Carpe Diem!
Un exemplu desãvârşit de expresie curajoasã este John Keating, profesor inovator, admirabil întruchipat de Robin Williamms în ,,Societatea Poeţilor Morţi”. În acest film de mare valoare, Keating preia, dintr-un liceu cu internat, un grup de studenţi, rigizi şi închistaţi spiritual, cãrora le insuflã dorinţa de a-şi face viaţa extraordinarã.
Aceşti tineri, aşa cum Dl. Keating le sugereazã, îşi pierduserã visele şi ambiţiile. Ei trãiesc automat conform programului şi aşteptãrilor pãrinţilor lor. Plãnuiesc sã devinã doctori, avocaţi şi bancheri, pentru cã aşa fuseserã sfãtuiţi de pãrinţii lor. Dar aceşti tipi seci nici mãcar nu se gândiserã la ceea ce doreau inimile copiilor lor.
Într-una dintre scenele de început ale filmului, Dl. Keating îi conduce pe bãieţi în holul mare al liceului unde, într-o vitrinã, sunt prezentate fotografii ale unor promoţii mai vechi. ,,Uitaţi-vã la aceste poze, bãieţi”, le spune profesorul bãieţilor. ,,Tinerii pe care îi priviţi au avut aceeaşi sclipire în ochi pe care o aveţi şi voi acum. Şi ei plãnuiau sã rãstoarne lumea şi sã facã ceva extraordinar cu viaţa lor. Asta se întâmpla acum 70 de ani. Acum toţi miros iarba de la rãdãcinã. Câţi dintre ei au reuşit sã-şi împlineascã visele? Au obţinut ei ceea ce-şi propuserã?”. Apoi Keating intrã în mijlocul bobocilor şi le şopteşte rãspicat, ,,Carpe diem! Trãieşte clipa!”
La început elevii nu ştiau ce sã creadã despre acest profesor. Dar, foarte curând, ei îşi dau seama de importanţa cuvintelor sale. Ajung sã-l respecte şi sã-l admire pe Dl. Keating, care le dãruise o nouã viziune sau care le-o redãruise.
Toţi ne mişcãm de colo colo cu o felicitare pe care vrem sã o dãruim cuiva – o felicitare care sã cuprindã toatã bucuria, creativitatea şi dorinţa de viaţã aflate în inima noastrã.
Unul dintre personajele filmului, Knox Overstreet, face o pasiune nebunã pentru o fatã superbã. Singura problemã este cã fata este prietena unui jocheu cunoscut. Knox este îndrãgostit pânã peste urechi însã îi lipseşte încrederea şi nu are curajul sã o abordeze. Apoi îşi aduce aminte de sfatul Dlui Keating: Trãieşte clipa! Knox îşi dã seama cã nu se poate rezuma doar la un vis dacã o vrea, trebuie sã facã ceva în privinţa asta. Şi face. Îndrãzneţ şi poetic îi împãrtãşeşte sentimentele sale cele mai profunde. În timpul declaraţiei, ea îl respinge şi se pomeneşte pocnit în nas de prietenul ei, vãzându-se silit la o retragere umilitoare. Dar Knox nu renunţã la visul sãu, aşa cã urmeazã dorinţa inimii lui. În final, ea simte adevãrul sentimentelor lui, şi-şi deschide inima cãtre el. Deşi Knox nu este un bãiat arãtos sau popular, el o cucereşte prin intenţia lui sincerã, El îşi fãcuse din viaţã ceva extraordinar.
Şi eu am avut ocazia sã-mi trãiesc clipa. Mã îndrãgostisem de o fatã drãguţã care lucra într-un magazine de animale. Era mai micã decât mine, avea un stil de viaţã diferit de al meu şi nu prea aveam ce sã discutãm. Dar cumva lucrurile acestea nu au contat. Îmi plãcea sã stau cu ea şi mã simţeam minunat în prezenţa ei. Şi ei pãrea sa-i facã plãcere prezenţa mea.
Când am aflat cã se apropie ziua ei, m-am hotãrât sã o invit în oraş. Când eram pe punctul sã o sun, am stat şi m-am uitat la telefon timp de o jumatate de orã. Apoi am format numãrul şi am închis înainte ca telefonul sã sune. Mã simţeam ca un licean, care oscileazã între emoţia aşteptãrii şi teama de a nu fi refuzat. O voce din iad îmi tot spunea cã ei n-o sã-i placã şi cã o sã mã întrebe cum de am avut tupeul sã-i propun aşa ceva. Dar mã simţeam prea entuziasmat de prezenţa ei ca sã las temerile mele sã mã opreascã. În sfârşit mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o. Mi-a mulţumit, dar mi-a spus cã avea deja alte planuri.
Eram la pãmânt. Aceeaşi voce îmi spunea sã o las baltã înainte sã mã simt şi mai stânjenit. Dar eram prea curios sã vãd de unde vine atracţia aceasta. Simţeam ceva pentru femeia aceasta şi voiam sã arãt acest lucru.
