Eram profund concentrată, căci lucram la un proiect important, când a sunat telefonul. „De ce tocmai acum?”, m-am lamentat frustrată când bona mi-a spus că fiul meu în vârstă de doi ani nu se simţea bine.
– Jordan nu pare el însuşi, mi-a spus ea. Nu are febră, dar este foarte letargic.
În timpul lungului drum către casă, m-am
calmat şi m-am gândit la Jordan. Mi-am adus aminte cât de surprinsă am
fost când am aflat că eram însărcinată cu el. În adolescenţă m-am
autoconvins că nu îmi doresc copii. Ce-i drept, nu mi-aş fi imaginat
nici că mă voi îndrăgosti de un tată singur cu două fetiţe!
După cinci ani de căsnicie, am învăţat
să iubesc rolul de mamă vitregă. Am constatat că acest rol mi se
potriveşte, marele merit aparţinându-le celor două fete vitrege ale
mele. Mi-am făcut însă griji, neştiind cum vor reacţiona acestea auzind
că vor avea un frăţior, mai ales că abia ajunseseră ele însele într-un
punct în care se simţeau în sfârşit în siguranţă alături de mine.
Amintindu-mi reacţia lor, am izbucnit în râs. Fetele m-au dus imediat la
baie, departe de tatăl lor, şi şi-au exprimat unica lor îngrijorare:
– Asta înseamnă că tu şi cu tata aţi făcut sex!?
Şapte luni mai târziu, după 22 de ore de
travaliu dificil, am putut în sfârşit să îi aruncăm prima privire lui
Jordan. Dat fiind numele de familie al acestuia, care este Perez8,
nu ne aşteptam la un copil roşcat, dar exact de asta am avut parte. Era
un bebeluş superb, sănătos şi cu ochii atât de închişi la culoare că
păreau negri.
– Este parte din noi toţi, a spus Val,
fiica noastră mai mare, când l-a văzut prima dată pe noul ei frăţior.
Este liantul care ne uneşte pe toţi.
M-am întrerupt din reverie când am ajuns
acasă. Mi-am parcat maşina pe alee şi am alergat în casă. Jordan
dormea, dar respira greu şi era scăldat în transpiraţie. L-am luat în
braţe, l-am fixat în scaunul de copil şi m-am îndreptat glonţ către
cabinetul medicului nostru.
În timp ce conduceam, mi-am împărţit
atenţia între drumul din faţa mea şi Jordan. Bona avea dreptate: nu
părea el însuşi. Se trezise, dar mă privea cu ochi trişti şi obosiţi.
La câteva străzi distanţă de cabinetul
doctorului m-am uitat din nou la el. Buzele sale începuseră să tremure,
mai întâi uşor, apoi din ce în ce mai puternic. Am văzut apoi că din
gură îi iese o spumă albă. Îngrozită, m-am uitat cum trupuşorul lui
intră în spasme, iar ochii i se dau peste cap. Atacul a încetat la fel
de brusc cum a început, iar Jordan a alunecat pe scaunul său.
Panicată, am trecut peste două semafoare
roşii şi am accelerat. Când l-am ridicat de pe scaun, Jordan era
complet inert, iar ochii goi îi erau aţintiţi către spaţiul din faţa
lui. Abia atunci mi-am dat seama că nu respiră!
– S-a întâmplat ceva îngrozitor, am ţipat în timp ce intram în clădire.
Alertat de ţipetele mele, doctorul a
ieşit în sala de aşteptare şi l-a smuls pe Jordan din braţele mele. A
verificat dacă are puls, apoi le-a spus infirmierelor să cheme
ambulanţa, în timp ce el a început procedura de resuscitare. O altă
infirmieră m-a reţinut pe coridor, de unde nu am putut decât să ascult
cum încercau să îmi resusciteze fiul.
– Haide, copilaşule, a spus cineva pe un ton implorator. Întoarce-te la noi.
– Nu pot obţine semne vitale, a strigat o altă voce.
Nu-mi venea să cred ce se întâmpla.
Eram complet confuză şi speriată de moarte că îmi pierd copilul. Doream
să fiu lângă Jordan, să îl ţin de mânuţă, să îl sărut pe obrăjori şi să
îi spun că totul va fi bine. Eram atât de terorizată încât nu mă mai
puteam controla.
Când au ajuns medicii de pe ambulanţă,
Jordan încă nu respira. Medicii i-au aplicat la rândul lor procedura de
resuscitare, apoi l-au scos în grabă pe o targă cu rotile.
