Anunţul, apărut la începutul lunii decembrie în doua ziare de mare tiraj, suna astfel: „Doamnă de vârstă mijlocie, elegantă, posibilităţi materiale, ofer unui domn (30-35 de ani), fizic deosebit, amuzant şi cu spirit de aventură, ocazia de a petrece Revelionul pe Litoral. Obligatoriu fotografie. Răspundeţi urgent la Căsuţa Poştală…" ― Mişcarea imediat următoare constase în achitarea costului unui sejur de cinci zile la hotelul King din Mamaia, în preţ fiind inclusă şi petrecerea din noaptea de Anul Nou. Desigur, pentru două persoane.
Fusese convinsă că ofertele nu vor lipsi şi nu se înşelase. Se întorsese acasă cu un sac de scrisori şi, studiind fotografiile înşirate pe pat, trase concluzii personale despre felul bizar în care oamenii obişnuiesc să se privească în oglindă, despre imaginile „acrobatice― pe care şi le fac în legătură cu propria lor persoană. Deşi oferta se adresa clar unui bărbat tânăr şi arătos, îşi încercaseră norocul tot felul de caricaturi: fălci şi cefe porcine, chelii, nasuri opintind să iasă din poză, urechi dezlipite. Nu lipseau fotografiile făcute cu peste douăzeci de ani în urmă; săreau în ochi aerul, expresiile demodate, cravata şi reverele de pe vremea războiului din Vietnam sau edificii care nu mai există de mult. De pildă, unul dintre candidaţi trimisese un instantaneu luat în faţa fostului Muzeu Simu – inconfundabilă statuia celor trei atleţi despuiaţi –, demolat prin anii 60 şi ceva.
Existau însă şi frumoşi, cu adevărat frumoşi, despre care Manuela îşi închipuia că trebuie să fie meseriaşi – manechine, actori necunoscuţi, amanţi profesionişti de închiriat cu ziua sau cu ora agenţiile de specialitate. Se decise fără a sta o clipă pe gânduri. Un bărbat de treizeci şi doi sau poate treizeci şi cinci de ani, cu figură marcată, de blond trăit mult în aer liber. De exemplu, ar fi putut fi marinar sau geolog. Emana energie şi virilitate, dar cel mai mult îi plăcea faptul că profesia nu-şi pusese încă amprenta pe chipul lui. N-avea nimic murdar, nici urmă de şmecherie libidinoasă, nu simţeai after-shave-ul de gigolo. În plic mai găsi un bilet cu urnele şi un număr de telefon. Erau singurele informaţii pe care e deţinea în momentul când, nu fără emoţii, ridică receptorul. Presimţea că aventura începuse.
Glasul bine pozat (avea o slăbiciune particulară pentru timbrul şi mâinile bărbaţilor) şi fraza o impresionară plăcut. Se temuse de limbajul diabetic presărat cu domniţisme, dublul sens ieftin. Fusese succint, la obiect, interlocutor serios care tratează o afacere serioasă. Considerând necesară o cât de sumară cunoaştere prealabilă, propuse o întâlnire în aceeaşi seară. Manuela îl amână pe a doua zi. Coaforul şi o şedinţă cosmetică prealabile erau la fel de necesare.
Se descoperiră de la prima vedere. El era inconfundabil, pelerina ei Karl Lagerfeld, unică pe Calea Victoriei. Urmă convenţionala cafea. La Hilton. Sala era animată, animaţie de casă bună, fără ridicări de glas sau râsete stridente, fără dâre de parfum categoria a II-a.
Mario surâse şi Manuela intui înfiorată întreg farmecul acestui bărbat; te făcea să te simţi imediat la îndemână.
— Pot să-ţi spun, simplu, Manuela?
— Da, prefer chiar.
O privea deschis, în faţă, dar nu cântărind marfa, ca un geambaş, ci ca pe o persoană la care merită să te uiţi. Se ştia impecabilă, de la machiaj până la bricheta de aur Subaru, dar la fel de bine ştia că nu-i frumoasă. Arăta doar cu vreo cinci-şase ani mai tânără şi amănuntul o făcea să se simtă relaxată. Cel puţin în privinţa vârstei, ei doi nu alcătuiau o pereche deplasată. În rest, atât de incoloră, încât prietenii nu-şi aminteau să fi auzit vreodată un singur comentariu referitor la fizicul Manuelei.
