"Iertarea este ultima formã a dragostei." Reinhold Neibuhr
M-am strecurat, nerãbdãtoare, în maşina micuţã, lângã logodnicul meu, Greg. Mama stãtea, zâmbind încrezãtor, pe trotuarul din faţa apartamentului nostru din Brooklyn, în care mã crescuse.
- La revedere, mamã, am rostit cu nepãsare. Când s-a aplecat spre fereastra deschisã a maşinii sã mã sãrute, mi-am tras uşor capul – nu voiam sã o las.
Speram ca Greg sã nu vadã cât de îndureratã arãta mama, dar ochii lui de un albastru deschis mã priveau curios în timp ce ne îndepãrtam. Am stat acolo fãrã sã scot nici un cuvânt, cu spatele încordat, lipit de speteaza de vinilin a canapelei, cu privirea aţintitã cu obstinaţie la umbrele care scânteiau o clipã pe parbriz.
- Linda, zise Greg în cele din urmã, ştiu cã a fost numai idea mea de a face cunoştinţã cu mama ta.
Priveam, nemişcatã ca o piatrã, drept în faţã.
- Şi mã bucur cã am cunoscut-o. Pare o femeie drãguţã.
Nici acum nu i-am rãspuns.
Lãsã sã-i scape un oftat.
- Sincer sã fiu, nu te-am vãzut pânã acum acţionând aşa. Ai fost atât de rece. Nu ştiu ce se petrece între tine şi mama ta, dar sunt sigur cã existã un motiv pentru încordarea pe care am vãzut-o între voi.
Un motiv! Cum îndrãzneşte sã mã judece el pe mine? Am ani întregi de motive, liste întregi de motive! Dar când m-am întors spre el, n-am vãzut pe faţa lui nici o intenţie de judecatã, doar un sentiment mut de îngrijorare. Îşi luã o mânã de pe volan şi-mi acoperi, cu blândeţe, palma. Încet, timid, am început sã-i povestesc despre mama… şi despre tata…
Prin anii ’50, când începusem sã mai cresc, tata era un ins tare chinuit. În timp ce taţii altor copii veneau acasã de la serviciu într-un şir de costume gri de lânã, tata stãtea pe veranda din faţa clãdirii în care locuiam, îmbrãcat într-o pereche de blue jeans ponosiţi şi un tricou alb. N-a lucrat niciodatã. Stãtea, pur şi simplu, acolo, cu privirea pierdutã în zare, ascunzând în mânã o ţigarã aprinsã.
Câteodatã o vedeam pe fetiţa care locuia alãturi alergând în întâmpinarea tatãlui care se apropia de casã cu geanta lui de piele strãlucitoare, iar eu fugeam în casã sã mã ascund de ruşine. Toate rugãciunile mele din copilãrie se învârteau în jurul tatii:
- Te rog, Doamne, ajutã-l pe tata sã se facã bine.
Sentimentul de frustrare al mamei creştea pe mãsurã ce adãuga facturile neplãtite la teancul care se strânsese pe raftul din bucãtãrie. Dimineţile de duminicã erau cele mai rele. În timp ce tata dormea pânã târziu, mama îşi arunca o hainã peste capot şi dãdea fuga sã cumpere ziarul New York Times. Apoi apãrea creionul roşu. Se aşeza la masa albã, cu desene mici de bumeranguri şi încercuia furioasã anunţ dupã anunţ la rubrica ,,Se cautã muncitori”. Dupã ce umplea ziarul de mici cercuri roşii, i-l ducea tatii.
- Uite câte munci ai putea face.
Tata nu fãcea decât sã se ghemuiascã şi mai mult sub pãtura veche, maronie.
- Nu sunt în stare, şoptea el. Nu sãptãmâna asta.
Odatã, mama îl apucã de umeri şi-l scuturã.
- Nu mai avem nici un stop de lapte, nici o bucãţicã de pâine! se tângui ea.
Tata se uitã la ea cu ochii goi, neputincios.
- Crezi cã eu vreau sã fiu aşa?
Eu îl credeam. Dar mama era prea disperatã ca sã-i mai fie milã. Îşi strânse buzele pânã devenirã o linie subţire. Duminica urmãtoare, când deschise ziarul, era la rubrica ,,Se cautã muncitoare”.
