Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru,
aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și
cereri, cu mulțumiri.
~ Filipeni 4:6
Era o noapte rece din iarna anului 1982. M-am trezit într-o situație
în care mi-aș fi putut pierde cu ușurință viața. Mă îndreptam către
micul orășel Chester, unde îmi luasem prima mea slujbă în învățământ,
după ce petrecusem un weekend cu logodnicul meu Don în Columbus, Ohio.Fordul meu Gran Torino, de culoare verde și vechi din anul 1973, supranumit „Iahtul” de frații mei, nu era o mașină pe care să mă pot bizui, având reputația de a muri în cele mai inoportune momente. De aceea, decizia de a bântui noaptea printr-o zonă rurală în toiul iernii, la o temperatură de minus 20 de grade Celsius, nu era cel mai inteligent lucru pe care l-am făcut vreodată. Ce nu facem însă de dragul iubirii!
Eram la 10-15 kilometri de casă, mergând către sud pe autostrada Route 7, când motorul meu a început să dea rateuri. Am tras pe marginea drumului, iar motorul mașinii mele s-a înecat pentru ultima oară, după care s-a oprit definitiv. Dat fiind că nu era prima oară când mi se întâmpla acest lucru (ce-i drept că înainte mi se întâmplase pe lumină), mă simțeam pregătită, dar tot eram speriată.
Am încercat să îmi păstrez calmul. Am scos spărgătorul de gheață și lanterna din trusa de scule, m-am dat jos din mașină, am deschis capota și am căutat starterul. Am ridicat capacul și am introdus spărgătorul de gheață în gaură, lucru pe care îl făcusem de multe ori înainte.
Am încercat să pornesc motorul. Rr-rr-rr-rr. Nu am avut noroc, deși am pompat combustibil și am întors cheia în contact. „Păstrează-ți calmul. Inspiră adânc”, mi-am spus, în timp ce mașinile treceau pe lângă mine pe autostrada întunecoasă. „O să fii în regulă. Mai încearcă o dată”, am continuat să îmi spun, cu o încredere pe care nu o simțeam cu adevărat.
Am coborât din nou din mașină, am ajustat spărgătorul de gheață cu mâinile înmănușate care îmi înghețaseră deja, apoi am încercat din nou. Nici de această dată nu am avut noroc. Am simțit cum mă cuprinde panica.
M-am gândit să mai încerc o dată. Am coborât din mașină, de data aceasta foarte anxioasă, și am trântit ușa în spatele meu, din obișnuință. În acel moment terifiant, mi-am dat seama că cheia rămăsese în contact și farurile erau aprinse. Mintea mea s-a umplut pe loc de cele mai oribile scenarii:
- Nimeni nu va opri ca să mă ajute, temându-se de un jaf sau de o agresiune din partea mea.
- Aveam să îngheț până dimineața.
- Aveam să fiu lovită de o altă mașină.
- Aș fi putut opri un violator sau un criminal care de-abia aștepta o astfel de ocazie.
- Ar fi durat ore sau zile până când un echipaj al poliției ar fi ajuns în acest loc pierdut la capătul lumii.
Aproape instantaneu, o mașină a oprit lângă mine. Geamul lateral s-a lăsat și am văzut că în ea erau un șofer de sex masculin lângă care stătea o femeie, amândoi de vârstă mijlocie.
– Ai nevoie de ajutor? m-au întrebat ei. Te putem duce undeva?
– O, da, mulțumesc, le-am răspuns cu o voce în care se puteau citi cu ușurință ușurarea și entuziasmul. Mi s-a oprit motorul și nu mai pornește. Am niște prieteni în Tuppers Plains, familia Eichinger. Dacă m-ați putea ajuta să ajung acasă la ei, v-aș rămâne profund recunoscătoare.
Pe scurtul drum până la casa prietenilor mei, am discutat puțin cu cei doi. Șoferul mi-a spus că era pastor la o biserică micuță din zonă, iar femeia de lângă el era soția sa. Le-am explicat la rândul meu cine eram, de unde veneam și încotro mă îndreptam. Când am ajuns la casa prietenilor mei, le-am mulțumit din inimă celor doi pentru ajutorul lor binevenit și mi-am propus să le trimit o notă de mulțumire pentru că și-au riscat propria siguranță pentru a mi-o asigura pe a mea.
A doua zi am început să îi întreb pe localnici dacă știau de biserica pe care o menționaseră salvatorii mei, dar spre surpriza mea nimeni nu auzise de ea. Mi s-a părut ciudat. M-am uitat în cartea de telefoane, la secțiunea „Biserici”. Nimic! Nu exista o biserică cu acel nume. Poate că acea biserică chiar exista, dar era prea mică pentru a fi listată în cartea de telefoane, sau poate că avea o congregație foarte dispersată, fapt care explica de ce nu auzise nimeni din zonă despre ea. Pentru mine nu mai conta însă. Acum știam cu siguranță ceea ce au încercat să mă convingă mama și călugărițele de la școala catolică pe care am urmat-o în copilărie: că îngerii veghează asupra mea. Pe doi dintre ei i-am cunoscut „în carne și oase”.
~ Sherry A. Bentley