O picoliţă drăgălaşă le aduse comanda. Mario nu-i dădu nici o atenţie, după cum nu trecu în revistă nici drăgălăşeniile de la alte mese. Manuela aprecie eleganţa comportării, calificând-o drept şcoală bună. În privinţa individului însă, îşi păstra rezervele. Statutul de gigolo excludea orice confuzie. Dar ea făcea, probabil, parte dintr-o generaţie old fashion.
Mario lăsă ţigara să ardă pe marginea scrumierei şi, împletindu-şi degetele, i se adresă direct:
— Aş vrea să ştiu ce plan ţi-ai făcut.
— Asta înseamnă că mi-ai accepta oferta?
— Asta înseamnă.
— Îmi pare bine. Vom petrece cinci zile pe Litoral. Am rezervat două camere la King, unde vom face şi Revelionul. Totul e achitat.
— Eşti foarte sigură pe tine, zâmbi Mario.
— Am făcut o ofertă care nu se refuză. Nu ai fi fost dumneata, ar fi fost altcineva… Nu-ţi ascund însă că sunt foarte mulţumită că lucrurile s-au întâmplat aşa şi nu altfel… Să nu uit! Vreau să închiriez o maşină. Dacă ai vreo preferinţă…
Bărbatul o privi lung, încercând s-o descifreze. Simţea ceva alunecos în toată povestea asta, ceva care-i scăpa…
— Putem s-o alegem împreună.
— Mă descurc şi singură, şi începu să se joace cu smaraldul de pe deget. Ce ar mai fi?… A, desigur, nu-ţi vei uita smochingul.
— Mi s-a mai întâmplat să intru într-un local bun.
— N-am nici cea mai mică îndoială, şi începu acel recital specific de gesturi care preced la femei plecarea: aranjatul fularului, forfoteala prin poşetă, privirile aruncate în jur: „Cred că n-am uitat nimic.―
— Când ne prezentăm la start?
— Peste exact două săptămâni, adică pe 28. La nouă dimineaţa, maşina te va aştepta în faţa casei. La zece, mă vei lua pe mine din faţa Hotelului Bucureşti.
Mario se interesă ironic:
— Acolo ai reşedinţa?
— Nu, acolo ne întâlnim.
— Până atunci nu mai luăm legătura?
— Îţi voi telefona ca să-ţi comunic marca şi numărul maşinii. Cheile le vei găsi în cutia de scrisori.
— Constat că acţionezi conform unei scheme gândite cu meticulozitate. Nu laşi nimic la voia întâmplării? Niciodată?
Manuela râse. Avea o dantură îngrijită, care-i lumina întreg obrazul:
— Nimic? Dar au rămas atâtea la voia întâmplării!
— Am un amic… spuse Mario, ştii, unul din tipii ăia ale căror expresii circulă. Încerc să-l citez: „Pe bărbaţi îi impresionează ceea ce nu înţeleg, iar pe femei, frica.―
Manuela îl privi în adâncul ochilor:
— Mie nu mi-e frică.
După cum stabiliseră, Manuela sună în ajunul plecării, pe 27. Constată încântată că în programul nici unuia dintre ei nu intervenise vreo schimbare şi preciza detaliile legate de maşina închiriată: un Volvo roşu, model 1996.
Mario tocmai îşi făcea valiza, stând la un whisky cu Doru, prieten „de multe şi de demult―.
— Ea a fost, nu?… Foarte lapidară. Interesant! Femeile sunt îndeobşte cuvântăreţe.
— Toată chestia e interesantă, observă Mario, aruncând o privire pe fereastră. Nu-i „românească―, în primul rând. Procedeu importat.
— Poate că-i din diaspora, venită doar în vâjâială.
— Ţţ! făcu Mario. N-are aerul… Pocni din degete, înciudat: Simt ceva louche, artificial, dar nu pot concretiza… De ce misterul asta? De cine se ascunde? De ce?… Şi, dacă te ascunzi, pleci cu primul derbedeu să faci Revelionul la Mamaia?!
— Ai grijă, râse Doru, să nu fie vreo psihopată, una din disperatele alea care îşi inventează un rămas-bun shocking înainte de a înghiţi un pumn de pastile. Oricum, fii prudent, nimic fără prezervativ.
Mario ridică din umeri:
— Cred că n-o interesează chestiunea. Nu-i în fierbinţeli.
Nici ca gen, nici ca moment.
— Atunci ce mă-sa vrea?
— Aş vrea să ştiu şi eu.
