In fiecare an de ziua mea,incepand de la 12 ani,primeam acasa,nu stiu de la cine,o gardenie alba.N-am gasit niciodata vreo carte de vizita sau vreun biletel ,iar telefoanele de la florarie n-au dat nici un rezultat pentrde ca floarea era platita mereu cu cash!
Dupa o vreme, am incetat sa mai incerc sa aflu identitatea expeditorului.Ma bucuram doar de frumusetea si parfumul ametitor al acelei flori misterioase,de un alb perfect ,cuibarita in faldurile hartiei creponate,roz!
Dar n-am incetat niciodata sa ma intreb cine ar putea fi expeditorul.Mi-am petrecut unele dintre cele mai fericite clipe visant cu ochii deschisi la o persoana minunata si interesanta,dar prea timida sau excentrica sa-si faca cunoscuta identitatea.
In adolescenta, ma distram intrebandu-ma daca expeditorul nu este cumva vreun baiat de care eram indragostita la nebunie!
Mama isi aducea si ea contributia la speculatiile mele.Ma intreba daca nu exista vreo persoana careia ii facusem un serviciu deosebit,care si-ar putea arata recunostinta in felul asta anonim.Imi aducea aminte de vremea cand mergeam pe bicicleta,iar vecina noastra venea acasa cu masina incarcata de copii si alimente.O ajutam intodeauna sa-si descarce alimentele si sa nu se duca copiii in strada.Sau poate ca expeditorul misterios nu era altul decat batranul de peste drum.Iarna,ii aduceam adeseori corespondenta in casa,sa nu fie nevoit sa se aventureze pe treptele pline de gheata!
Mama a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa-mi stimuleze imaginatia in legatura cu gardenia.Dorea ca noi,copiii,sa avem o minte creatoare.Dorea,de asemenea,sa ne simtim iubiti si indragiti nu doar de ea,ci de toata lumea.
La 17 ani,un baiat mi-a frant inima.In noaptea in care ne-am vazut pentru ultima oara am adormit plangand.Cand m-am trezit ,cineva scrisese cu rujul pe oglinda:"Inima mea stie,cand jumatatile de zei se duc ,intra in scena zeii".M-am gandit multa vreme la acest citat din Emerson si l-am lasat unde-l scrisese mama pana cand mi-a trecut durerea.Cand,am sters oglinda ,mama a inteles ca totul a intrat in normal!
Au fost insa si rani pe care mama nu le-a putut vindeca.Cu o luna înainte sa termin liceul,tata a facut atac de cord si a murit.Sentimentele mele au trecut de la durere la renuntare ,teama,neincredere si furia neputincioasa ca tata lipsea la unul dintre cele mai importante momente din viata mea.Mi-am pierdut total interesul fata de evenimentul absolvirii si balul de absolvire-evenimente pentru care muncisem si pe care le asteptasem cu nerabdare.
Mama in pofida propiei ei dureri n-a vrut sa auda ca lipsesc la vreunnul din aceste evenimente .In preziua mortii tatei,fusesem amândouă să cumpărăm rochia de bal-si chiar gasisem una minunata -metri intregi muselina imprimata rosu,alb si albastru.Imbracata cu ea,m-am simtit ca si cum as fi fost Scarlett O`Hara .Dar era prea mare,si cum a doua zi a murit tata am uitat de ea.
Mama n-a uitat,insa.cu o zi inainte de bal am gasit rochia asteptandu-ma sa o imbrac - era masura potrivita.Trona maiestuos pe canapeaua din sufragerie un dar facut cu multa dragoste.Poate ca mie mi-era indiferent daca am sau nu o rochie noua la bal,dar mamei nu.
Se preocupa de ceea de ce simteam noi,copiii,despre noi insine.Ne-a insuflat sentimentul ca lume ae fascinanta si ne-a facut sa vedem frumusetea chiar si in contrariul ei.
Intr-adevar,mama si-a dorit ca noi,copiii,sa ne consideram asemenea gardeniei - incantatori,vigurosi,perfecti,raspandind o aura magica si poate,un strop de mister.
Mama a murit cand eu aveam 22 de ani,la zece zile dupa ce m-am casatorit.Din anul acela ,gardeniile n-au mai venit!
Extras din: Supă de pui ptr suflet de femeie
