"Diferenţa fundamentală dintre un bărbat obişnuit şi un războinic este că războinicul ia totul ca pe o provocare, în timp ce bărbatul obişnuit ia totul ori ca pe o binecuvântare ori ca pe un blestem."
Don Juan
Roger Crawford avea tot ce era nevoie pentru a juca tenis, mai puţin două mâini şi un picior. Când părinţii lui Roger au dat cu ochii de fiul lor pentru prima dată, ei au văzut un prunc care avea ceva asemănător cu un deget mare, direct din antebraţul drept, şi un deget din antebraţul stâng. Nu avea palme. Braţele şi picioarele copilului erau scurte, iar la picioare nu avea decât trei degete la dreptul şi unul la stângul. Acesta din urmă i-a şi fost amputat mai târziu. Doctorul le-a spus ca Roger suferă de ectrodactilism, o boală foarte rară care apare o dată la 90.000 de naşteri în Statele Unite. Probabil nu va putea să meargă niciodată şi nici nu va putea să-şi poarte singur de grijă. Din fericire, părinţii lui Roger nu l-au crezut pe doctor.
„Părinţii mei m-au învăţat mereu că eram handicapat atâta vreme cât eu mă consideram aşa“, spunea Roger. „Niciodată nu mi-au dat voie să-mi plâng de milă sau să profit de oameni de pe urma handicapului meu. Odată am avut necazuri pentru că toate lucrările mele de la şcoală erau făcute cu întârziere“, explica Roger, care trebuia să ţină creionul cu ambele „mâini“ pentru a scrie. „L-am rugat pe tata să scrie un bilet profesorilor, în care să le ceară să-mi acorde două zile în plus pentru a termina temele. în schimb, tata m-a pus să scriu lucrarea respectivă cu două zile mai devreme!“. Tatăl lui Roger l-a încurajat tot timpul să practice un sport, învăţându-şi fiul cum să prindă şi să arunce o minge de volei, ori sâ joace fotbal în curtea din spatele şcolii după ore. La 12 ani, Roger reuşea să-şi câştige un loc în echipa de fotbal a şcolii. înainte de fiecare meci, Roger îşi imagina cum va fi atunci când va marca un gol. într-o zi şi-a văzut visul cu ochii. Mingea s-a oprit la picioarele lui şi a început să alerge ca din puşcă, cât putea el de repede cu proteza de la piciorul stâng, către poarta adversă, în timp ce antrenorul şi coechipierii lui izbucniseră în urale sălbatice. Dar la marginea careului, un băiat din echipa adversă l-a prins din urmă şi l-a apucat de gleznă. încercând să-şi elibereze piciorul din strânsoare, nu a făcut altceva decât să-şi smulgă proteza de la locul ei. „Eram în picioare“, îşi aduce aminte Roger. „Nu ştiam ce să fac, aşa că am început să sar într-un picior către poartă. Arbitrul a alergat şi el într-acolo şi şi-a ridicat fanionul. Gol. Dar ceea ce făcea mai mult decât golul obţinut era figura pe care o făcuse copilul celălalt care rămăsese cu proteza mea în mână“. Dragostea lui Roger pentru sport crescu, şi crescu şi încrederea în sine. Dar nu orice ob-stacol era aşa uşor de trecut. Când lua prânzul la cantină împreună cu ceilalţi copii, era unul din momentele cele mai dureroase, pentru că toţi se uitau cum se chinuie să-şi ducă mânca-rea la gură, aşa cum se chinuia şi la orele de dactilografie. „Am învăţat o lecţie tare bună la acele ore“, spunea Roger. „Nu poţi face totul - este mai bine să te concentrezi asupra a ceea ce poţi să faci“. Ce altceva putea să mai facă Roger era să manevreze o rachetă de tenis. Din nefericire, când o învârtea mai tare, priza lui fiind slabă, de obicei, trimitea racheta în sus. Din fericire, Roger a dat Peste o rachetă veche, ciudată, într-un magazin cu articole sportive, unde şi-a prins degetul în mânerul ei dublu. Găurica aceea mică ln care degetul lui se prindea perfect a însemnat pentru Roger o Priză mai bună, astfel încât, foarte curând, a devenit un jucător de te'iis foarte bun. Exersa în fiecare zi şi, nu după multă vreme, Putea să susţină partide întregi, pe care însă le pierdea. Dar Roger nu se dădu bătut. Se antrena şi juca într-una. Operaţia Pe care a făcut-o la cele două degete de la mâna stângă i-a permis Ul Roger să ţină mai bine racheta şi astfel să-şi îmbunătăţească stilul. Deşi nu avea un model după care să se conducă, Roger a devenit obsedat de tenis şi cu timpul a început să câştige. El a continuat să joace tenis şi la colegiu, terminându-şi cariera de jucător de tenis cu 22 de victorii şi 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul antrenor de tenis cu handicap fizic autorizat de Asociaţia Americană a Tenisului Profesionist. Acum, Roger merge prin toată ţara, vorbind oamenilor despre cum poţi ajunge învingător, indiferent cine eşti.
„Singura diferenţă dintre mine şi voi este că voi puteţi să-mi vedeţi handicapul, dar eu nu pot să-l văd pe al vostru. Cu toţii îl avem. Când oamenii mă întreabă cum am reuşit să trec peste lipsurile mele fizice, le spun că nu am trecut peste nimic. Pur şi simplu am aflat ce nu pot să fac - cum ar fi să cânt la pian sau să mănânc cu beţigaşe - dar mai important este că am aflat ceea ce pot să fac. Aşa că fac ceea ce pot din tot sufletul şi din toată inima“.
Jack Canfield