O sculă bună, şoseaua liberă, era o plăcere să conduci, şi Mario o savura din plin. Aglomeraţia avea să înceapă abia mâine şi îi fu recunoscător Manuelei că se gândise să facă rezervarea la hotel cu douăzeci şi patru de ore înainte de clasicul sejur al revelioanelor în deplasare. Întoarse capul să i-o spună, dar femeia părea adâncită în gânduri, răsucită cumva înlăuntrul ei, neaşteptat de tăcută.
Mario dădu din umeri. Dacă n-avea chef de conversaţie, cel mai bine era s-o lase în pace. Ea plătea şi, pe banii ei, avea tot dreptul să-şi aleagă distracţia. O cercetă cu coada ochiului, dar gulerul bogat al hainei de blană îi ascundea în întregime obrazul.
„Totuşi, cum arată?― insistase Doru, dezamăgit de un portret prea sumar.
„Ţi-am zis. Cam patruzeci de ani, foarte elegantă. Dacă-i scoţi ambalajul, rămâne pe geantă. Ceva îmi spune că n-a fost prea fericită niciodată…―
— Ne oprim pentru o clipă, avertiză Mario şi trase pe dreapta. Smulsă din visare, Manuela tresări:
— Ce s-a întâmplat?
— Am uitat ţigările în portbagaj.
— Avem ţigări în torpedou. Lucky Strike fără filtru, nu? Mario râse, plăcut impresionat:
— Mulţumesc, eşti foarte atentă. Dacă te porţi la fel de prevenitor cu soţul tău, înseamnă că sunteţi un cuplu fericit.
— Ce te determină să crezi că sunt căsătorită?
De fapt, nu credea deloc. Simţea că-i singură. De o singurătate care îngheţa. Zâmbi:
— Aşa se obişnuieşte. Ca vaccinul şi armata.
Începuse să burniţeze. Manuelei i se păru că peisajul e populat exclusiv de ciori. Şoseaua pustie, satele pustii.
— Când crezi că ajungem?
— Te-ai plictisit?
— Sunt împotriva complimentelor, spuse Manuela şi zâmbetul îi lumină într-un mod caracteristic întreaga înfăţişare, dar sunt convinsă că nu eşti bărbatul cu care o femeie s-ar putea plictisi…
— Thank you, făcu Mario, înclinându-se peste volan.
— …Nu i-ai lăsa timpul necesar.
Camerele nu fuseseră rezervate pe acelaşi palier. Fireşte, la indicaţiile exprese ale Manuelei. Faptul în sine impunea o concluzie de comportament, ceea ce nu-l împiedica să se amuze, iar situaţia să-l intrige. Oricum, era convins că nu se va plictisi în aceste câteva zile şi nu avea altceva de făcut decât să stea în expectativă. Tot la Recepţie, Manuela prezentă cartea de identitate, şi nu un paşaport, ceea ce elimina ipoteza emisă de Doru.
— Vreau să fac o baie şi să mă odihnesc puţin, spuse Manuela în timp ce aşteptau liftul.
— Asta am să fac şi eu. Mă găseşti în cameră sau la bar.
Manuela zâmbi în sinea ei: „Încearcă să scoată ceva de la Recepţie. Maimuţa aia mică îl sorbea din ochi. Numai că orice indiscreţie o costă serviciul. Sunt sigură că directorul i-a explicat-o pe înţelesul ei.―
Îşi plimbă ochii prin întreaga încăpere şi se simţi mulţumită. Mobila stinsă, de culoarea răşinei, părea mai scumpă decât era în realitate, fotoliile adânci din faţa televizorului îmbiau, iar risipa de crizanteme încânta. Din dormitor se auzeau zgomotele discrete ale cameristei care-i desfăcea valizele.
— Capotul alb, te rog.
— Da, doamnă.
Manuela respiră adânc. Totul mergea perfect. Exact aşa cum preconizase. „Se pare că am avut noroc―, şi bătu superstiţioasă în lemn.
Mario nu trecu pe la Recepţie, ci intră direct în bar. Localul era gol, cu excepţia unui suedez care-şi turna singur dintr-o sticlă de gin, neglijând serviciile barmanului.
— Hm, surâse Mario, nu pare să se plictisească.
Barmanul îi făcu complice cu ochiul:
— Aştia-s profesionişti, domnule! În materie de troscăială, suedezii nu discută cu nimeni.
