Am intrat
în biroul lui Thom Rutledge fără prea multe aşteptări. Fusesem tratată
de diverşi specialişti în tulburări de nutriţie vreme de peste şase
luni, iar anorexia / bulimia mea nu se ameliorase cu nimic. Ba chiar,
excesele alimentare, apoi cele de curăţire şi de înfometare se
înrăutăţeau zi de zi.
Aproape de îndată ce ne-am aşezat, Thom a
luat un scaun din colţ şi l-a pus direct în faţa mea. Eu eram sigură că
mă programasem la o şedinţă individuală de terapie. Chiar nu aveam chef
să ni se alăture cineva.
El a spus: „Vreau să îţi imaginezi că în
acest scaun stă tulburarea ta de nutriţie.” Mai întâi m-am uitat către
uşă; mă gândeam să o şterg curând. Apoi, lucrurile au devenit şi mai
ciudate. Thom a sugerat să-i dăm un nume bolii mele de nutriţie. Chiar
aşa, voia să-i dau un nume. El i-a spus „Ed”, explicând că este, de
fapt, un acronim pentru „eating disorder” (boală de nutriţie în lb.
engleză). Bun, asta era oarecum logic, dar eu tot mă întrebam cine are
mai multă nevoie de terapie – eu sau aşa-numitul expert psihoterapeut
din faţa mea.
Am scanat pereţii biroului, căutând ceva
diplome. Toţi ceilalţi specialişti în tulburări de nutriţie pe care îi
văzusem înainte îşi afişau diversele diplome şi certificate la vedere,
în birou. Referinţele lui Thom nu erau de găsit nicăieri. În schimb, am
văzut un animal împăiat (o specie pe care nu am recunoscut-o), o sticlă
goală de whiskey care slujea de vază pentru nişte flori uscate şi un set
supradimensionat de cărţi de joc. Serios, cărţile erau mari.
Cine e tipul ăsta? Ce caut eu aici? Şi de ce a dat bolii mele un nume de bărbat? Eram derutată.
După acele câteva clipe de ezitare,
mi-am amintit că îl plăteam pe omul ăsta mulţi bani ca să mă ajute cu
recuperarea din boala mea de nutriţie. Aşa că am decis să-i acord lui
Thom beneficiul îndoielii.
M-am uitat la scaun, complet detaşată şi
nemişcată şi mi-am imaginat tulburarea de nutriţie de care sufeream,
Ed, ca şi cum ar fi stat acolo. Când a văzut că aveam să intru în joc şi
să-i accept mica metaforă, Thom a trecut la nivelul următor de
stranietate: mi-a cerut să am o conversaţie cu Ed.
Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama
că scaunul acesta era cel mai vorbăreţ obiect de mobilier pe care îl
întâlnisem în viaţa mea. De fapt, scaunul acesta – Ed – avea destul de
multe de spus. Thom nu mai era singurul ciudat din încăpere.
Ed a spus: „Jenni, eşti grasă. De ce îl asculţi pe Thom? N-o să poţi niciodată să scapi de mine. Eu sunt cu tine de-o viaţă.”
A continuat: „Simţi cât de strâmţi îţi
stau blugii pe talie, chiar acum? Nu-i aşa că e foarte inconfortabil? Şi
aminteşte‑ţi că azi-dimineaţă a trebuit să îţi închei cureaua cu o
gaură mai încolo decât în mod normal. Asta înseamnă că e mai bine să nu
mănânci de cină.”
Ed a continuat să vorbească de-a lungul
şedinţei, făcând comentarii negative legate de mâncare, greutatea
corporală şi alte lucruri. Am stat şi l-am ascultat pe Ed şi toate mi se
păreau aşa de familiare. În cele din urmă, Thom a întrerupt şi a
întrebat: „Jenni, ai vrea să-i spui ceva lui Ed?”
Eu am rămas fără grai. Niciodată nu mi
se dăduse ocazia să răspund gândurilor pline de condamnare care îmi
conduceau viaţa de peste douăzeci de ani. Întotdeauna presupusesem că
gândurile astea erau pur şi simplu adevărul, că aşa eram eu. Eu eram
tulburarea mea de nutriţie. Însă acum se schimbase ceva. Thom îmi arăta
că gândurile negative care mă bântuiau zi şi noapte nu îşi aveau
originea în mine. Aceste gânduri, aceste insulte veneau de la Ed, nu de
la Jenni. Iar acum, Thom îi dădea lui Jenni şansa să îşi spună părerea.
N-aveam idee ce să spun. Ce să spui
cuiva care te-a manipulat, te-a maltratat şi te-a controlat ani de zile?
Ce să-i spui cuiva care te-a minţit o viaţă întreagă? Ce să-i spui
cuiva care, în cele din urmă, nu vrea decât să te distrugă?
Mi s-a părut că am rămas în tăcere vreme
de o veşnicie. În cele din urmă, l-am întrebat pe Ed: „De ce încerci
să-mi controlezi fiecare mişcare? De ce nu mă laşi în pace?” În cele
câteva secunde cât mi-a trebuit ca să pun întrebările astea, am simţit
un pic de separare faţă de Ed. Şi m-am simţit atât de bine.
Aşa că am continuat să vorbesc cu Ed:
„Tu mi-ai spus că eram grasă pe când aveam doar patru ani, la cursul de
dans? Şi de ce nu m-ai lăsat niciodată să mănânc bomboane de Halloween,
în copilărie? O bomboană n-avea să-mi facă rău. Întotdeauna arătau atât
de bine. Şi de ce mărimea de la rochie e singurul lucru pe care mi-l
amintesc, de la balul din liceu? Ai spus că asta e tot ce contează. La
facultate, tu m-ai convins să merg la baie şi să mă forţez să vomit
totul atunci, prima dată, nu-i aşa? De ce?”
Aveam atât de multe întrebări pentru Ed.
Thom a menţionat că niciodată nu aveam să primesc de la Ed răspunsurile
pe care le voiam, dar întrebările erau un bun început. Thom mi-a
zâmbit. Cred că am zâmbit şi eu.
Înainte să-mi dau seama, sesiunea cu
Thom s-a terminat, iar eu ieşeam pe uşă şi mă îndreptam către maşină.
Însă de data asta, spre deosebire de momentele când ieşeam de la alte
ședințe de terapie, acum plecam cu ceva nou. Plecam cu speranţă. În
timpul pe care îl petrecusem cu Thom în ziua aceea, o redescoperisem pe
Jenni, partea sănătoasă din mine, care voia să trăiască şi să se
elibereze de boala mea de nutriţie. Am învăţat că ea avea doar nevoie de
multă răbdare şi de timp ca să crească.
Am intrat în maşină, am pornit motorul
şi am pornit spre casă. De data asta era un drum nou; eram pe calea
adevăratei recuperări. Şi acum ştiam că pot să o fac.
L-am auzit pe Ed chicotind pe bancheta
din spate şi mormăind ceva despre cum n-avea să mă părăsească niciodată.
Cu toată inspiraţia pe care tocmai o găsisem în biroul lui Thom, mi-am
imaginat că opresc maşina şi că îl arunc pe Ed afară. Asta cu siguranţă că nu o să fie uşor, m-am gândit, dar pot să o fac.
Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare
