Deturnarea

Zborul de la New York la Florida a demarat ca de obicei. Stewardesele erau ocupate cu întâmpinarea cãlãtorilor, îi ajuta sã-şi aşeze bagajele şi îi conduceau la locurile lor. Întrucât eram prima stewardesã, urmam procedurile de rigoare, care deveniserã fireşti pentru mine dupã şapte luni de zbor. În verificarea preliminarã a locurilor, n-am observat bãrbatul care purta o pãlãrie neagrã de cowboy şi stãtea în rândul al treilea. 
Era o zi înnoratã din 1983. La zece minute dupã ce decolasem din New York, avionul a intrat în nori. Controlând biletele pasagerilor, am ajuns la bãrbatul cu pãlãrie de cowboy şi m-am aplecat sã-i cer biletul. Într-o fracţiune de secundã de teroare, zborul normal a fost deturnat.

Bãrbatul a sãrit în sus şi mi-a rãsucit braţul stâng la spate. Mi-a şoptit la ureche: ,,Am pistol. Du-mã în cabina pilotului.” În timp ce-mi înfigea pistolul în spate, am vãzut privirea încãrcatã de groazã a femeii care stãtea lângã el, cu fetiţa ei. Am tras aer în piept de câteva ori şi le-am aruncat femeii şi fetiţei o privire liniştitoare.

Atacatorul avea forţã; mã durea braţul rãsucit. Având pistolul apãsat în spate, i-am spus cã uşa de la carlingã era presurizatã şi nu putea fi deschisã decât dupã 15 minute, dupã ce avionul atingea altitudinea de 10.000 m. Din fericire, el nu ştia cã nu existã nimic de genul unei uşi presurizate la carlingã.

Încet, l-am condus pe atacator în spatele avionului, cât mai departe de cabina piloţilor şi de pasageri. Doar puţini şi-au dat seama cã ceva nu este în regulã. Michael, unul din stewarzi, se ocupa de servirea bãuturilor, când mi-a zãrit faţa. Nu ştiu cum i s-a pãrut vocea mea, dar am reuşit sã-i spun cã aveam o micã problemã şi cã trebuia sã ne ducem la coada avionului.

Era clar cu prisosinţã cã viaţa mea nu era singura în joc. M-am gândit la echipaj, la pasageri şi la cei dragi lor care-i aşteptau, fãrã sã ştie nimic, la aeroport. Supravieţuirea noastrã depindea de stãpânirea mea de sine – aveam nevoie disperatã de o modalitate de a mã calma. Încercând sã nu iau în seamã pistolul apãsat în spatele meu, am început sã spun o rugãciune pe care o învãţasem în adolescenţã  

Rugãciunea de seninãtate:
Dã-mi, Doamne, seninãtatea

De a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba;

Curajul de a schimba ceea ce pot şi

Înţelepciunea de a înţelege diferenţa.

În timp ce repetam Rugãciunea de seninãtate, mi-au navãlit în minte toate metodele despre cum sã abordezi un caz de deturnare pe care le învãţasem la cursuri. ,,Ȋnainte de a declara oficial deturnarea, trebuie sã vezi arma”, este una din reguli. Mi-am adunat tot curajul de care eram în stare şi i-am spus atacatorului cã trebuie sã-mi arate arma. El m-a împuns şi mai tare în spate. ,,Este un pistol de calibru 32 şi dacã mai îmi ceri asta o datã, te gãuresc,”

Apoi s-a întors spre Michael şi i-a spus: ,,Sunã-l pe pilot şi spunei cã mergem în Haiti, Michael s-a executat. Dupã câteva momente de tãcere terifiantã, piratul aerului i-a spus lui Michael sã-l cheme din nou pe pilot şi sã-i spunã sã aterizeze mai întâi în New Jersey, sã dea toţi pasagerii jos şi sã-şi continue zborul spre Haiti doar cu echipajul.