Numai cã în anii ’50, se considera cã este riscant sã angajezi o femeie care mai avea şi copii mici. Într-o noapte, în tãcerea din camera întunecatã pe care o împãrţeam cu sora mea, am auzit-o pe mama rugându-se. Când avea o problemã, mama nu folosea cuvinte de prisos; ea îi vorbea deschis lui Dumnezeu, ca unui prieten care nu o dezamãgise niciodatã.
- Muncesc din greu, Doamne. Te rog, nu ne lãsa sã trãim din asistenţa socialã. Am sã primesc orice slujbã mi s-ar oferi, chiar dacã este plãtitã prost. Am sã fiu cea mai bunã muncitoare pe care au angajat-o vreodatã.
În cele din urmã, prietena unei prietene i-a oferit mamei un post de secretarã – odatã cu avertismentul: ,,Îmi asum riscul de a te angaja. Dar dacã ai de gând sã-ţi iei liber de fiecare datã când le curge nasul sau le apare vreo bubitã copiilor tãi, poţi sã începi sã-ti cauţi altã slubã de pe acum.
Mama nu şi-a luat o zi liberã niciodatã. Chiar şi atunci când eu şi sora mea am suferit îngrozitor din cauza pojarului, ea tot s-a dus la lucru. Când aveam nevoie de îngrijiri speciale, eram împachetate şi duse la o vecinã. Stãteam tremurând de febrã pe o canapea şi o auzeam şoptind tare în telefonul ei de culoare roz:
- Ce mama este asta care-şi ia tãlpãşiţa şi-şi lasã copii aşa?
Nu o puteam suferi pe vecina asta, dar spusele ei m-au fãcut sã-mi pun întrebãri despre mama.
Tata s-a îmbolnãvit din ce în ce mai rãu. În lipsa mamei, care avea grijã de el, a devenit din ce în ce mai dezorientat. Veneam acasã şi gãseam apartamentul plin de fum de la cratiţele pe care le uita pe aragaz. Mã repezeam sã deschid ferestrele, gândindu-mã cu groazã la ce ar face mama dacã ar afla.
Într-o zi am venit acasã şi am gãsit-o pe mama singurã.
- Unde-i tata?
- Ar fi putut sã te omoare, spuse ea cu un reproş în glas. Ar fi putut sã dea foc la casã.
- Unde-i tata? Am cerut sã aflu.
- L-am dus la spital.
Am fugit pe uşã, ca şi cum el ar fi fost acolo, dar, bineînţeles, nu era.
- Era bolnav, Linda. N-am avut de ales. Nu pot sã am grijã de voi toţi.
Cred cã încerca sã mã linişteascã, dar am fugit de ea, neconsolatã. A doua zi, mama s-a întors la lucru, iar tata a rãmas la secţia de psihiatrie.
Dupã externare, tata nici mãcar nu s-a obosit sã încerce sã trãiascã alãturi de noi. Din cauza tulburãrilor emoţionale şi depresiei cronice de care suferea, i-a fost imposibil sã suporte stresul vieţii de familie. Trãia singur, câştigându-şi existenţa din îndeletniciri ciudate. Am învinuit-o pe mama pentru cã îl alungase din viaţa noastrã.
- Trebuie sã uiţi trecutul, îmi spunea mama când vedea cã sunt mai nefericitã decât de obicei. Dar eu nu puteam sã uit. Şi nici nu-i puteam ierta faptul cã îl alungase pe tata. Nu trecea nici o zi fãrã sã mã gândesc: ,,De-ar fi încercat mai mult sã îl ajute”….
Greg aproape ajunse acasã la mine, iar eu eram deja rãguşitã.
- L-a iertat mama ta pe tatãl tãu? m-a întrebat.
- Nicidecum!
Şi m-am lãsat într-o diatribã împotriva mamei care-l vorbea încã de rãu pe tata. Nu poate uita trecutul. Îl învinovãţeşte încã de lucruri care nu erau în puterea lui. Ea nu este în stare sã ierte.
- Ei bine, m-a interupt Greg cu blândeţe, tu poţi?
- Bineînţeles cã da. Eu am iertat deja. Am înţeles cã tata nu era vinovat de felul în care era. N-a avut niciodatã intenţia de a ne face rãu. El…
- Ce am vrut sã spun, a zis Greg calm, este: tu eşti în stare s-o ierţi pe mama ta?
O vreme, singurul zgomot a fost cel fãcut de circulaţia maşiniilor care treceau pe lângã noi. Eu? S-o iert pe mama?
