marți, 13 ianuarie 2015

Eşti bine, mami?

 Eram profund concentrată, căci lucram la un proiect important, când a sunat telefonul. „De ce tocmai acum?”, m-am lamentat frustrată când bona mi-a spus că fiul meu în vârstă de doi ani nu se simţea bine.
– Jordan nu pare el însuşi, mi-a spus ea. Nu are febră, dar este foarte letargic.
În timpul lungului drum către casă, m-am calmat şi m-am gândit la Jordan. Mi-am adus aminte cât de surprinsă am fost când am aflat că eram însărcinată cu el. În adolescenţă m-am autoconvins că nu îmi doresc copii. Ce-i drept, nu mi-aş fi imaginat nici că mă voi îndrăgosti de un tată singur cu două fetiţe!
După cinci ani de căsnicie, am învăţat să iubesc rolul de mamă vitregă. Am constatat că acest rol mi se potriveşte, marele merit aparţinându-le celor două fete vitrege ale mele. Mi-am făcut însă griji, neştiind cum vor reacţiona acestea auzind că vor avea un frăţior, mai ales că abia ajunseseră ele însele într-un punct în care se simţeau în sfârşit în siguranţă alături de mine. Amintindu-mi reacţia lor, am izbucnit în râs. Fetele m-au dus imediat la baie, departe de tatăl lor, şi şi-au exprimat unica lor îngrijorare:
– Asta înseamnă că tu şi cu tata aţi făcut sex!?
Şapte luni mai târziu, după 22 de ore de travaliu dificil, am putut în sfârşit să îi aruncăm prima privire lui Jordan. Dat fiind numele de familie al acestuia, care este Perez8, nu ne aşteptam la un copil roşcat, dar exact de asta am avut parte. Era un bebeluş superb, sănătos şi cu ochii atât de închişi la culoare că păreau negri.
– Este parte din noi toţi, a spus Val, fiica noastră mai mare, când l-a văzut prima dată pe noul ei frăţior. Este liantul care ne uneşte pe toţi.
M-am întrerupt din reverie când am ajuns acasă. Mi-am parcat maşina pe alee şi am alergat în casă. Jordan dormea, dar respira greu şi era scăldat în transpiraţie. L-am luat în braţe, l-am fixat în scaunul de copil şi m-am îndreptat glonţ către cabinetul medicului nostru.
În timp ce conduceam, mi-am împărţit atenţia între drumul din faţa mea şi Jordan. Bona avea dreptate: nu părea el însuşi. Se trezise, dar mă privea cu ochi trişti şi obosiţi.
La câteva străzi distanţă de cabinetul doctorului m-am uitat din nou la el. Buzele sale începuseră să tremure, mai întâi uşor, apoi din ce în ce mai puternic. Am văzut apoi că din gură îi iese o spumă albă. Îngrozită, m-am uitat cum trupuşorul lui intră în spasme, iar ochii i se dau peste cap. Atacul a încetat la fel de brusc cum a început, iar Jordan a alunecat pe scaunul său.
Panicată, am trecut peste două semafoare roşii şi am accelerat. Când l-am ridicat de pe scaun, Jordan era complet inert, iar ochii goi îi erau aţintiţi către spaţiul din faţa lui. Abia atunci mi-am dat seama că nu respiră!
– S-a întâmplat ceva îngrozitor, am ţipat în timp ce intram în clădire.
Alertat de ţipetele mele, doctorul a ieşit în sala de aşteptare şi l-a smuls pe Jordan din braţele mele. A verificat dacă are puls, apoi le-a spus infirmierelor să cheme ambulanţa, în timp ce el a început procedura de resuscitare. O altă infirmieră m-a reţinut pe coridor, de unde nu am putut decât să ascult cum încercau să îmi resusciteze fiul.
– Haide, copilaşule, a spus cineva pe un ton implorator. Întoarce-te la noi.
– Nu pot obţine semne vitale, a strigat o altă voce.
 Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Eram complet confuză şi speriată de moarte că îmi pierd copilul. Doream să fiu lângă Jordan, să îl ţin de mânuţă, să îl sărut pe obrăjori şi să îi spun că totul va fi bine. Eram atât de terorizată încât nu mă mai puteam controla.
Când au ajuns medicii de pe ambulanţă, Jordan încă nu respira. Medicii i-au aplicat la rândul lor procedura de resuscitare, apoi l-au scos în grabă pe o targă cu rotile.
