Acum cativa ani am cunoscut intamplator un domn trecut bine de 70 de ani. Calatoream spre Constanta si, la vremea aia, trenul facea undeva in jur de 7 ore din capitala pana la malul urban al Marii Negre. L-am remarcat din momentul in care a intrat in vagon. Era parca venit din alta epoca, cu pardesiul croit perfect pe trupul lui care nu se lasase invins de timp. Era inalt, carunt, bine construit si cu o privire tare balnda. S-a asezat in fata mea, m-a masurat din cap pana in picioare, m-a salutat scurt, militareste si apoi s-a cufundat in lectura unei carti vechi, imbracata intr-o foita de calc. Uitasem de el cand, la ceva ore de cand trenul se puse in miscare, m-a intrebat cu un tremur in voce:
- Calatoriti des pe ruta asta?
Intr-adevar, eram obisnuit cu drumurile spre Constanta, asa ca i-am raspuns la randul meu:
- Da, o fac frecvent. Dar de ce ma intrebati?
- As dori daca se poate, sa ma anuntati cand ajungem la Cernavoda. Stiti, ma duc la mormantul sotiei si e posibil sa atipesc. Este tarziu si varsta nu-mi permite sa mai am energia de alta data.
- Stati linistit domnule…
- Kahn… Kahn ma numesc.
- Stati linistit domnule Kahn, in cazul in care atipiti, fiti sigur ca va voi trezi cand ne apropiem de Cernavoda. Imi pare rau pentru pierderea sotiei dumneavoastra.
- S-a intamplat demult. Au trecut mai bine de 15 ani, continua el. E o poveste lunga si trista.
Am stat un pic pe ganduri. Omul asta ducea cu el o povara pe care de-abia in clipa aia am reusit sa o percep.
- Stiti, cred ca mi-ar face mare placere sa-mi povestiti ce s-a intamplat. Ma gandesc ca asa ar trece timpul mai repede si pentru dumneavoastra.
- Daca vreti sa o auziti, v-o pot spune cu cea mai mare placere.
- Chiar va rog.
M-am aplecat un pic spre el pentru a-l auzi mai bine. Zgomotul trenului si vocea lui ragusita si in acelasi timp stinsa de veacuri nu faceau casa buna.
- Se intampla in 1944. Aveam 21 de ani cand am fost trimis initial in Bucuresti in armata de ocupatie germana. O vreme am stationat in apropierea capitalei. Oamenii erau primitori iar noi ne bucuram de ospitalitatea lor de parca nu eram cotropitorii ci doar rude indepartate. La sfarsit de saptamana ni se oferea o seara de permisie in centrul orasului. Atunci am cunoscut-o pe Eva. Ma iertati, am uitat sa ma prezint. Numele meu este Frank Kahn.
Am dat din cap afirmativ pentru ca nu voiam sa-l intrerup.