— Mda… Merită să vii de la Stockholm… Inventarie oştirea de sticle şi indică vag cu mâna: Să fie un Bloody Mary… Nu, căpitane, fără…
Omul puse la loc cuburile de gheaţă. „Nici ăsta nu-i înţărcat cu aghiazmă!― şi şterse maşinal blatul de marmură.
— Aveţi ceva lume? întrebă Mario.
— Full o să fie pe 30. Deocamdată au sosit doar câţiva nemţi, suedezii şi un grup de italieni veniţi la agaţament.
— De ce crezi asta? râse Mario.
— Opt inşi şi nici o prinţesă. Clar, nu?
— Poate-s „veseli―.
— Aşi! S-au şi interesat de paraşute… Papacioci am avut de Crăciun. Circul de pe lume!…
Brusc, Mario avu certitudinea că individul îi cunoaşte situaţia. Nu era vorba de flerul profesionistului, ci de informaţie precisă. Discuta prea degajat, prea „între noi, canaliile―, nu păstra ţinuta şi sobrietatea obligatorii unei case mari, aşa cum ambiţiona şi se pretindea King-ul. Dădu paharul peste cap şi ceru nota. Un zâmbet Colgate despică obrazul barmanului:
— Nu aveţi nimic de achitat, domnule Deleanu. Trecem totul în cont la 31. Adică, apartamentul 31.
— Şi de unde ştii că eu sunt tipul cu pricina?
Zâmbetul celuilalt ajunse până la urechi, reclamă excelentă de astă dată pentru dentist:
— Am fost avertizat acum… îşi consultă Rollex-ul (cumpărat probabil din ajutorul de şomaj, gândi Mario): Acum o oră şi unsprezece minute, imediat după ce aţi ajuns la hotel. Dispoziţiile le-am primit de la Recepţie.
Manuela arăta bine. Împrospătată, dar mai ales destinsă:
— Mă gândeam să cinăm la Constanţa… Cum te-ai aranjat? Îţi place camera?
Mario, cu capul peste umăr, atent să iasă din parcare, mârâi ceva în sens pozitiv.
— Eşti o excelentă organizatoare… Mergem deci la Constanţa… Da’, uite ce voiam să-ţi spun… Cred că n-ar fi rău să dispun de un minimum de informaţii. De exemplu, acum, la bar, am fost luat prin surprindere. Ala n-a vrut să-mi ia banii. Trebuia să mă avertizezi.
— Susceptibil? surâse Manuela şi îi puse mâna pe braţ. Mario, fără a-şi lua ochii de pe firul şoselei, îi întinse pachetul de ţigări:
— Aprinde-mi şi mie una, te rog… Susceptibil? Nici gând. Dacă te căznesc orgolii din astea, lesne inflamabile, te faci cruciat sau toreador, nu peşte. La tine mă gândeam. Unele situaţii se pot evita.
— Gândeşti că ceea ce fac e ruşinos?
Surâsul Manuelei tremura. Mario întoarse doar o clipă capul, apoi se concentra din nou asupra volanului:
— Eu nu gândesc nimic, dar ştiu ce gândesc alţii. Câţi români îţi închipui că privesc sexul ca pe o simplă afacere, la fel ca oricare alta?
— Nu mă interesează câtuşi de puţin. De altfel, contractul nostru nu are nimic de-a face cu sexul.
Mario ridică o clipă mâinile de pe volan, ca şi cum s-ar fi predat:
— Discuţia e încheiată.
— Dacă mai ai vreo problemă care te frământă, vreo întrebare…
Mario surâse:
— Nici una dintre acelea la care ai fi dispusă să răspunzi.
În cele din urmă, o seară plăcută. După o plimbare prin Constanţa, cinaseră la Continental. Mario notă pentru sine comenzile absurd de costisitoare – caviar, foie gras, castane şi trufe –, simboluri, în gândirea proletară, ale abundenţei, alături de vizon, briliantul doldora de carate şi obsesiva piscină. Nu… nu i-ar fi zis ostentaţie, ci un fel de frenezie, de fixaţie, de itinerar prestabilit care trebuia respectat întocmai. Încercase aceeaşi senzaţie la hotel, când constatase că îşi rezervase un apartament pentru ea singură. Iar când, după un ultim drink în barul hotelului, Manuela îl concedie cu un surâs fermecător, urându-i noapte bună, Mario aşteptă să închidă uşa, apoi se rezemă de perete şi începu să râdă. Aşa rămânea el perplex.
