A avut mare dreptate cel care a spus că mormintele sunt urmele pașilor îngerilor.
~ Henry Wadsworth Longfellow
Eram un băiețel de nouă ani care se bucura de vacanța de vară. Locuiam împreună cu familia mea într-un orășel numit Lakewood. Mă îndreptam către casa prietenului meu, situată la două străzi mai încolo, și mă gândeam la bunica mea, care murise cu câțiva ani înainte.
Bunica era o femeie micuță, cu părul alb, ochelari și un zâmbet plăcut și plin de căldură. Avea un spirit nobil și vorbea întotdeauna pe un ton calm și senin. Lângă ea mă simțeam întotdeauna iubit și în siguranță. Când bunica a murit, mi-am văzut mama plângând pentru prima dată în viața mea.
În timp ce mergeam, am devenit subit conștient de toate zgomotele din jurul meu: oamenii care vorbeau, mașinile care treceau pe stradă și păsările care ciripeau. De asemenea, simțeam mirosul caprifoiului înflorit. Am cotit pe strada prietenului meu. În timp ce mă pregăteam să intru pe aleea lui, am simțit o boare de vânt neașteptată. Nu era una laterală, ci verticală, din creștetul capului către tălpi. Parcă ar fi fost cineva lângă mine. M-am oprit chiar înainte de aleea ce ducea către casa prietenului meu. Mă simțeam senin și împăcat, iar luciditatea îmi devenise foarte acută. Nu mă puteam mișca și nu auzeam nimic, dar puteam vedea perfect. Parcă cineva m-ar fi acoperit cu aripile sale. Am simțit apoi că cineva își pune mâinile pe umerii mei și mă trage încet înapoi. Am făcut astfel trei pași.
O clipă mai târziu, o mașină a ieșit cu spatele pe alee de după un colț, chiar în fața mea. Practic, înainte mă aflam chiar în calea ei. Șoferul nu ar fi avut cum să mă vadă, iar în acea epocă nu apăruseră încă indicatoarele sonore pentru șoferii care merg cu spatele. După ce mașina a trecut pe lângă mine și s-a îndepărtat, am simțit cum mâinile de pe umerii mei se ridică și aceeași boare de vânt, de data aceasta dinspre tălpi către creștetul capului. În sfârșit, mă puteam mișca din nou liber. M-am întors să văd cine mi-a salvat viața, dar nu am văzut pe nimeni.
Am alergat acasă să îi povestesc mamei ce mi s-a întâmplat. După ce i-am spus întreaga poveste, mama a respirat ușurată că nu pățisem nimic. Mi-a spus apoi că Dumnezeu mi-a trimis un înger ca să aibă grijă de mine. M-a îmbrățișat și m-a sărutat, plângând de bucurie.
De-a lungul întregii vieți am simțit prezența lui Dumnezeu. Sunt convins că îngerul care a venit în acea zi la mine a fost spiritul bunicii mele, trimis de Dumnezeu pentru a-mi salva viața. Nu voi uita niciodată senzația de pace, de bucurie și de iubire pe care am simțit-o atunci, în toiul acelei experiențe.
~ Rev. Anthony D. Powell