- Deci cum spuneam, era cred o sambata de mai 1944 cand impreuna cu 4 camarazi am plecat spre Bucuresti si am nimerit in beraria unui austriac, undeva pe Calea Victoriei. Desi era permisie, eram toti imbracati in uniforme militare, fapt care ne oferea o siguranta in plus fata de ceilalti locuitori. Eva lucra acolo, in beraria aia. Am remarcat-o din momentul in care am intrat in crasma. Era de o frumusete izbitoare, cu o silueta perfect proportionata, ochii verzi si parul saten spre roscat. Se strecura cu mare indemanare printre mese si nu lasa nici un betiv sa o atinga. Stateam la masa impreuna cu ceilalti si in loc sa iau parte la discutiile lor, o priveam hipnotizat. Nu puteam sa-mi iau ochii de la ea. In scurt timp am ramas doar noi in berarie si atunci mi-am facut curaj si m-am prezentat. Era foarte usor atunci sa abordezi o femeie mai ales daca erai imbracat in uniforma nazista. Oamenilor le era frica si, indiferent ca le convenea sau nu, nu indrazneau sa se impotriveasca. Insa ea era altfel. Cum spuneam, m-am prezentat si atunci i-am aflat numele si originile. Credeam ca este fata crasmarului si am fost uimit sa aflu ca de fapt este romanca dintr-un sat din apropiere de Constanta. Restul serii l-am petrecut cu ea. Austriacul nu indraznea sa comenteze. M-am retras spre dimineata impreuna cu ceilalti soldati, nu inainte de a-i saruta mana, cu promisiunea ca am sa revin cat mai curand. Si asa a fost. Am revenit la fiecare sfarsit de saptamana si mereu asteptam sa se goleasca bodega aia ca sa pot ramane cu ea. Eram indragostit si era pentru prima oara in viata mea. Nu imi venea sa cred ca femeia aia, care intruchipa perfectiunea, ma iubea si se lumina la fata cand ma vedea. O vreme m-am gandit ca poate face asta pentru ca are nevoie de protectia mea in cazul in care razboiul ar fi izbucnit cu adevarat in partile astea. Pe scurt, pe 15 august 1944 ne-am casatorit. Eva era a mea si parca toate nenorocirile si ororile razboiului gasisera pansamentul perfect in atingerea ei. Pe 20 august deja se vorbea ca rusii impreuna cu fortele locale comuniste planuiau un atac in forta asupra noastra. Nu voiam sa mor in razboiul asta nenorocit. Nu voiam sa o pierd. Am obligat-o sa plece din Bucuresti cu destinatia Cernavoda. I-am zis sa stea acolo o vreme pana ce lucrurile se linistesc. Stiam ca armata noastra e foarte slabita si ca nu vom mai primi intariri. Atunci am decis sa dezertez. Am cumparat haine civile de la un negustor din Rahova si pe 22 august am dezertat si m-am indreptat spre Orsova cu destinatia Serbia. Am ajuns intr-un final in Italia si de acolo am luat primul vapor spre America, nu inainte de a-mi procura documente false. Speram ca in maxim un an sa revin in Romania sa reintalnesc ce aveam mai scump pe lumea asta. Primul an a fost foarte greu. Obtineam greu informatii din blocul comunist. De cand rusii blocasera accesul Occidentului catre estul Europei, pierdusem orice legatura si speranta de a ma intoarce asa cum mi-am propus. Totusi, dupa alti patru ani, am reusit cu greu sa obtin un schimb de experienta in Republica Democrata Germana. Ajuns acolo, in 1950, am revenit iar in Romania cu scopul de a o gasi. Nu mi-a fost usor. Credeam ca ea este inca la Cernavoda insa intr-un tarziu am aflat ca fusese initial arestata din cauza casatoriei cu mine, iar apoi cand autoritatile ar fi fost instiintate ca am murit, i-au dat drumul si au relocat-o in Constanta cu interdictia de a parasi orasul pe termen nelimitat. Nu vreti sa stiti ce am simtit cand am vazut-o si cand am luat-o pentru prima oara in brate dupa cinci ani. Am plans amandoi ca niste copii tembeli minute in sir, am sarutat-o si i-am promis ca vom pleca impreuna peste ocean. Dar n-a fost sa fie. Autoritatile nu erau proaste. Eva era in permanenta supravegheata, doar fusese sotie de soldat german. Erau cat pe-aci sa ne prinda. Intr-o noapte cand ma indreptam spre casa ei, am fost inconjurat de patru militieni si somat sa merg cu ei. Mi-am dat seama ca daca voi merge cu ei, se va afla tot si pe langa faptul ca probabil viata mea se termina in momentul ala, Eva lua cel mai probabil drumul puscariilor comuniste intesate de detinuti politici. Am preferat sa lupt cu ei, am pus trei la pamant si am fugit. Al patrulea a apucat sa scoata arma si sa traga. M-a nimerit in picior inainte sa ma fac nevazut intr-o padurice deasa de la marginea orasului. Am stat ascuns doua zile sangerand si auzindu-i cum ma cauta. Incercam sa imi pastrez calmul ca sa nu ma prinda. M-au gasit dupa cateva zile niste localnici si m-au ingrijit cum au putut. Cand n-au mai putut, au chemat un doctor care n-a avut ce face si mi-a amputat piciorul drept.
Astea fiind spuse, lovi cu putere in picior lasand sa se auda sunetul lemnului uscat.
- Peste doua luni am plecat impreuna cu cativa dizidenti inspre Austria si de acolo am luat un avion spre America. Mi-am dat seama ca nu am cum sa ma mai intorc atunci la Eva. Riscam prea mult si riscam sa ii fac ei mai mult rau. Anii au trecut si sperantele mele de a ne regasi au fost din ce in ce mai mici. Romania s-a izolat de restul lumii, s-au inchis granitele si, cu ele, si visul meu de a fi cu femeia pe care o iubeam. Am ramas in Statele Unite unde am cunoscut-o pe Clara care a acceptat situatia in care eram si care mi-a fost alaturi mai bine de 30 de ani. In 1990 am revenit in Romania. M-am dus direct la Constanta, acolo unde stiam ca am sa o gasesc. In vechea casa l-am gasit pe Vlad. Initial n-a vrut sa vorbeasca cu mine insa cand i-am spus cine sunt, s-a razgandit si m-a primit. Mi-a povestit ca la doi ani dupa ce eu am disparut, adica in 1952, Eva s-a recasatorit si la scurt timp l-a nascut pe el. Din pacate casnicia ei n-a fost de durata, sotul ei preferand sa ii paraseasca si sa emigreze in Mexic, caci fusese vaporean. Tot el mi-a spus ca Eva s-a stins din viata in 1986 in urma unei raceli foarte puternice care a dus la pneumonie. A ingropat-o la Cernavoda asa cum si-a dorit ea, spunand ca ala este locul unde eu am sa o caut intaia oara. Vlad stia tot despre noi. Cativa ani am ramas in Romania, ca sa fiu alaturi de el si de mormantul ei. Il consider ca pe copilul meu. Un copil pe care l-am dorit mereu cu ea si din pacate, n-a fost sa fie. Acum Vlad este in Statele Unite. L-am adoptat si l-am dus acolo. S-a casatorit si este fericit si alaturi de el si familia lui sunt si eu fericit. De atunci vin in fiecare an la mormantul Evei. Stau cateva zile la un hotel din apropierea cimitirului si de cand se lumineaza si pana la apus, raman langa ea si ii povestesc de Vlad, de Clara, de noaptea aia nenorocita, de mine si de toata amaraciunea pe care o port. Ii duc lalele la mormant. Ii placeau mult lalelele.
Se opri pentru o clipa. Ma uitam la el si nu mai puteam sa zic nimic. Mi-a oferit o tigara. Nu-mi dadusem seama cum a trecut timpul. Stiu doar ca i-am zis ca mai avem putin pana la Cernavoda. Isi stranse bagajele, se ridica si ma saluta din nou. Imi lasa cartea lui de vizita si se pierdu in forfota peronului. A fost prima si ultima oara cand l-am vazut pe Frank. La cativa ani dupa intamplarea asta, curiozitatea m-a facut sa vizitez cimitirul despre care imi povestise. Cred ca mai mult speram sa il revad pe batranul ala schiop si sa-i reascult povestea. N-a fost greu sa gasesc mormantul Evei si spre surprinderea mea, o familie numeroasa, cu vreo patru copii zabovea in fata lui. M-am apropiat cu timiditate si am privit spre crucea de beton pe care scria: “Aici se odihnesc Frank si Eva Kahn, despartiti de viata, regasiti in ceruri”. Am zambit si apoi m-am indreptat spre barbatul care statea pe banca din apropiere. M-am prezentat si i-am oferit condoleantele mele. Mi-a raspuns la randul lui: “Sunt Vlad Kahn…”
Preluare: http://felixguitar.wordpress.com/2014/04/08/povestea-batranului-schiop/