Se simţeau admirabil împreună, orele zburau fără ca ei să bage de seamă. Vorbeau despre tot ce le trecea prin minte. Manuela, fără să fie strălucitoare, avea observaţii de bun-simţ, asculta simpatic şi inteligent. La rândul lui, Mario povestea vioi şi captivant. Printr-o înţelegere tacită, ocoleau tot ce tangenta statutul real al fiecăruia dintre ei, nu încercau investigaţii privind motivaţia situaţiei speciale în care se angajaseră amândoi: o femeie nevoită să-şi remunereze compania masculină şi respectivul peştişor.
Mario, mereu cu urechile ciulite şi sensibil la nuanţe, nu surprinse nici cea mai vagă intenţie de flirt, nici cea mai voalată dorinţă. Chiar când dansaseră, Manuela rămăsese indiferentă, de o afabilitate senină şi nevinovată, aceeaşi pe care ar fi manifestat-o dansând cu o rudă, la o petrecere oarecare. Neîndoielnic şi năucitor era faptul că Manuela se simţea pe deplin fericită.
— Nu te-ar tenta o vâjâială la Istanbul?
Se aflau la piscina hotelului. Lume puţină: prin pereţii înalţi de sticlă se vedeau suedezii, care făceau pe nebunii scăldându-se în mare.
— Fireşte, continuă Mario, voi contribui financiar. Manuela îl privi iute, apoi îşi plecă ochii:
— Apreciez propunerea, dar în realitate eu nu fac pasiune pentru Orient… Trec pe la coafor. În jumătate de oră sunt gata.
Se îndepărtă, ştergându-se din mers cu cearşaful de baie. Mario observă că nu încerca câtuşi de puţin să se camufleze îndărătul lui. Se ţinea bine, dar asta nu însemna că si arăta bine. Un trup lipsit de rasă, cu – oroare! – gaură între picioarele prea scurte. Păşi gânditor spre trambulină. Mai avea timp pentru câteva sărituri. Două frumuseţi din zonă îşi întoarseră privirile aţâţate:
„Uite unul despre care merită să ai amintiri!―
Încă o zi reuşită. După piscină, Mario se oferise s-o înveţe biliard, dar Manuela considera că timpul era prea scurt ca să-l piardă ucenicind. Pe urmă, auzind că s-a deschis un bâlci la Medgidia, săriră în maşină cu sentimentul că se îndreptau spre o aventură extraordinară.
…Câteva ore petrecute într-o lume regăsită cu o plăcere neaşteptată. Larmă, vopsea stridentă, vechile trucuri ale pehlivanilor, coafate cu opulenţa şi tehnica deceniului nouă, abundenţă de fleacuri strălucitoare, jucării, alba-neagra şi gogoşi fierbinţi, copii cu ionatanele bucuriei în obraji, mormane de acadele, aparate foto, Moş Crăciuni şi manglitori, roata lumii, cărturărese, hărmălaie…
Se lăsară ameţiţi, luaţi de vârtej, se topiră printre sutele de anonimi care animau o imensă frescă de pictură naivă. Nu ocoliră nici o tejghea, se dădură în toate minunile, Manuela îşi umplu braţele cu kitsch-uri, vru neapărat să mănânce vată de zahăr şi halviţă, bău cele mai colorate siropuri şi bragă, trecu la floricele…
Mario îi cuprinse umerii într-un gest de tandreţe spontană:
— Să nu plângi când o să te doară burta! Parcă ai fi un copil de la orfelinat scăpat la bâlci.
— Poate chiar asta sunt, râse Manuela, întorcând un obraz radiind de fericire. Lasă-mă să mă simt bine.
— Al naibii să fiu dacă nu mă simt şi eu la fel de bine! Ne mai dăm o dată în căluşei? Eu iau elefantul, tu ia barza!
O pălărie demodată, bunică probabil, care-şi supraveghea nepoţelul, le zâmbi cald, cu duioşia nostalgică, specifică vârstnicilor când surprind trăiri încercate şi de ei cândva:
— Luna de miere?
Caruselul plutea sinuos pe valuri de muzică divină. Elvis invita la dans seara albastră de Ningău.
Mario rămase cu mâinile pe volan. În maşină pătrundeau luminile incandescente ale bradului din faţa hotelului.
— Hai să mergem să bem şampania la mine, la 207.
Îi ridică, atingere uşoară, părul din ochi. Ochii Manuelei sclipiră:
— E o idee! Ţinută obligatorie?