– L-am conectat la aparatele de
susţinere a vieţii, mi-a spus un medic. Fiul dumneavoastră nu poate
respira singur deocamdată, aşa că aparatele fac acest lucru în locul
lui.
M-am întâlnit cu soţul meu într-o cameră
privată din cadrul spitalului. Văzându-l cum plânge cu suspine, mi-am
dat seama că nu l-am mai văzut niciodată plângând până atunci. O
infirmieră a intrat în cameră şi ne-a întrebat cu blândeţe dacă dorim să
chemăm un pastor.
– Nu! a strigat soţul meu. Jordan va fi bine!
O oră mai târziu, ni s-a permis în
sfârşit să îl vedem pe Jordan. Copilaşul meu arăta atât de micuţ şi de
fragil, aşa cum era legat la toate acele tuburi şi încă tremurând.
Spasmele au reînceput de îndată ce a fost resuscitat.
Medicul din salonul de urgenţă era în mod evident frustrat.
– Tot ce vă pot spune este că Jordan
este un copilaş foarte, foarte bolnav. I-am dat doza maxim admisă de
fenobarbital, dar spasmele nu au încetat.
A trecut astfel încă o oră. În cele din
urmă, Jordan a fost stabilizat şi trimis la un spital pediatric. Încă
mai era conectat la aparate, dar spasmele încetaseră în sfârşit.
Aparatul de scanare nu a descoperit
nimic neobişnuit. Coloana vertebrală era normală. Nu existau explicaţii
pentru atacul sever prin care tocmai a trecut şi medicii nu-şi puteau da
seama dacă lipsa de oxigen i-a afectat sau nu creierul.
Ni s-a permis să rămânem cu Jordan în
salonul de terapie intensivă. Aşa cum îmi dorisem mai devreme, i-am luat
mânuţa în a mea, l-am sărutat pe obrăjori şi i-am spus că totul va fi
bine. Mai târziu în acea seară, în timp ce familia noastră şi pastorul
se rugau în sala de aşteptare, Jordan a început să tuşească, după care a
respirat pentru prima dată de la atacul avut.
A doua zi dimineaţa, când Jordan şi-a
deschis în sfârşit ochii, nu prea ştiam la ce să ne aşteptăm. Nu era
exclus să fi suferit leziuni cerebrale, dar eu şi soţul meu eram
convinşi că vom face faţă oricărei situaţii. Singurul lucru care ni se
părea insuportabil era să îl pierdem.
Încă sub efectul medicamentelor, Jordan a
încercat să îşi focalizeze privirea. Ştiam că dacă ne va recunoaşte,
totul va fi bine. Încet, el s-a uitat la mine şi la soţul meu. Când şi-a
întins mâinile către noi şi a spus slăbit: „Mami, tati”, am izbucnit în
plâns.
Văzându-mă că plâng, Jordan m-a întrebat preocupat:
– Eşti bine, mami?
Eram copleşită. După ce s-a luptat pentru viaţa sa în ultimele 24 de ore, nepreţuitul meu copil era îngrijorat pentru mine!
– O, da, dragul meu băiat, i-am răspuns, mângâindu-l uşor pe obraz. Sunt foarte bine.
De atunci au trecut şase luni, iar
Jordan şi-a revenit complet. Am renunţat în sfârşit să mai dorm pe podea
în dormitorul lui şi nu mai simt nevoia să îi monitorizez fiecare
mişcare cu ajutorul aparatelor medicale. Nu ştim nici astăzi ce anume
i-a provocat acel atac. Ar fi putut fi o infecţie virală, sau poate o
schimbare bruscă a temperaturii corpului. Din cauza acestei
incertitudini, Jordan va fi nevoit să ia medicamente antispasmice timp
de cel puţin doi ani.
Aseară l-am privit pe Jordan jucând
fotbal cu tatăl şi cu surorile lui în curtea casei, şi mi-am adus din
nou aminte cât de aproape am fost să îl pierdem. Mingea a sărit la un
moment dat în casă, iar Jordan a venit în fugă după ea. Când i-am dat-o,
copilul a văzut din nou lacrimi în ochii mei. Şi-a pus o mână pe
genunchiul meu şi m-a întrebat îngrijorat:
– Eşti bine, mami?
– O, da, dragul meu băiat, i-am răspuns zâmbindu-i şi îmbrăţişându-l strâns. Sunt cât se poate de bine.
- Christine Pere
