Nicio limbă din lume nu poate exprima puterea, frumuseţea şi eroismul iubirii materne.
- Edwin H. Chapin
Frank şi Lee s-au căsătorit în anul 1948
după ce au slujit în biserica romano-catolică, el ca student şi ea
călugăriţă. Când şi-au întemeiat o familie, Lee a decis că îşi dorea
şase copii. Primul ei copil s-a născut în anul 1951, iar următorii cinci
în cei 11 ani care au urmat. Când a născut cel de-al cincilea copil al
ei, Tom, ea nu mai era însă foarte sigură că va mai putea să crească un
alt copil.
La şase luni, Tom nu putea încă să îţi
ţină capul ridicat şi nu putea fi hrănit cu lingura. În general, lui Lee
i se părea că micuţul se dezvoltă prea lent. De aceea, l-a dus la
medicul pediatru, care i-a spus că îşi făcea degeaba probleme.
– Foarte mulţi copii trec greu la alimentaţia cu lingura, i-a spus el. Nu este nimic anormal în acest lucru.
– Cred că ştiu foarte bine ce este şi ce
nu este normal, i-a răspuns Lee pe un ton aprig. Am mai crescut patru
copii. Ceva nu este în regulă cu acesta.
De aceea, şi-a dus copilul la un alt
medic, care i-a spus să aştepte un an pentru a vedea dacă „lucrurile se
vor îmbunătăţi de la sine”. Aşa se face că Lee a aşteptat.
De-a lungul anului care a urmat, Tom a
reuşit într-adevăr să îşi ţină capul drept, dar în multe alte privinţe
comportamentul lui s-a înrăutăţit. De multe ori refuza să mănânce, sau
nu mânca decât dovlecei, până când pielea lui a căpătat o nuanţă
portocalie. Dar cele mai îngrijorătoare simptome erau izbucnirile sale
de violenţă. Tom îşi ataca fraţii când aceştia se uitau la televizor sau
o lovea pe Lee din scaunul din spate al maşinii când aceasta încerca să
conducă. Lee ştia că astfel de crize temperamentale nu erau ceva
neobişnuit pentru un copil mic, dar intensitatea simptomelor lui Tom o
îngrijora.
Când Tom a făcut un an şi jumătate, Lee
s-a dus din nou cu el la diferiţi specialişti. De data aceasta, niciunul
nu i-a mai spus că avea un copil normal. Unul din medici i-a pus
diagnosticul de PKU, o condiţie metabolică ce putea conduce la
întârziere mintală. Un altul i-a spus că nu era vorba de PKU, ci de o
leziune cerebrală produsă la naştere care i-a privat creierul de oxigen.
După încă un an de consultaţii la tot felul de specialişti, lui Lee i
s-a apus că Tom nu avea să ducă niciodată o viaţă normală şi că va
trebui să fie instituţionalizat.
Lee s-a îngrozit. Cum şi-ar fi putut
trimite copilul de numai trei ani într-o instituţie în care
posibilitatea de a creşte normal ar fi fost periclitată pentru
totdeauna? Când Lee şi Frank au vizitat stabilimentul pe care li l-au
recomandat medicii, nu au găsit aici decât copii cu handicapuri mintale
grave, majoritatea fiind incapabili să comunice. Tom avea într-adevăr
probleme, a decis Lee, dar nu chiar atât de mari încât să îl trimită
aici.
Atunci, o infirmieră i-a povestit lui
Lee de existenţa unui spital din Ann Arbor care l-ar fi putut ajuta pe
Tom. Medicii şi psihiatrii de aici au ajuns la concluzia că acesta avea
un handicap mintal şi că nu va putea termina niciodată liceul. O
lucrătoare socială de aici le-a sugerat lui Frank şi Lee că vor avea
dificultăţi în a creşte un astfel de copil, căci amândoi făcuseră
facultatea.
– Nu va putea fi altceva decât un gunoier, le-a spus ea.
– Şi ce dacă? i-a ripostat Lee. Vreau să
îţi spun ceva: nu-mi pasă cu ce se va ocupa în viaţă. Eu îmi iubesc la
fel toţi copiii, indiferent de coeficientul lor de inteligenţă. Nu am de
gând să îl iubesc mai puţin pe Tom dacă nu este un geniu.
Tom a depăşit însă toate aşteptările
medicilor. Cu reticenţă, aceştia au fost de acord ca el să fie înscris
la o şcoală obişnuită. Deşi a avut într-adevăr perioade mai dificile,
Tom nu numai că a absolvit liceul, dar a făcut chiar doi ani şi jumătate
de facultate. Pe măsură ce a crescut, medicii şi-au schimbat
diagnosticul, ajungând la concluzia că incapacitatea lui era mai degrabă
de natură emoţională, şi i-au schimbat tratamentul în mod adecvat.
Sunt foarte bucuros că Lee nu a renunţat
să lupte pentru acel copil cu un început dificil în viaţă, căci acel
copil am fost eu. La ora actuală iau medicamente pentru controlul
stărilor mele emoţionale oscilante. Când mă gândesc însă la acei ani din
prima parte a vieţii mele, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat
o mamă atât de încăpăţânată cum e Lee, care a refuzat să asculte
predicţiile sumbre ale medicilor referitoare la lipsa mea de
perspectivă. Mama m-a iubit suficient de mult pentru a-şi asculta
propria inimă, care i-a spus că cea mai bună modalitate de a lupta
pentru un copil este credinţa şi iubirea necondiţionată.
- Tom Mulliga