— Cred că obligatoriu e să mă interesez eu de bicarbonat.
Dincolo de draperii, departe, luminile Constanţei unduiau un curcubeu împletit din beteală multicoloră. Priveliştea aducea cu cea a New-York-ului văzut noaptea din avion. Mario îşi păstră impresia pentru el. Nu voia să pară că face pe nebunul, răsfirând amintiri somptuoase.
— Îmi place să aud marea, declară Manuela visătoare, zgomotul valurilor spărgându-se de ţărm.
Se simţea vag ameţită, nu se odihnise îndeajuns, dar nu ca să doarmă venise aici. Mario arătă spre fereastră:
— Doamna e servită. Pe unii îi enervează.
— Mie îmi place… ca şi zgomotul ploii. Aş vrea să prindem o furtună. Tu nu?
— Hm, depinde de ce parte a zidului m-aş afla… Ce zici, mergem mâine la Acvariu?
— Sau ruinele cetăţii Tomis, omul din paleolitic şi aşa mai departe! N-am venit aici ca turistă, cu Kodak-ul de gât…
„Dar ca ce?― întrebă Mario în gând.
— …Nu mă interesează nimic din itinerarul excursiilor organizate. Mi-a plăcut – se simţea uşor ameţită, oboseală stropită cu şampanie, aproape de euforie – că n-ai deschis televizorul. În special pe ăsta îl urăsc! Parazitul micilor existenţe!
Mario, impresionat, întrebă şoptit:
— Eşti chiar atât de singură?
Manuela tresări. Îşi netezi cu un gest maşinal costumul pijama de triple voile negru. În clipele acelea părea de o extremă eleganţă, Mario intuind-o la fel de desăvârşită până la ultimul amănunt de lenjerie sau igienă intimă.
— Iartă-mă, şi îşi duse mâna la fruntea fierbinte, mi-e teamă că te plictisesc.
— În nici un caz, surâse Mario.
— Mi-ai fi spus-o?
— Nu.
— Atunci, cum să te cred?
— Nu fi proastă, îi spuse cu tandreţe, lucrurile astea se simt… Dar, apropo, amănuntul ar fi avut importanţă pentru tine?
Manuela îşi ridică privirea aburită:
— Pentru ieri, azi, mâine, poimâine, da.
Mario o privi ca din depărtare:
— Ştii… ţi-o spun cu toată sinceritatea.
Regret că nu ne-am cunoscut în alte circumstanţe.
Manuela râse, încercând să-şi ascundă tulburarea:
— E rândul meu să-ţi spun „nu fi prost.
Hotelul se umpluse. Mulţi străini, multe figuri proeminente ale vieţii publice şi artistice, policromul high-life bucureştean al unei epoci tulburi. Miliardari de ultimă oră, vedete, ziarişti gălăgioşi, oameni politici, prostituate cu cotă mişunau într-o zarvă de ţigări bune, maniere deprinse alaltăieri şi creaţii costisitoare ale caselor de modă băştinaşe: trăsnite, fără şic, lipsite de subtilitate, prea complicate pentru a avea şi linie.
Mario realiză imediat că Manuela nu făcea parte din această lume. În general, celebrităţile se cunosc între ele, se învârtesc într-un cerc închis, cu circumferinţe limitate. Pe Manuela n-o saluta nimeni, n-o ştia nimeni. Atrăgea atenţia datorită toaletelor – inconfundabilă semnătura marilor stilişti occidentali! – dar totul se limita la priviri invidioase, care încercau să evalueze.
Un post de radio vienez, prins întâmplător, difuza muzică de dans retro.
— Dansezi?
— Sunt prea obosită.
Ştia că minte. În general, dansa cu plăcere, dar acum refuza, temându-se de atmosfera prea intimă. Una era îmbrăţişarea pe ring, cu asistenţă, şi cu siguranţă altfel ar fi evoluat lucrurile în ambianţa intimă a serii petrecute în doi.
— Ce cauţi?
Mario scotocea în valiză cu gesturile nervoase, caracteristice bărbaţilor în situaţii asemănătoare:
— Ţigări…
— Ţi-era teamă că n-ai să găseşti aici? râse Manuela. Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, cumpărai de la vaporeni tot ce pofteai!
— De obicei mă asigur şi nu-mi place să schimb ţigările.
Trase cartuşul de la fundul sacului şi, o dată cu el, un set de prezervative care se risipi pe covor.