Acesta nouã indicaţie mi-a oferit un plan. Era cu bãtaie lungã, dar poate cã-l puteam convinge pe pirat sã coboare cu mine în New Jersey. Urmãtoarele 40 de minute mi s-au pãrut cât o viaţã de lungi, dar, în sfârşit, ne apropiam de pista aeroportului din New Jersey. Eu aveam pistolul tot în spate,. M-am întors cãtre atacator şi i-am spus: ,,N-o sã reuşeşti sã scapi dacã mergem în Haiti. Te vor prinde şi o sã stai în închisoare toatã viaţa. Dacã vei coborî din avion împreunã cu mine, te ajut sã gãseşti o maşinã şi sã fugi, şi nimeni n-o sã afle nimic”.

,,Nu, mergem în Haiti”, a zis.

Avionul a aterizat, şi când, în sfârşit s-a oprit, s-a întors spre mine şi a zis: ,,M-am rãzgândit – vreau sã se sfârşeascã.”

Tãcerea era asurzitoare.

Michael a lãsat scãrile automate, iar eu şi atacatorul am coborât singuri pe scarã şi am traversat aerodromul. Mergeam împreunã, eu tot cu braţul rãsucit şi pistolul înfipt în spate. Mã întrebam unde o sã-l duc şi ce o sã fac cu el.

Deodatã, din senin, a apãrut o maşinã a poliţiei. Piratul aerului mã trase în faţa lui fãcând din trupul meu scut împotriva poliţiei.

În acel moment am fost sigurã cã voi muri. Mi-am vãzut familia şi cum reacţionau la moartea mea. Dar Rugãciunea de seninãtate mi-a revenit cu rapiditate în minte. ,,Curajul de a schimba ce pot…”. Atunci am simţit o paşnicã acceptare şi din ea mi-am tras puterea.

Am întors capul spre avion şi am privit cum se ridicau scãrile şi cum avionul şi-a luat zborul în siguranţã, cu prietenii şi colegii mei, cu toţi pasagerii la bord. Mi-am dat seama, cu sentimentul sfârşitului în suflet, cã sunt singurã.

Atacatorul m-a împins în cea mai apropiatã clãdire. Am rãmas sã aştepte în hol, în timp ce eu intram într-un birou sã-i aduc un telefon ca sã facã rost de maşina salvatoare. Dupã ce mi-a eliberat braţul - trecuse mai mult de o orã – m-am îndepãrtat încetişor de el şi am intrat în birou.

Dupã ce i-am informat pe cei doi bãrbaţi dinãuntru asupra pericolului, m-am întors şi i-am fãcut semn atacatorului sã intre. I-am explicat cu calm cã bãrbaţii de la birou îl vor ajuta sã facã rost de o maşinã. Ducându-se la telefon, n-a mai fost atent la mine, pentru prima data de când declanşase operaţiunea de deturnare. Am ştiut în clipa aceea cã acum era singura mea şansã de a scãpa.

Am luat-o la fugã. Credeam cã o sã-mi sarã inima din piept, dar am continuat sã fug. Mi-este imposibil sã descriu când m-au înconjurat agenţii FBI şi poliţia.

Cinsprezece minute mai târziu l-au capturat pe atacator. M-au dus imediat într-o cãmãruţã şi mi s-a cerut sã dau un raport amãnunţit despre ce se întâmplase, agenţilor FBI şi poliţiei. Memoria mea alertatã reţinuse fiecare detaliu al zborului, al echipajului şi al atacatorului. M-au privit cu uimire şi mi-au spus: Cum ai reuşit? Nouã ne trebuia ani de zile sã antrenãm oamenii sã reacţioneze cum ai reacţionat tu. Ai fãcut exact ce trebuia.

Le-am spus simplu cã a fost o combinaţie de mai multe lucruri: bunã pregãtire, un echipaj bun şi pasageri buni, capacitatea de a controla emoţia şi, cel mai important, credinţa. Când m-am ridicat sã plec, m-am uitat în jos şi am vãzut, sub geamul care acoperea masa, chiar acolo unde stãtusem, o copie a Rugãciunii de seninãtate.

 de K. Bernard