Am cãutat sã vin aproape de tine, te-am stigat din toatã inima; şi când m-am îndreptat spre tine, te-am aflat venind spre mine. (Judah Halevi)
Camera de spital, tãcutã şi întunecatã, începuse sã-mi parã aproape irealã, pe mãsurã ce ziua se scurgea încet, de parcã asistam la un tablou dintr-un teatru întunecat. Şi totuşi scena era întristãtor de realã – fratele meu, sora mea şi cu mine, fiecare pierdut în propriile gãnduri, privind tãcuţi, cum mama, aşezatã lângã patul tatii şi ţinându-l de mânã, îi vorbea în şoaptã, deşi el nu era conştient. Tatãl nostru, dupã ani în care suportase cu stoicism durerea şi degradarea unei boli care avea sã-i aducã sfârşitul, se afla aproape de capãtul luptei şi intrase în coma dis-de–dimineaţã în aceea zi. Ştiam cã bãtea ceasul morţii.
Mama încetã sã mai vorbeascã tatii şi am observant cã îşi privea inelele de cununie şi logodnã şi zâmbea blând. Zâmbeam şi eu ştiind cã se gândea la ritualul care durase 40 de ani în cãsnicia ei. Mama, energicã şi veşnic neastâmpatã, avea mereu încurcate inelele pe deget. Tata, calm şi ordonat, îi lua mâna şi îi îndrepta cu grijã inelele, pânã le punea cum trebuia la locul lor. Deşi sensibil şi iubitor, cuvintele ,,Te iubesc”, nu-i veneau uşor pe buze, aşa cã pe parcursul anilor şi-a exprimat sentimentele în fel şi chip, cum era şi acesta.
Dupã o lungã pauzã, mama s-a întors cãtre noi şi ne-a spus cu voce pierdutã şi tristã: ,,Ştiu cã tata ne va pãrãsi curând, dar şi-a pierdut cunoştinţa pe neaşteptate şi n-am avut ocazia sã-i mai spun adio pentru ultima data şi cã îl iubesc.”
Plecându-mi capul, am tânjit sã mã rog sã se întâmple o minune care sã-i lase sã-şi împãrtãşeascã dragostea pentru ultima oarã, dar inima mea era atât de plinã încât pur şi simplu cuvintele refuzau sã iasã.
Ştiam cã nu puteam face altceva decât sã aşteptãm. Pe mãsurã ce noaptea înainta am aţipit cu toţii pe rând, iar în încãpere s-a lãsat liniştea. Deodatã, am sãrit din somn. Mama începuse sã plângã. Temându-ne de ce era mai rãu, am sãrit în picioare ca s-o mângâiem. Dar spre surprinderea noastrã, ne-am dat seama cã erau lacrimi de bucurie. Cãci uitându-ne unde privea ea, am observant cã încã îl mai ţinea pe tata de mânã, dar nu se ştie cum, el îşi mişcase puţin şi cealaltã mânã şi şi-o pusese peste mâna mamei.
Zâmbind printre lacrimi, ne-a explicat: ,,Pentru o clipã doar, a privit drept la mine. ”Se opri, privind iar mâna. ,,Apoi”, zise ea şoptit, cu vocea înecatã de emoţie, ,,mi-a îndreptat inelele.”
Tata a murit o orã mai târziu. Însã Dumnezeu, în nemãrginita Lui înţelepciune, ştiuse ce era în sufletele noastre înainte ca vreunul din noi sã-i poate cere ceva. Rugãciunea noastrã fusese împlinitã într-un fel pe care îl vom preţui tot restul vieţii noastre.
Mama îşi primise salutul de rãmas bun.
Karen Corkern Babb
Camera de spital, tãcutã şi întunecatã, începuse sã-mi parã aproape irealã, pe mãsurã ce ziua se scurgea încet, de parcã asistam la un tablou dintr-un teatru întunecat. Şi totuşi scena era întristãtor de realã – fratele meu, sora mea şi cu mine, fiecare pierdut în propriile gãnduri, privind tãcuţi, cum mama, aşezatã lângã patul tatii şi ţinându-l de mânã, îi vorbea în şoaptã, deşi el nu era conştient. Tatãl nostru, dupã ani în care suportase cu stoicism durerea şi degradarea unei boli care avea sã-i aducã sfârşitul, se afla aproape de capãtul luptei şi intrase în coma dis-de–dimineaţã în aceea zi. Ştiam cã bãtea ceasul morţii.
Mama încetã sã mai vorbeascã tatii şi am observant cã îşi privea inelele de cununie şi logodnã şi zâmbea blând. Zâmbeam şi eu ştiind cã se gândea la ritualul care durase 40 de ani în cãsnicia ei. Mama, energicã şi veşnic neastâmpatã, avea mereu încurcate inelele pe deget. Tata, calm şi ordonat, îi lua mâna şi îi îndrepta cu grijã inelele, pânã le punea cum trebuia la locul lor. Deşi sensibil şi iubitor, cuvintele ,,Te iubesc”, nu-i veneau uşor pe buze, aşa cã pe parcursul anilor şi-a exprimat sentimentele în fel şi chip, cum era şi acesta.
Dupã o lungã pauzã, mama s-a întors cãtre noi şi ne-a spus cu voce pierdutã şi tristã: ,,Ştiu cã tata ne va pãrãsi curând, dar şi-a pierdut cunoştinţa pe neaşteptate şi n-am avut ocazia sã-i mai spun adio pentru ultima data şi cã îl iubesc.”
Plecându-mi capul, am tânjit sã mã rog sã se întâmple o minune care sã-i lase sã-şi împãrtãşeascã dragostea pentru ultima oarã, dar inima mea era atât de plinã încât pur şi simplu cuvintele refuzau sã iasã.
Ştiam cã nu puteam face altceva decât sã aşteptãm. Pe mãsurã ce noaptea înainta am aţipit cu toţii pe rând, iar în încãpere s-a lãsat liniştea. Deodatã, am sãrit din somn. Mama începuse sã plângã. Temându-ne de ce era mai rãu, am sãrit în picioare ca s-o mângâiem. Dar spre surprinderea noastrã, ne-am dat seama cã erau lacrimi de bucurie. Cãci uitându-ne unde privea ea, am observant cã încã îl mai ţinea pe tata de mânã, dar nu se ştie cum, el îşi mişcase puţin şi cealaltã mânã şi şi-o pusese peste mâna mamei.
Zâmbind printre lacrimi, ne-a explicat: ,,Pentru o clipã doar, a privit drept la mine. ”Se opri, privind iar mâna. ,,Apoi”, zise ea şoptit, cu vocea înecatã de emoţie, ,,mi-a îndreptat inelele.”
Tata a murit o orã mai târziu. Însã Dumnezeu, în nemãrginita Lui înţelepciune, ştiuse ce era în sufletele noastre înainte ca vreunul din noi sã-i poate cere ceva. Rugãciunea noastrã fusese împlinitã într-un fel pe care îl vom preţui tot restul vieţii noastre.
Mama îşi primise salutul de rãmas bun.
Karen Corkern Babb