— Scuză-mă, spuse Mario, adunându-le jenat.
Manuela roşi, dar izbuti, totuşi, să surâdă cu naturaleţe:
— De ce? Îţi place să fii asigurat… Mi se pare normal.
Mario o privi în ochi, adresându-i prima întrebare directă:
— Te-ai asigurat şi tu?
Manuela îi susţinu privirea:
— Nu în sensul acesta. Am ştiut că nu am motive.
— Te-am mai întrebat, excluzi totdeauna elementul surpriză?
Manuela abandonă paharul pe blatul de cristal al măsuţei şi respiră adânc:
— Vreau să înţelegi că, de la bun început, am preconizat raporturi absolut camaradereşti. Mai pe şleau, nici nu mi-a trecut prin cap să mă culc cu partenerul de… escapadă. Şi acum, cheamă, te rog, room-service-ul, mi s-a făcut foame.
— Sluga dumneavoastră.
Pustietatea absolută a falezei sugera un peisaj lunar. Nici ţipenie de om – cui dracu’ îi arde să înfrunte nămeţi şi vijelie pe întâi, după o noapte de petrecere?! – nici măcar vreun câine de pripas, nici o singură pijama somnoroasă consultând „starea timpului― din spatele perdelelor. Aşteptând-o pe Manuela să coboare, Mario intră în bar. Acelaşi vid saharian, domnind peste o ordine desăvârşită şi un fond muzical discret. Barmanul, care moţăia cu nişte integrame în faţă, sări în picioare. Mario îi zâmbi.
— La mulţi ani, căpitane! Pot să beau o cafea?
Barmanul i-o puse prompt dinainte:
— O picătură de Armagnac?
— Mă confunzi cu suedezii dumitale? râse Mario. Chiar, unde au dispărut? Mă aşteptam să-i găsesc aici, să combată!
— Combat la odaie, nu le duceţi grija! Domnule, eu pe ăştia îi trec în Memorii! Făceţi-vă şi dumneavoastră o idee! Opt inşi au ras patru bax-uri de scotch! Nu mai zic de cocteiluri şi şampanie, alea cică-s rouă.
— Serios?!
Barmanul dădu din cap, consternat de admiraţie.
— Păi te pui cu oamenii de zăpadă? Ăilalţi, de ciocolată, cum ar veni lumea a treia, cad sub masă dintr-o spumă la varice!
— Cum de vine chestia asta?! râse Mario.
— Adică dintr-o berică băută în picioare, la Expres, traduse barmanul, cutremurat de dispreţ, conchizând: Alt nivel de trai, nene! Ce mai! Compari eschimoşii cu bananiştii? Cimpanzeul cu ditai ursul polar?!… Sărut mâinile, doamnă, la mulţi ani!
Mario îi ieşi în întâmpinare:
— Vrei o cafea?
— Când ne întoarcem. Abia aştept să ies la aer.
Încă de pe treptele hotelului, se simţi cuprinsă într-o îmbrăţişare de gheaţă. Vântul dezlănţuit se strecura şerpeşte printre clădiri, opintind bezmetic spre spaţiile deschise. Se lipi instinctiv de Mario şi-l luă de braţ.
— Ţin’te bine, c-ăsta ne face KO! Ce-o fi acum în Siberia?! Se opri brusc şi începu să râdă: Fii atent ce-au făcut nebunii!
Uriaşul om de zăpadă din faţa hotelului era înconjurat de sticle goale: una de şampanie, înfiptă în trupul gros, fusese uitată „la rece―, iar pe mătură înflorea un trandafir roşu de plastic.
— Adică, pricepu Mario, tipul ţine cu Roman. Când naiba l-or fi pavoazat?
— Nu ţii minte? După tombolă, i-a apucat conga. Tot cârnatul a ieşit afară, spuse Manuela în gulerul blănii.
— Si noi ce făceam?
— Noi dansam…
Asta se petrecuse cam pe la două. Orchestra o dăduse pe „sentimentale―, Manuela i se lăsase moale în braţe. O strânsese reflex la piept:
„Mulţumită?―
„Fericită. Nici nu îndrăzneam să sper că totul va ieşi atât de bine.― Râse încetişor: „Mai că-mi vine să repet figura la anul.
„În aceeaşi companie?
Căută ochii lui Mario. Privirea avea o încărcătură aparte, dar nu încercă s-o descifreze. Important era ce simţea ea acum.
