sâmbătă, 27 septembrie 2014

„Da, mamă, ne vedem mai târziu.”

"Poate că nu sunt stele, ci nişte deschizături în cer, prin care iubirea celor dragi pe care i-am pierdut se scurge şi străluceşte peste noi, ca să ne dea de ştire că sunt fericiţi."

Inspirat dintr-o legendă a eschimoşilor

Când m-am întors acasă de la înmormântarea unui membru al bisericii, fiica mea mai mare, Jenny, m-a întrebat despre slujbă. Fusesem foarte mişcată de o poveste pe care o spusese preotul, despre o libelulă, aşa că i-am spus-o şi lui Jen.

Un grup de gândaci de apă vorbeau într-o zi despre cum au văzut alţi gândaci care se căţărau pe o frunză de nufăr şi apoi dispăreau din vedere. Se întrebau unde puteau să se fi dus ceilalţi gândaci.

Şi-au promis unul altuia că, dacă vreunul din ei ajunge vreodată pe frunza de nufăr şi dispare, o să se întoarcă şi să le spună celorlalţi unde fusese.

Cam la vreo săptămână după aceea, unul dintre gândacii de apă s-a căţărat pe frunza de nufăr şi a ieşit pe partea cealaltă. Stând acolo, s-a transformat într-o libelulă. Corpul lui a căpătat un luciu irizat, iar din spate îi ieşeau patru aripi minunate.

Libelula a fluturat din aripi şi şi-a luat zborul, făcând bucle şi rotindu-se prin cerul luminat de soare. În miezul zborului ei plin de bucurie, şi-a amintit de promisiunea pe care o făcuse, să se întoarcă şi să le spună celorlalţi unde ajunsese. Aşa că libelula s-a lăsat pe suprafaţa apei şi a încercat să intre din nou în apă, dar oricât ar fi încercat, n-a putut să se întoarcă.

Libelula şi-a spus în sine: "Ei bine, am încercat să îmi ţin promisiunea, dar chiar şi dacă m-aş întoarce, ceilalţi nu m-ar recunoaşte, în noul, măreţul meu corp. Cred că o să trebuiască să aştepte până se urcă şi ei pe frunza de nufăr, ca să afle unde m-am dus şi ce am devenit."

Când am terminat de spus povestioara, fiica mea a spus, cu lacrimi curgându-i pe obraji: „Mama, e foarte frumos!” Am fost de acord cu ea şi am mai vorbit o vreme despre poveste.

Două zile mai târziu, duminică dimineaţa devreme, pe 9 iulie 1995, Jenny a venit la mine în cameră şi m-a trezit, să-mi spună la revedere înainte să plece la servici, la o staţiune de pe lacul Okoboji.

Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, şi i-am spus că ne vedem deseară, când aveam să mă duc la lac, pentru o săptămână de vacanţă. Am întrebat-o dacă mâncase ceva la micul dejun şi dacă se trezise bine, pentru că stătusem până târziu cu o seară înainte. Ştiam că e obosită.............


„Da, mamă, ne vedem mai târziu." Acestea au fost ultimele cuvinte ale  fetei mele.După câteva ore a început cel mai urât coşmar al nostru. Jenny fusese implicată într-o coliziune frontală şi era transportată cu avionul la Sioux Falls, în South Dakota.

Gândurile m-au năpădit: De ce nu i-am făcut micul dejun? I-am spus că o iubesc? Dacă aş fi ţinut-o cu mine câteva minute mai mult, oare lucrurile ar fi stat altfel? De ce n-am îmbrăţişat-o un pic mai îndelung? De ce n-am ţinut-o acasă în vara aia, în loc să îi dau voie să lucreze la lac? De ce? De ce? De ce?

Am luat avionul la Sioux Falls şi am ajuns la prânz. Jen a noastră era rănită mortal şi a murit la ora zece, în seara aceea. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat o alegere, aş fi schimbat locul cu ea într-o secundă. Jenny avea atât de multe de dat lumii ăsteia. Era aşa de deşteaptă, de frumoasă şi de iubitoare.

În vinerea aceea, soţul meu şi cu mine ne-am dus la lac, să ne vedem rudele şi ne-am oprit să vedem locul unde se petrecuse accidentul. Nu-mi amintesc prea multe, dar ştiu că am fost isterică, încercând să îmi dau seama ce se întâmplase şi de ce.

Părăsind scena accidentului, l-am rugat pe soţul meu să mă ducă la o seră, căci aveam nevoie să am în preajmă flori frumoase. Pur şi simplu nu puteam încă să dau ochii cu nimeni.

Mergând către partea din spate a serei încălzite, am auzit un fluturat de aripi, ca şi cum o pasăre sau un colibri ar fi lovit în acoperiş. Eu mă uitam la un trandafir frumos, când o libelulă frumoasă şi mare a aterizat la o lungime de braţ de mine. Am stat şi m-am uitat la această minunată creatură şi am plâns.

Soţul meu a intrat. M-am uitat la el şi am spus: „Jenny ne spune că e bine.” Am stat şi ne-am uitat la drăgălaşa libelulă vreme îndelungată, iar când am ieşit din seră, libelula a rămas pe trandafir.

Câteva săptămâni mai târziu, soţul meu a intrat în fugă în casă, spunându-mi să vin repede afară. Când am ieşit pe uşă, n-am putut să-mi cred ochilor. Erau sute de libelule, care zburau în faţa casei noastre şi între casa noastră şi a vecinului. Nu văzusem niciodată atât de multe libelule la un loc în oraş, iar lucrul cel mai ciudat era că erau doar lângă casa noastră.

Nu e chip ca aceste două experienţe să fi fost doar nişte coincidenţe. Au fost mai mult decât atât. Au fost mesaje de la Jen.

De fiecare dată când văd o libelulă, amintiri minunate despre fiica mea îmi sărută inima îndoliată.
Lark Whittemore Ricklefs


"SUPA DE PUI PTR SUFLET INDOLIAT"
FOTO: SIMBOL