POVESTEA PRINŢULUI CARE ÎŞI CAUTĂ REGINA

Cu mulţi ani în urmă, un prinţ puternic şi inteligent o cauta pe femeia vieţii sale. Tatăl lui se îmbolnăvise şi era pe punctul de a deveni rege. Nu voia să dea greş în alegerea sa caci, nu-i aşa, tânăra cu care se căsătorea, avea să devină regina. Visa o persoană amabilă, docilă, blândă şi mai ales transparentă, pentru a domni împreună cu el.

Cel mai mult se temea viitorul rege că femeia cu care se căsătorea ar preţui mai mult regatul, privilegiile de la curte şi averile, decât persoana şi iubirea lui. Miniştrii regatului considerau că preocuparea prinţului era imatură. Unii îl găseau fragil şi prea puţin inteligent, nedemn să poarte coroana.

 Prinţul i-a consultat pe înţelepţi, ca să înveţe cum să nu dea greş când va lua o hotărâre atât de importantă. Înţelepţii l-au sfătuit să se căsătorească cu o tânără extrem de bogată din regat – sau, şi mai bine, cu fiica unui rege puternic, al altui popor. Astfel îşi putea lărgi hotarele ţării.

Regatul era implicat în dispute interne foarte grave. Din cauza bolii regelui, unii miniştrii, generali şi colectori de impozite profitaseră de situaţie, ca să se lase corupţi. Lipsa conducerii hrăneşte terenul unde înfloreşte individualismul. Alegerea viitoarei regine era importantă pentru menţinerea regatului. Mulţi considerau că dacă prinţul nu dovedeşte înţelepciune în a-şi găsi soţie, nu dispunea nici de inteligenţa necesară pentru a-şi conduce regatul.

Descurajat de răspunsurile ce-i fuseseră date, prinţul a plecat pe câmp, ca să se gândească. După multe ore de meditaţie, i-a căzut ceva pe cap. Şi-a dus mâinile la cap ca să vadă ce era – şi a rămas uimit: era o sămânţă mică şi galbenă. Deodată se simţi euforic, căci găsise răspunsul pe care îl căuta. Părea copleşit de bucurie.

S-a hotărât să dea o petrecere, pentru ca fetele interesate de căsătorie să se poată prezenta. Au fost invitate tinere din diferite regate, precum şi fetele din ţinutul său, în special cele mai bogate.

La castel muncea, ca servitoare, o doamnă care avea o fată frumoasă şi curată la suflet, pe nume Priscila. Când i-a spus fetei că prinţul urma să se căsătorească şi că dădea o mare petrecere pentru a-şi alege mireasa, acesta a luat hotărârea să se prezinte şi ea printre candidate. Priscila îl admira, fără să-l cunoască personal, căci mama ei îi vorbise întotdeauna de bunătatea, de simplitatea şi inteligenţa tânărului moştenitor.

O femeie bogată din regat, a cărei fiică avea să concureze şi ea, a aflat de intenţia Priscilei. Atunci s-a hotărât s-o confrunte pe mama ei, spunându-i cu aroganţă: „Fiica dumitale aiurează şi visează la ceva imposibil! Fiica unei servitoare nu va putea niciodată să fie regina. E împotriva principiilor stabilite.”

 Adânc întristată, dar găsind că femeia aceea avea dreptate, mama i-a repetat frazele tăioase pe care le auzise. Tânăra, descumpănită, a răspuns cu demnitate: „Mamă, noi suntem sărace, dar suntem tot oameni! Banii cumpără trăsuri, dar nu cumpără fericire; cumpără haine ţesute cu fir de aur, dar nu cumpără valoarea unui om.”

 Deşi săraca, Priscila voia să fie tratată cu demnitate. Ştia că nu avea nicio şansă să fie aleasă, dar voia să profite de prilejul de a se afla aproape de prinţ. Îi plăceau foarte mult provocările. Avea o frumuseţe interioară care contamina. Multor tinere bogate le plăcea compania ei. Priscila avea trei daruri care valorau mai mult decât nişte diamante: simplitate, generozitate şi transparenţă.

Unele fete de lorzi erau eleve bune, obţineau note mari la teste, dar îşi simulau comportamentul. Nimeni nu ştia cu adevărat, ce gândeau sau simţeau. Le plăcea să se fălească şi să se laude, în căutarea unor firimituri de preţuire. Unele chiar se minţeau pe ele însele. Printre tinere se aflau Helena şi Barbie. Ele o cunoşteau pe Priscila şi o invidiau, căci nu admiteau ca fiica unui ţăran şi a unei servitoare de la palat era atât de sociabilă şi de atrăgătoare. Cu două săptămâni înainte de concurs, au întâlnit-o şi au îndemnat-o să participe. Păreau generoase.