– L-am conectat la aparatele de susţinere a vieţii, mi-a spus un medic. Fiul dumneavoastră nu poate respira singur deocamdată, aşa că aparatele fac acest lucru în locul lui.
M-am întâlnit cu soţul meu într-o cameră privată din cadrul spitalului. Văzându-l cum plânge cu suspine, mi-am dat seama că nu l-am mai văzut niciodată plângând până atunci. O infirmieră a intrat în cameră şi ne-a întrebat cu blândeţe dacă dorim să chemăm un pastor.
– Nu! a strigat soţul meu. Jordan va fi bine!
O oră mai târziu, ni s-a permis în sfârşit să îl vedem pe Jordan. Copilaşul meu arăta atât de micuţ şi de fragil, aşa cum era legat la toate acele tuburi şi încă tremurând. Spasmele au reînceput de îndată ce a fost resuscitat.
Medicul din salonul de urgenţă era în mod evident frustrat.
– Tot ce vă pot spune este că Jordan este un copilaş foarte, foarte bolnav. I-am dat doza maxim admisă de fenobarbital, dar spasmele nu au încetat.
A trecut astfel încă o oră. În cele din urmă, Jordan a fost stabilizat şi trimis la un spital pediatric. Încă mai era conectat la aparate, dar spasmele încetaseră în sfârşit.
Aparatul de scanare nu a descoperit nimic neobişnuit. Coloana vertebrală era normală. Nu existau explicaţii pentru atacul sever prin care tocmai a trecut şi medicii nu-şi puteau da seama dacă lipsa de oxigen i-a afectat sau nu creierul.
Ni s-a permis să rămânem cu Jordan în salonul de terapie intensivă. Aşa cum îmi dorisem mai devreme, i-am luat mânuţa în a mea, l-am sărutat pe obrăjori şi i-am spus că totul va fi bine. Mai târziu în acea seară, în timp ce familia noastră şi pastorul se rugau în sala de aşteptare, Jordan a început să tuşească, după care a respirat pentru prima dată de la atacul avut.
A doua zi dimineaţa, când Jordan şi-a deschis în sfârşit ochii, nu prea ştiam la ce să ne aşteptăm. Nu era exclus să fi suferit leziuni cerebrale, dar eu şi soţul meu eram convinşi că vom face faţă oricărei situaţii. Singurul lucru care ni se părea insuportabil era să îl pierdem.
Încă sub efectul medicamentelor, Jordan a încercat să îşi focalizeze privirea. Ştiam că dacă ne va recunoaşte, totul va fi bine. Încet, el s-a uitat la mine şi la soţul meu. Când şi-a întins mâinile către noi şi a spus slăbit: „Mami, tati”, am izbucnit în plâns.
Văzându-mă că plâng, Jordan m-a întrebat preocupat:
– Eşti bine, mami?
Eram copleşită. După ce s-a luptat pentru viaţa sa în ultimele 24 de ore, nepreţuitul meu copil era îngrijorat pentru mine!
– O, da, dragul meu băiat, i-am răspuns, mângâindu-l uşor pe obraz. Sunt foarte bine.
De atunci au trecut şase luni, iar Jordan şi-a revenit complet. Am renunţat în sfârşit să mai dorm pe podea în dormitorul lui şi nu mai simt nevoia să îi monitorizez fiecare mişcare cu ajutorul aparatelor medicale. Nu ştim nici astăzi ce anume i-a provocat acel atac. Ar fi putut fi o infecţie virală, sau poate o schimbare bruscă a temperaturii corpului. Din cauza acestei incertitudini, Jordan va fi nevoit să ia medicamente antispasmice timp de cel puţin doi ani.
Aseară l-am privit pe Jordan jucând fotbal cu tatăl şi cu surorile lui în curtea casei, şi mi-am adus din nou aminte cât de aproape am fost să îl pierdem. Mingea a sărit la un moment dat în casă, iar Jordan a venit în fugă după ea. Când i-am dat-o, copilul a văzut din nou lacrimi în ochii mei. Şi-a pus o mână pe genunchiul meu şi m-a întrebat îngrijorat:
– Eşti bine, mami?
– O, da, dragul meu băiat, i-am răspuns zâmbindu-i şi îmbrăţişându-l strâns. Sunt cât se poate de bine.
  • Christine Pere