M-am dus la supermarket şi i-am luat o felicitare draguţã pe care i-am scris câteva rânduri poetice. Am dat colţul ca sã intru în magazinul unde ştiam cã lucra. În timp ce mã apropiam de uşã, aceeaşi voce derajatã îmi spunea, ,,Şi dacã nu te place? Şi dacã te respinge? M-am simţit vulnerabil şi am ascuns felicitarea în buzunarul cãmãşii. Am hotãrât cã, dacã îmi aratã cel mai mic semn de afecţiune, i-o voi da; dacã era rece cu mine, voi lãsa felicitarea acolo unde era. Astfel nu voi risca nimic şi voi evita un refuz sau un sentiment de stânjenealã.
Am vorbit o vreme şi nu am primit nici un semn. Pentru cã nu mã simţeam în largul meu, am vrut sã plec.
În timp ce mã apropiam de uşã, am auzit o altã voce şoptitã. Era una suavã, dar nu ca aceea a domnului Keating. Mã avertiza, ,,Adu-ţi aminte de Knox Overstreer, Carpe Diem!” În acel moment m-am simţit prins între dorinţa mea de a-mi exprima sentimentele şi neputinţa de a înfrunta vulnerabilitatea mãrturisirii sentimentelor. Cum sã le mai spun eu celorlalţi sã-şi trãiascã visele, când eu singur nu le puteam trãi pe ale mele? Pe de altã parte, care era lucrul cel mai rãu care se putea întâmpla? Orice femeie ar fi încântatã sã primescã o felicitare poeticã. Şi m-am hotãrât sã-mi trãiesc clipa. Dupã ce am fãcut aceastã alegere m-a cuprins un curaj nebun. Când vrei cu adevãrat, poţi.
Mã simţeam mai mulţumit şi liniştit cum nu fusesem de multã vreme. Trebuia sã învãţ sã-mi deschid inima şi
sã-mi ofer dragostea fãrã sã aştept ceva în schimb.
Am scos felicitarea din buzunar, m-am întors, am mers pânã lângã standul ei şi i-am dat-o. Atunci m-am simţit incredibil de înviorat şi emoţionat, dar şi plin de teamã. (Flitz Perls spune cã teama este ,,fãrã respiraţie”). Dar am fãcut-o.
Şi ştiţi ceva? Nu prea a fost impresionatã. A spus ,,Mulţumesc” şi a pus felicitarea deoparte fãrã mãcar sã o deschidã. Eram distrus. Mã simţeam dezamãgit şi respins. Sã nu primesc nici un rãspuns pãrea şi mai rãu decât un refuz dur.
Am spus politicos la revedere şi am ieşit din magazin. Apoi s-a întâmplat ceva uimitor. Am început sã mã simt exaltat. O senzaţie uluitoare de satisfacţie s-a nãscut în mine şi mi-a cuprins toatã fiinţa. Îmi exprimasem sentimentele şi era extraordinar.
Îmi depãşisem teama şi ieşisem pe ringul de dans. Da, fusesem un pic neândemânatic, dar o fãcusem. (Emmet Fox a spus ,,Chiar dacã tremuri, fã-o!”) Îmi pusesem inima la bãtaie fãrã sã am o garanţie a rezultatelor. Nu oferisem ca sã primesc ceva în schimb. Îmi dãdusem pe faţã sentimentele fãrã sã mã agãţ de un rãspuns anume.
Dinamica necesarã pentru ca orice relaţie sã meargã este: Ţineţi dragostea la vedere.
Exaltarea mea se transformã într-o bucurie caldã. Mã simţeam mai liniştit şi mai împãcat cu mine ca niciodatã. Mi-am dat seama de scopul întregii experienţe: Trebuia sã învãţ sã-mi deschid inima şi sã dãruiesc dragostea fãrã sã cer nimic în schimb. Aceastã întâmplare nu povesteşte despre crearea unei relaţii cu o femeie, ci vorbeşte despre adâncirea relaţiei cu mine însumi. Şi am fãcut-o. Dl. Keating ar fi fost mândru de mine. Cel mai important era cã eu eram mândru de mine.
N-am mai vãzut-o pe fatã de atunci, dar experienţa aceea mi-a schimbat viaţa. Datoritã acelei simple interacţiunii am vãzut clar dinamica necesarã pentru a face o relaţie şi chiar o lume întreagã sã meargã: Ţineţi dragostea la vedere.Credeam cã atunci când nu primim dragoste suntem rãniţi. Dar nu asta ne rãneşte. Durerea vine atunci când nu oferim dragoste. Ne-am nãscut ca sã iubim. Aţi putea spune cã suntem nişte maşini ale dragostei create de Dumnezeu. Funcţionãm la capacitatea maximã atunci când oferim dragoste. Lumea ne-a fãcut sã credem cã bunãstarea noastrã este deplinã dacã alţii ne iubesc. Dar aceasta este un mod de gândire pe dos care a creat multe dintre problemele noastre. Adevãrul este cã bunãstarea nostrã depinde de câtã dragoste oferim. Nu este vorba de ceea ce primim; este vorba de ceea ce dãruim.
Alan Cohen
