care dansează, aleargă, înoată sau nu fac altceva decât să
ducă un bebeluş în braţe. În astfel de momente, aud în minte vocea
primei mele fizioterapeute, care îmi spune că fitness-ul nu este o
competiţie şi că nu trebuie să mă mai compar cu altcineva decât cu mine
însămi. Cert este că mai pot merge, ba chiar dansa puţin. Pot înota în
felul meu propriu şi chiar pot ţine un bebeluş în braţe o perioadă
foarte scurtă de timp. Poate că nu sunt la fel de sănătoasă şi într-o
formă fizică la fel de bună ca alţii, dar cel puţin sunt ferm hotărâtă
să devin atât de sănătoasă cât îmi stă în putinţă şi să încerc „încă o
dată”, indiferent ce îmi propun să fac.
Încă o dată. Nu pare mult, dar pentru mine nu există nimic mai important.
~ Beth Morrissey
Supă de pui pentru suflet – Gândeşte pozitiv