În realitate, îşi disimulau adevăratele intenţii. Voiau ca Priscila să fie ridiculizată în public, căci considerau că numai o persoană cu mintea tulburată putea să concureze alături de ele şi de celelalte fete frumoase, îmbrăcate cu rochii încântătoare şi împodobite cu cele mai scumpe bijuterii din regat.

Ziua cea mare a sosit. Sute de tinere îmbrăcate elegant se aflau în holul de la intrarea în palat. Văzând-o pe Priscila şi examinându-i rochia de sus până jos, unele fete nu şi-au reţinut zâmbetul. Aparent, rochia ei era cea mai simplă şi cea mai urâtă. Helena şi Barbie nu s-au abţinut să nu comenteze: „Sărmana! E chiar caraghioasă.”

 Deodată, în sunete de trâmbiţe, a apărut prinţul, împreună cu miniştrii, cu generalii şi cu înţelepţii din regat. Toate fetele suspinau. Nimeni nu ştia ce le aştepta. Nici cei care se aflau în preajma prinţului nu ştiau cum se va desfăşura alegerea. S-a făcut o linişte solemnă. Brusc, cu glasul puternic, prinţul lansă o chemare la întrecere, zicând: „Fiecare dintre voi va primi o sămânţă pe care va trebui să o cultive. Peste trei luni voi da un mare bal. Cea care îmi va aduce cea mai frumoasă floare va fi aleasă pentru a fi regină.”

 Toate fetele găsiră ciudată încercarea la care le supunea prinţul. Treaba era însă foarte simplă. Însufleţite, aproape toate au ieşit din palat, convinse că aveau să capete coroana, Înţelepţii şi miniştrii regatului au clătinat din cap, considerând că tânărul nu era încă pregătit să domnească. Niciodată nu mai văzuseră un prinţ atât de modest şi lipsit de inteligenţă. Pentru o funcţie atât de importantă se cuvenea o încercare pe măsură, se gândeau ei. Mai multe pretendente, considerându-se isteţe, gândeau că, de fapt, ceea ce voia prinţul cu adevărat erau ca părul, hainele şi mişcările corpului lor să fie la fel de frumoase precum o floare.

 Priscila şi-a luat sămânţa, a plantat-o într-un ghiveci şi, cu toate că nu se pricepea la grădinărit, o îngrijea cu multă răbdare şi duioşie. Visa la plantă care avea să răsară şi la frumoasă floare care avea să înflorească. Uneori dădea frâu liber imaginaţiei şi chiar reuşea să-i simtă parfumul.

 A trecut o săptămână şi planta n-a răsărit. Priscila a început să fie îngrijorată şi să ude mai mult pământul, punând la fiecare ceas câteva picături de apă. A mai trecut două săptămâni şi plantă tot nu s-a ivit. Fata şi-a dat şi mai mult silinţa, după ce s-a sfătuit cu oameni pricepuţi.

Unii grădinari i-au spus că sămânţa nu încolţise, pentru că udase prea mult pământul, alţii au fost de părere că pusese prea mult îngrăşământ, iar alţii ziceau că pusese prea mult pământ în ghiveci. Toţi au fost unanimi în a spune că, indiferent de cauză, dacă sămânţa nu încolţise în cincisprezece zile, cu greu se va mai întâmpla. Disperată, îşi vedea visul tot mai îndepărtat. În ciuda eşecului, nu-şi putea spulbera iubirea pentru prinţ.

A trecut o lună şi ghiveciul continua să rămână fără viaţă. În timp ce lăsa să curgă picăturile de apă, îi cădeau şi lacrimile în pământ. După ce au trecut două luni, inima îi era frântă. Floarea nu răsărise şi inima i s-a întristat.

După trei luni, micul ghiveci continua să fie steril, fără viaţă. Văzând-o abătută, cei apropiaţi au sfătuit-o să nu se mai ducă la concurs. Toţi ştiau că Priscila era blândă – dar, în acelaşi timp, hotărâtă şi încăpăţânată. După ce s-a gândit mult, conştientă fiind că făcuse tot ce-i stătea-n putinţă, a spus, spre uimirea tuturor, că se va duce la bal şi îşi va prezenta ghiveciul chiar aşa, fără plantă. „Asta e o nebunie!”, exclamau prietenii ei. „O să fie foarte umilitor!”, adăugau rudele.

Mama ei a făcut un ultim efort ca să o convingă să nu se ducă la palat. Văzând suferinţa mamei ei, Priscila vărsă din nou câteva lacrimi, care i-au stricat machiajul şi i-au udat rochia simplă. Ca să-şi consoleze mama i-a spus; „S-ar putea să suport încă o ruşine, mamă, dar voi fi cinstită cu mine însămi. N-am reuşit să cultiv sămânţa şi-mi voi asuma greşeala.”

