Ce ne spun de fapt povestile?

Stiai ca prima varianta scrisa despre Cenusareasa si surorile ei geloase apare de fapt intr-un manuscris chinez ce dateaza de acum 3.000 de ani?

De ce oare niste povesti atat de vechi incat am putea crede ca sunt desuete, inadecvate timpurilor contemporane, ne vorbesc inca atat de mult?

Pentru ca reflecta structurile noastre psihice fundamentale. Sub forma de imagini simbolice, ele traduc problemele cu care ne confruntam inca din copilarie si care se refera, in acelasi timp, la relatiile familiale (rivalitate fraternala, incest…), si la cele personale (renuntare la dependentele din copilarie, afirmarea pesonalitatii, constientizarea propriilor valori, depasirea conflictului oedipian…).

Departe de a fi o simpla „literatura infantila“, aceste povesti, care pun in scena multe fantezii, aduc, in maniera lor, solutii la toate aceste probleme.

Iata de ce, adresandu-se direct eului innascut al copilului, basmele joaca un rol foarte important in constructia personalitatii. Pentru ca au adresat mesaje nu doar constientului, ci si inconstientului nostru, personaje precum Alba ca Zapada, Cei Tei Purcelusi si Tom Degetelul ne-au ajutat sa asimilam semnificatia binelui si raului, sa ne stimulam imaginatia, sa ne dezvoltam inteligenta si, mai ales, sa vedem mai clar cauzele emotiilor noastre.

Bogatia continutului simbolic al povestilor este atat de mare, incat ele se preteaza foarte bine analizei si interpretarii. Psihanalistii freudieni vor arata ce fel de material inconstient, refulat, este subinteles in fiecare dintre aceste povesti.

Pentru ei, Jack – care face sa creasca un vrej de fasole magic, urca pe tulpina lui si omoara un urias pentru a-i lua comoara – reprezinta afirmarea falica a adolescentului, care „isi omoara tatal“ pentru a-si impune propria virilitate.

La randul lor, psihanalistii jungieni vor vedea in aceasta poveste parcursul initiatic, imaginea nevoii de a accede la niveluri mai inalte. Totusi, sensurile nu se exclud unul pe celalalt!

Si exista si dovada: la fel ca in toate acele numeroase povesti in care tanarul erou se dovedeste mai siret decat uriasul, Jack le arata copiilor ca, ajutandu-se de inteligenta si de spiritul sau practic, poate iesi din orice dificultate.

Universalitatea si profunzimea simbolica a povestilor cu zane permite ca basmele sa fie citite, recitite si povestite de mii si mii de ori, la orice varsta. Acesta este motivul pentru care ele sunt din ce in ce mai folosite in psihoterapie si in dezvoltarea personala.

Atelierele de povesti se inmultesc, propunand diverse abordari pentru a trezi „copilul din noi“, pentru a dezvolta bogatiile imaginarului si a ne ajuta sa ne transformam.

„Alba ca Zapada“

Printesa Alba ca Zapada, invidiata de mama sa vitrega pentru ca este „de o mie de ori mai frumoasa“ decat ea, este trimisa in padure pentru a fi omorata. Crutata de Vanator, aceasta se refugiaza in casa celor Åžapte Pitici. Mama vitrega o gaseste si, de nenumarate ori, incearca sa o ucida. Insa de fiecare data printesa este salvata, iar la sfarsitul basmului se casatoreste, desigur, cu un print.

Dificultatile pubertatii

Putine povesti reusesc sa ne faca sa intelegem fazele importante ale dezvoltarii unui copil (in special perioada pubertatii la fetite), precum face Alba ca Zapada. La inceputul povestii, o regina care, mai tarziu, va muri dandu-i nastere Albei ca Zapada, se inteapa in deget.

Trei picaturi de sange cad pe zapada: inocenta, albul imaculat contrasteaza astfel cu sexualitatea (culoarea rosie). Aceasta poveste le pregateste pe fetite sa accepte menstruatia, iar copilul afla astfel ca o cantitate mica de sange este prima conditie a conceptiei.

In acelasi mod, Alba ca Zapada isi face educatia de tanara „cuminte“ pe langa piticii asexuati, asteptand „Printul tanar si frumos“, care o va elibera de dorinta care o sufoca (simbolizata de mar).

Atitudinea Mamei vitrege, care cauta in zadar sa se linisteasca („oglinda, oglinjoara…“), aminteste ca, printre etapele necesare constructiei identitatii feminine, mama trebuie sa cedeze locul fiicei.

Pielea de magar

Intr-o zi, un imparat bogat si puternic isi pierde sotia mult iubita, care, cu limba de moarte, spune ca acesta sa nu ramana vaduv, ci sa se recasatoreasca cu femeia careia i se va potrivi condurul sau. Dupa multa, multa vreme de cautare a unei noi sotii, sfatul imparatiei ii cere regelui sa se casatoreasca cu propria-i fiica, pentru ca ea era singura ce putea incalta condurul fostei imparatese.

