BUNICUL AR FI ŞTIUT
Beniamin se trezi. Din bucătărie răzbăteau voci gălăgioase. Mama şi tata se certau iarăşi. Lucrurile continuau aşa de săptămâni. Beniamin nu înţelegea deloc de ce părinţii lui nu se mai suportau. Când era în aceeaşi încăpere cu ei, aceştia se purtau de parcă totul ar fost în ordine. Însă copilul simţea că lucrurile nu stăteau de loc aşa. În fond, acum mergea deja la şcoală nu mai era un prostănac. De ce oare erau atât de răi unul cu celălalt? Uneori se întreba dacă nu cumva totul era din cauza lui. Era adevărat că mai era şi neascultător. Uita de multe ori să facă ceea ce i se ceruse; camera lui era mai întotdeauna în dezordine şi tot zăbovea până să pornească spre şcoală. Pentru toate astea mama desigur se necăjea. Beniamin se temea că părinţii lui se vor despărţi. În fond, cam la fel se petrecuseră lucrurile şi cu Marc. Marc era prietenul lui. El îşi vedea tatăl doar la două săptămâni. Beniamin nu putea să-şi imagineze o asemenea viaţă! Îşi iubea tatăl. Când acesta nu venea prea obosit de la serviciu, se juca prin toată casa, cu el şi cu Miriam, surioara mai mică. Ce frumos se mai distrau! În ultima vreme însă abia dacă se mai jucau împreună. Tata era cel mai adesea într-o proastă dispoziţie, astfel că-i certa pentru orice nimic. Miriam plângea foarte tare şi se necăjeau toţi.
Cu toate că Beniamin îşi trăsese pătura peste cap, continua să-l audă pe tatăl său ţipând şi pe mama izbucnind în hohote de plâns. Dacă ar înceta totuşi odată! Aseară, înainte de culcare, Beniamin se rugase lângă pat. Bunicul îi povestise că putea sta de vorbă oricând voia cu Dumnezeu. Îi spusese şi că Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi oamenii şi-i iubeşte. El este minunat şi puternic. Beniamin ascultase cu ochii mari. "Este mai puternic chiar decât tati?", întrebase el. "Mult mai puternic", îi răspunsese bunicul, "iar cine se încrede în El, pe acela îl ajută." Beniamin crezuse cuvintele bătrânului. De când murise bunica, acesta trăia singur într-o căsuţă la marginea oraşului. Din familia bătrânului mai făceau parte Bello, câinele, şi Molli, motanul. Lui Beniamin îi plăcea mult să locuiască la bunic. Nimeni nu ştia să spună poveşti atât de minunate. În plus, el avea aproape întotdeauna timp la dispoziţie. Când îl ruga Beniamin, îşi aranja cu grijă fotoliul, îşi punea ochelarii pe nas şi lua vechea Biblie pentru copii din raft. Bello se întindea la picioarele bunicului şi Moli torcea pe pervazul ferestrei. Bunicul povestea despre Domnul Isus, cum îi făcea pe orbi să vadă, pe bolnavi sănătoşi şi pe oamenii trişti fericiţi.
De toate acestea îşi amintise Beniamin ieri seară, când îi auzise iarăşi pe părinţi certându-se. Isus putea face ceva ca ei să se înţeleagă din nou!
De ce oare Isus nu-l ascultase? Beniamin plângea încetişor. Chiar şi aici sub pătură îi auzea pe părinţi cum se certau. Nu mai putea suporta. "Vreau sa merg la bunicul", şopti el şi sări hotărât din pat. Îşi trase rapid pantalonii în picioare şi pulovărul peste cap. Nici o clipă nu se gândi că peste o oră trebuia să plece la şcoală. Beniamin nu voia decât să ajungă la bunic. Acesta trebuia să ştie de ce Dumnezeu nu-l ascultase rugăciunea.
Beniamin îşi şterse cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Deschise fereastra dormitorului său şi aruncă o privire scrutătoare în jos. Nu era prima oară când cobora pe tufa de soc. Reuşi şi de data asta fără nici o problemă. Afară era încă semiîntuneric. Pe stradă însă era deja un trafic intens. Abia acum Beniamin îşi dădu seama că uitase să-şi ia geaca. Era rece, aşa că începu să alerge mai repede. De ce oare în dimineaţa asta toate semafoarele indicau culoarea roşie? Beniamin nu lua în seamă privirile mirate ale trecătorilor, când trecea în goană pe lângă ei, îmbrăcat subţire ca într-o zi călduroasă de primăvară. Pentru el era important doar că, cu cât se afla mai departe de ţipetele părinţilor lui, cu atât se simţea mai bine.
Cu toate că semaforul trecuse de pe verde pe roşu, Beniamin sări în stradă. Două faruri se apropiau de el ca nişte ochi uriaşi. Scrâşniră nişte frâne şi apoi se întunecă totul în jurul lui Beniamin.
Abia când lumina dimineţii pătrunse difuz în cameră, Beniamin se trezi din starea de inconştientă. Clipi din ochi. Unde se afla? Camera asta albă cu patul înalt în care se găsea el, îi era complet străină. Ah, da, dorise să meargă la bunicul...
Beniamin oftă. Când deschise larg ochii, i se păru că visează. La căpătâiul lui se găseau părinţii. Mami plângea. Tati o ţinea în braţe şi-i vorbea plin de dragoste, încercând s-o consoleze. Când observară că Beniamin se trezise, îl priviră plini de fericire.
"Aşadar, totuşi m-a ascultat", suspină Beniamin satisfăcut şi adormi imediat din nou. Părinţii se priviră întrebător, dar n-aveau nici o idee despre ce anume vorbea micuţul lor.
Bunicul însă ar fi ştiut.
de Humberto A.Agudelo C