 Când a ajuns la bal, a rămas foarte descumpănită. Toate celelalte pretendente aveau în ghivecele lor cele mai grozave flori, una mai frumoasă ca alta. Rochiile se asortau cu culorile petalelor. Era un spectacol sublim.

Văzând-o pe Priscila, multe pretendente au râs de ea, iar de data asta batjocura era vizibilă. Au râs în hohote necontrolate, nu doar pentru că nu avea bijuterii şi rochia îi era simplă şi demodată, ci pentru că ghiveciul ei era lipsit de viaţă. Umilită, a început să intre în panică şi se gândea să renunţe.

Deodată, trâmbitele au început să sune triumfal. Toate fetele au rămas într-o tăcere adâncă. Când a sosit prinţul, toate au oftat. El le-a rugat să se aşeze în şir, iar ele s-au aliniat euforice. Prinţul s-a apropiat de fiecare în parte. Se uita la ochii lor şi la frumuseţea florilor. Apoi le întreba care le era numele.

Când s-a apropiat de Priscila şi a văzut ghiveciul fără floare şi rochia ei pătată de lacrimi, a clătinat din cap şi nici măcar n-a întrebat cum se numea. Fetele din apropiere de abia şi-au stăpânit râsetele.

Conducătorii regatului observau cu atenţie gesturile prinţului şi se uitau unii la alţii. După trei ore şi după ce a analizat floare cu floare, prinţul s-a aşezat pe tronul său. Apoi a cerut fetelor să se apropie, făcând un cerc mare în jurul lui. Le-a informat că hotărârea lui era luată şi că tânără pe care avea s-o invite la dans era aleasă.

În afară de fete şi de conducătorii regatului, mai erau de faţă regii şi nobilii care îşi însoţiseră fiicele. Sosise, în sfârşit, clipa cea mare.

Prinţul s-a îndreptat spre mijlocul salonului. A parcurs cu privirea cercul de femei şi, spre surpriza tuturor, s-a îndreptat spre tânăra care nu avea nici o floare în ghiveci. I-a sărutat mâna şi, emoţionat, a întrebat-o: „Cum te cheamă?” Cu buzele tremurânde, ea i-a răspuns: „Priscila.”

„Regina mea! Priscila, accepţi să dansezi cu mine şi să fii soţia mea?”, a întrebat-o prinţul cu gingăşie. Priscila a izbucnit în lacrimi. Toţi erau descumpăniţi. Salonul era plin de murmure. Nimeni nu înţelegea atitudinea. Miniştrii şi înţelepţii credeau că prinţul îşi pierduse minţile. Generalii gândeau că glumeşte.

Atunci, calm, el a explicat cu voce tare: „Pentru ca o fată să devină regină, trebuie să cultive o floare foarte specială: floarea purităţii, a compasiunii şi a onestităţii faţă de ea însăşi. Fără aceste caracteristici nu e posibil să iubeşti, să domneşti, să conduci, să fii devotat şi drept. Toate seminţele pe care vi le-am dat erau sterile şi nu putea să răsară nicio floare din ele. Prin urmare, singura care a fost corectă, care a înfruntat ruşinea, frustrarea, batjocura şi şi-a dovedit iubirea necondiţionată pentru mine a fost Priscila.” Apoi, într-un moment de rară inspiraţie, a adăugat: „Ghiveciul tău nu are nevoie de floare, căci în el se afla floarea care nu s-a născut.”

Inţelepţii regatului au rămas cu gura căscată, căci niciodată nu văzuseră atâta înţelepciune. Miniştrii, rigizi şi preocupaţi de interesele lor, au fost uimiţi de inteligenţa regelui. Au înţeles că se aflau în faţa unuia dintre oamenii cei mai desăvârşiţi pe care îi cunoscuseră. Ceilalţi care se aflau de faţă, inclusiv majoritatea pretendentelor, au aplaudat. Au aplaudat inteligenţa regelui şi sensibilitatea şi cinstea reginei.

Priscila a fost generoasă cu cele care s-au purtat urât cu ea şi delicată cu cei care au persecutat-o. A fost demnă de coroană pe care o purta pe cap, pentru că deţinea deja o comoară în personalitatea ei. Ştia că o regină nu era mai importantă decât un supus, căci trebuia să recunoască demnitatea fiecărei fiinţe umane.

 Să nu uitaţi niciodată oameni buni că, dacă vreţi să străluciţi în societate, trebuie să cultivaţi, în fiecare zi, floarea cinstei.

Sursă: Copii străluciţi. Elevi fascinanţi: Importanta gândirii, a creativităţii şi a viselor/CURY, Augusto.