In timp ce trebuia sa-si ofere acordul pentru nunta, printesa, sfatuita de dadaca, va cere trei rochii de aur, margaritar si diamante, ca apoi sa fuga cu ele de la palat, imbracata cu o piele de magar. Printesa va trai in saracie, ca gainareasa, intr-o alta imparatie, departe de regat, pana cand ii va fura inima tanarului print mostenitor si se vor casatori.

Interdictia incestului

Acest basm a fost mult timp trecut sub tacere si adesea chiar cenzurat, pentru ca abordeaza direct tabuul tabuurilor: incestul. Plecand de la o situatie extravaganta, interdictia incestului este clar explicata de dadaca ce, la moartea reginei, indeplineste functia de mama vitrega, avand grija de educatia tinerei fete.
Printesa da exemplu tuturor copiilor: ea reuseste sa se sustraga dorintei paterne apasatoare, renuntand la o viata de lux, dar, la sfarsit va fi recompensata si va avea un destin frumos. In mod simbolic, in povesti, a se imbraca cu pielea unui animal ii permite eroului sa nu-si piarda sufletul…
  

„Cenusareasa“

Ramas vaduv, un om bogat se recasatoreste cu o femeie deja mama a doua fiice, una mai rea decat cealalta. Cele trei ii fac zile fripte Cenusaresei, pana cand, intr-o zi, in timpul unui bal, fiul regelui se indragosteste de cea din urma care, fugind la miezul noptii, isi pierde pantoful. Singura speranta a printului de a-si gasi aleasa inimii este ca toate femeile din regat sa probeze condurul de clestar.

 

Rivalitatea dintre frati

Intreaga poveste este construita in jurul angoaselor si sperantelor care formeaza esentialul rivalitatii dintre frati – Cenusareasa este sacrificata de mama vitrega in avantajul celor doua fiice ale sale.

Chiar daca surorile sunt vitrege si situatia Cenusaresei pare dusa la extrem, din cauza umilintelor indurate de eroina, emotiile tinerei fete traduc exact ce simte un copil intr-o situatie reala de rivalitate fraterna.

Dupa autorul Psihanalizei basmelor (1976), Bruno Bettelheim, a o considera pe mama vitrega drept figura terifianta ii permite copilului sa faca fata fantasmelor sale inconstiente de ura si dezgust fata de propriii sai parinti, fara a se simti vinovat.

„Scufita Rosie“

In varianta din 1697 a lui Charles Perrault, cea mai frumoasa fata din sat este trimisa de mama sa cu merinde la bunica. Traversand padurea, ea se intalneste cu lupul. Ajunsa la bunica ei (intre timp mancata de animal, pacalita), Scufita Rosie se alatura acestuia, in pat.

Povestea, cunoscuta sub zeci de variante, se termina in acest caz prin: „si spunand aceste vorbe, lupul rau s-a napustit asupra Scufitei Rosii si a mancat-o“.

Poate ca mai cunoscuta la noi este varianta care incepe similar, dar in care lupul cel rau ii pune tot felul de intrebari iscoditoare Scufitei Rosii, la care aceasta raspunde cu maxim de detalii legate de sanatatea bunicii, localizarea casei etc.

Apoi o convinge sa adune flori pentru bunica astfel incat el sa aiba timp sa o manance pe batrana, si mai tarziu, pe fata. Noroc cu vanatorul, care aude sforaitul lupului, ii vede burta uriasa si le elibereaza pe cele doua, umplandu-i apoi burta lupului cu pietre, de la a caror greutate acesta moare.

La finalul basmului, Scufita Rosie incheie: „De-aci inainte, n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult de povetele mamei!“.

 

Tentatia sexuala

Dintre toate povestile, celebra Scufita Rosie este cea mai explicita din punct de vedere sexual. Culoarea rosie exprima emotiile violente legate de sexualitate, iar lupul nu este un animal carnivor, ci o metafora clara a masculului. Cand tanara fata i se alatura acestuia in pat, si bestia ii spune ca bratele sale mari sunt pentru a o imbratisa mai bine, situatia e clara.

Lupul si vanatorul sunt doua figuri masculine antagonice, pe care tanara fata trebuie sa invete sa le recunoasca: primul este seducator si distrugator, al doilea, binevoitor si salvator. Aceasta poveste este o punere in garda foarte clara, a carei morala a fost schitata in cateva randuri chiar de Charles Perrault: „Tinerele fete, frumoase, bine facute si dragute, nu fac bine cand asculta de tot felul de oameni“.

 Autor: Psychologies