marți, 13 ianuarie 2015

Scaunul gol




Am intrat în biroul lui Thom Rutledge fără prea multe aşteptări. Fusesem tratată de diverşi specialişti în tulburări de nutriţie vreme de peste şase luni, iar anorexia / bulimia mea nu se ameliorase cu nimic. Ba chiar, excesele alimentare, apoi cele de curăţire şi de înfometare se înrăutăţeau zi de zi.
Aproape de îndată ce ne-am aşezat, Thom a luat un scaun din colţ şi l-a pus direct în faţa mea. Eu eram sigură că mă programasem la o şedinţă individuală de terapie. Chiar nu aveam chef să ni se alăture cineva.
El a spus: „Vreau să îţi imaginezi că în acest scaun stă tulburarea ta de nutriţie.” Mai întâi m-am uitat către uşă; mă gândeam să o şterg curând. Apoi, lucrurile au devenit şi mai ciudate. Thom a sugerat să-i dăm un nume bolii mele de nutriţie. Chiar aşa, voia să-i dau un nume. El i-a spus „Ed”, explicând că este, de fapt, un acronim pentru „eating disorder” (boală de nutriţie în lb. engleză). Bun, asta era oarecum logic, dar eu tot mă întrebam cine are mai multă nevoie de terapie – eu sau aşa-numitul expert psihoterapeut din faţa mea.
Am scanat pereţii biroului, căutând ceva diplome. Toţi ceilalţi specialişti în tulburări de nutriţie pe care îi văzusem înainte îşi afişau diversele diplome şi certificate la vedere, în birou. Referinţele lui Thom nu erau de găsit nicăieri. În schimb, am văzut un animal împăiat (o specie pe care nu am recunoscut-o), o sticlă goală de whiskey care slujea de vază pentru nişte flori uscate şi un set supradimensionat de cărţi de joc. Serios, cărţile erau mari.
Cine e tipul ăsta? Ce caut eu aici? Şi de ce a dat bolii mele un nume de bărbat? Eram derutată.
După acele câteva clipe de ezitare, mi-am amintit că îl plăteam pe omul ăsta mulţi bani ca să mă ajute cu recuperarea din boala mea de nutriţie. Aşa că am decis să-i acord lui Thom beneficiul îndoielii.
M-am uitat la scaun, complet detaşată şi nemişcată şi mi-am imaginat tulburarea de nutriţie de care sufeream, Ed, ca şi cum ar fi stat acolo. Când a văzut că aveam să intru în joc şi să-i accept mica metaforă, Thom a trecut la nivelul următor de stranietate: mi-a cerut să am o conversaţie cu Ed.
Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că scaunul acesta era cel mai vorbăreţ obiect de mobilier pe care îl întâlnisem în viaţa mea. De fapt, scaunul acesta – Ed – avea destul de multe de spus. Thom nu mai era singurul ciudat din încăpere.
Ed a spus: „Jenni, eşti grasă. De ce îl asculţi pe Thom? N-o să poţi niciodată să scapi de mine. Eu sunt cu tine de-o viaţă.”
A continuat: „Simţi cât de strâmţi îţi stau blugii pe talie, chiar acum? Nu-i aşa că e foarte inconfortabil? Şi aminteşte‑ţi că azi-dimineaţă a trebuit să îţi închei cureaua cu o gaură mai încolo decât în mod normal. Asta înseamnă că e mai bine să nu mănânci de cină.”
Ed a continuat să vorbească de-a lungul şedinţei, făcând comentarii negative legate de mâncare, greutatea corporală şi alte lucruri. Am stat şi l-am ascultat pe Ed şi toate mi se păreau aşa de familiare. În cele din urmă, Thom a întrerupt şi a întrebat: „Jenni, ai vrea să-i spui ceva lui Ed?”
Eu am rămas fără grai. Niciodată nu mi se dăduse ocazia să răspund gândurilor pline de condamnare care îmi conduceau viaţa de peste douăzeci de ani. Întotdeauna presupusesem că gândurile astea erau pur şi simplu adevărul, că aşa eram eu. Eu eram tulburarea mea de nutriţie. Însă acum se schimbase ceva. Thom îmi arăta că gândurile negative care mă bântuiau zi şi noapte nu îşi aveau originea în mine. Aceste gânduri, aceste insulte veneau de la Ed, nu de la Jenni. Iar acum, Thom îi dădea lui Jenni şansa să îşi spună părerea.
N-aveam idee ce să spun. Ce să spui cuiva care te-a manipulat, te-a maltratat şi te-a controlat ani de zile? Ce să-i spui cuiva care te-a minţit o viaţă întreagă? Ce să-i spui cuiva care, în cele din urmă, nu vrea decât să te distrugă?
Mi s-a părut că am rămas în tăcere vreme de o veşnicie. În cele din urmă, l-am întrebat pe Ed: „De ce încerci să-mi controlezi fiecare mişcare? De ce nu mă laşi în pace?” În cele câteva secunde cât mi-a trebuit ca să pun întrebările astea, am simţit un pic de separare faţă de Ed. Şi m-am simţit atât de bine.
Aşa că am continuat să vorbesc cu Ed: „Tu mi-ai spus că eram grasă pe când aveam doar patru ani, la cursul de dans? Şi de ce nu m-ai lăsat niciodată să mănânc bomboane de Halloween, în copilărie? O bomboană n-avea să-mi facă rău. Întotdeauna arătau atât de bine. Şi de ce mărimea de la rochie e singurul lucru pe care mi-l amintesc, de la balul din liceu? Ai spus că asta e tot ce contează. La facultate, tu m-ai convins să merg la baie şi să mă forţez să vomit totul atunci, prima dată, nu-i aşa? De ce?”
Aveam atât de multe întrebări pentru Ed. Thom a menţionat că niciodată nu aveam să primesc de la Ed răspunsurile pe care le voiam, dar întrebările erau un bun început. Thom mi-a zâmbit. Cred că am zâmbit şi eu.
Înainte să-mi dau seama, sesiunea cu Thom s-a terminat, iar eu ieşeam pe uşă şi mă îndreptam către maşină. Însă de data asta, spre deosebire de momentele când ieşeam de la alte ședințe de terapie, acum plecam cu ceva nou. Plecam cu speranţă. În timpul pe care îl petrecusem cu Thom în ziua aceea, o redescoperisem pe Jenni, partea sănătoasă din mine, care voia să trăiască şi să se elibereze de boala mea de nutriţie. Am învăţat că ea avea doar nevoie de multă răbdare şi de timp ca să crească.
Am intrat în maşină, am pornit motorul şi am pornit spre casă. De data asta era un drum nou; eram pe calea adevăratei recuperări. Şi acum ştiam că pot să o fac.
L-am auzit pe Ed chicotind pe bancheta din spate şi mormăind ceva despre cum n-avea să mă părăsească niciodată. Cu toată inspiraţia pe care tocmai o găsisem în biroul lui Thom, mi-am imaginat că opresc maşina şi că îl arunc pe Ed afară. Asta cu siguranţă că nu o să fie uşor, m-am gândit, dar pot să o fac. 

Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare