Într-o pădure umedă și verde, trăia o broască mică, ce sălta mereu dintr-un loc în altul. În mijlocul pădurii, trona un stejar bătrân, mare cât o poveste, cu ramuri dese și trunchi gros.
— Ce plictisitor trebuie să fie să stai nemișcat toată viața! râdea broasca, privind spre stejar.
— Și ce obositor trebuie să fie să nu ai rădăcini, să nu simți niciodată pământul, i-a răspuns stejarul calm.
Zilele treceau, iar broasca râdea și sărea, fără să asculte de vânt sau de vreme. A venit însă o furtună puternică. Vântul a smuls totul din calea lui, iar apele au crescut până au măturat poieni și bălți.
Broasca a fost luată de apă și dusă departe. Stejarul, deși zguduit, a rămas neclintit, adăpostind sub ramuri păsări și veverițe.
După furtună, pădurea a rămas în picioare. Broasca s-a întors, udă și obosită, privind cu ochi noi spre stejar.
— Acum înțeleg: uneori e bine să ai rădăcini adânci.
Morală:
Libertatea e frumoasă, dar echilibrul și rădăcinile te țin în picioare când vin furtunile vieții.