- Ştii, Linda, spuse Greg, întrerupându-mi gândurile, vine o vreme când eşti nevoit sã iei o hotãrâre cu adevãrat dificilã, o alegere care este, în realitate, crudã. Asta s-a întâmplat şi mamei tale. Ajunseserãţi în situaţia de a nu mai avea nimic pe masã, iar ea ce ar fi trebuit sã facã? Sã aibã grijã de soţ sau de copii? Aşa cã a fãcut alegearea acea crudã. A fost nevoitã sã aleagã între tatãl vostru şi voi, copiii. Şi a ales copiii. V-a ales pe voi.
M-am întors sã mã uit la el. Ce tot spunea? Mama m-a ales pe mine. Începusem sã trec în revistã, în tãcere, toate situaţiile când mã simţisem rãnitã, dar gândurile acelea se topiserã, pe neaşteptate, şi alte amintiri, diferite, mi se strecuraserã în minte.
Era într-o dimineaţã, demult. Stãteam pe canapeaua noastrã ponositã şi o priveam pe mama pregãtindu-se, în grabã, sã plece la serviciu.
- Tu nu stai niciodatã acasã, am spus acuzator. Nu eşti niciodatã lângã mine. Nu faci nimic pentru noi, aşa cum face o mamã adevãratã. Mama lui Robin îi face fursecuri cu gem sã-şi ia la pachet la şcoalã.
- Linda, spuse mama cu obosealã în glas, eu merg la lucru ca tu sã ai ce-ţi lua la pachet. Sunt obositã când ajung acasã. Nu am vreme de fursecuri.
- Tu nu ai timp de nimic!
- Ar fi mai bine dacã am trãi din asistenţa socialã? m-a întrebat cu glas domol.
Nu prea eram sigurã ce însemna asta.
- Da!
Mama se fãcu palidã.
- Scumpa mea, tu crezi cã a trãi aşa este distractiv. Eu şi mama am trait din asistenţa socialã odatã. Şi niciodatã nu ne ajungea mâncarea, nu aveam haine, nici bani de medicamente. Nu vreau decât ca tu şi sora ta s-o duceţi un pic mai bine. Dar nu le pot face pe toate. Obosesc şi eu.
- În familiile adevãrate, i-am spus cu ciudã, mamele stau acasã.
Se înfiorã, dar îmi spuse încetişor.
- În familia asta, o sã fiu datã afarã dacã mai întârzii, şi ieşi în grabã ca sã prindã trenul.
În sãptãmâna care a urmat, am gãsit trei prãjiturele cu gem în pacheţelul meu de şcoalã. Nu i-am mulţumit niciodatã mamei, nu i-am arãtat niciodatã cã am vãzut prãjiturelele. De câte ori, mã întreb, nu m-am fãcut cã nu vãd eforturile mamei de a-mi face placere?
Acum îmi nãvãleau în minte toate lucrurile mãrunte pe care le fãcuse pentru mine. Mama, stând noaptea târziu, sã-mi coasã ciorapii uzaţi, mama învãţându-mã sã-mi împletesc pãrul, mama intervenind între mine şi sora mea când ne certam. Oricât de urât m-aş fi purtat cu ea, mama era acolo, lângã mine, întotdeauna. De ce n-am fost în stare sã vãd toate acestea înainte?
Acolo, în maşinã, am fãcut ce o vãzusem pe mama fãcând de atâtea ori – mi-am plecat capul şi m-am rugat în gând. M-am rugat pentru iertare - de data asta, pentru mine. Te rog, Doamne, ajutã-mã sã scap de amãrãciunea din sufet.
- Greg, ştiu cã ţi se va pãrea o nebunie, dar….
- Vrei sã mergem înapoi la mama ta, terminã el fraza pentru mine. Zâmbea deja când întorcea maşina.
Mai târziu, stând în bucãtãria mica, plinã de intimidate, i-am mulţumit mamei în gând. O vãzusem pe mama trebãluind în bucãtãrie de mii de ori, dar eram prea furioasã ca sã simt forţa dragostei ei, cãldura constantã a sprijinului ei.
- Mamã? am zis nesigurã, neştiind cum sã încep. Crezi cã mi-ai putea arãta cândva cum se fac fursecurile cu gem?
O clipã am crezut cã nu îmi va rãspunde, dar apoi mi-am dat seama cã dãdea din cap şi cu un glas atât de molcom cã de-abia o auzeam, a şoptit:
- Mai ţii minte prãjiturelele acelea dupã atâţia ani?
- Da, mamã, le mai ţin minte, am spus.
Linda Brown