-„Nu mi-ai răspuns, insistă Mario. „Programările se fac din timp.
Manuela se crispase:
„Te implor, nu fi cinic! Lasă-mi bucuria întreagă. Visul… Tu nu vezi că eu visez?―
„Te-ai supărat?― şi o sărută delicat la rădăcina părului.
„Nu, dar te rog să fii atent. Mai avem puţin şi gata! Scapi!―
O apucă de umeri şi începu s-o zgâlţâie:
„Începi să mă enervezi! Am hotărât să ne simţim bine, iar eu, unul, am izbutit peste toate aşteptările. De ce te-aş minţi? Declaraţiile nu intră în obligaţiile contractuale.―
Bubuitul bateriei îi înghiţi ultimele cuvinte. O duzină de tinerele năvăli pe estradă.
„Hai să vedem cine iese Miss Revelion!―
„Hai!― spuse Mario fără chef, urmărind manevrele unui tip gras, cu impulsuri piromane, care încerca să dea foc hotelului, aprinzând buchete de artificii. Veselia generală se îndrepta vertiginos spre apogeu. Brusc, prinse mâinile Manuelei peste masă şi o privi în ochi:
— Să lăsăm copilăriile! Nu crezi că a sosit momentul să ne scoatem… măştile? Eu, unul, sunt dispus…
Manuela îşi astupă obrazul în palme şi-l întrerupse speriată:
„Nu! Te rog! Nu vreau să ştiu nimic!―
Reacţia violentă îl descumpăni:
„Pot să te întreb măcar DE CE?―
Manuela îsi înăbuşi oftatul. Declară uscat:
„Pentru că asta a fost convenţia.―
Totul dispăruse de pe faţa pământului. Rămăseseră doar ei, pe o bancă a falezei, suspendaţi între masa bolovănoasă a norilor grei de furtună, cerul ascuns în ceaţa opalescentă şi valurile sălbatice. Manuela, strâns înfăşurată în blană, se lăsa ţinută pe după umeri. Viscolul le da târcoale, învăluindu-i în fuioare de zăpadă sticloasă. Ici-colo, câte un pescăruş desprins dintre nori se năpustea în picaj, pierea înghiţit de talazurile înalte.
— Ai impresia că vor să se sinucidă, observă Manuela.
— Îhî! Chiar acum mă gândeam la fanaticii ăia, kamikaze, când năvăleau peste obiectiv…
„Mai am două zile, gândi înfiorată. Poimâine, pe vremea asta… Nu, nu trebuie să mă gândesc… Mai am două zile. Două zile întregi!―
— Ai început să tremuri, observă Mario. Dacă vrei, ne întoarcem.
— Mai stăm puţin.
Avea impresia că, prelungind fiecare staţionare, în bar, la bowling sau aici, pe faleză, timpul se dilată. Trecuse incredibil de repede, într-o succesiune ameţitoare de clişee convenţional frumoase, cartoline festive de Crăciun pe care, semnate chiar de un expeditor indiferent, nu te înduri să le arunci. Aveau să se decanteze acasă, cu vremea înstrăinându-se, ca aparţinând unei alte existenţe, unui film văzut demult…
Mângâie fularul roşu, cu motive lapone – premiul juriului pentru cea mai frumoasă toaletă a Revelionului. Nu dorise să concureze, nu era obişnuită să se afle în centrul atenţiei. Cedase la insistenţele lui Mario şi presiunii unui grup de consumatori energici. Toaleta – Valentino – era într-adevăr excepţională. Ea însăşi se privise mulţumită în oglindă, iar licărul de admiraţie din ochii lui Mario alunga orice urmă de îndoială.
Încrederea în sine şi starea de spirit euforică o umpleau de lumină, se simţea, pentru prima oară în viaţa ei, seducătoare.
„Strălucitoare―, decretase Mario şi, dacă stătea să se gândească, întreaga noapte fusese strălucitoare, beţie neîntreruptă de focuri bengale. Nu mai trăise ceva asemănător, fusese ziua ei de mare triumf, iar când, cu braţele pline de flori şi alte trofee ale Nopţii de Anul Nou, urcase în apartamentul ei, se simţea ameţită de fericire.
Adormi târziu. Pe perna de alături vegheau Tom şi Jerry traşi în pluş şi câştigaţi la tombolă.
O scurtă escală la bar, „cât să ne încălzim―. Manuela îşi azvârli blana cu o dezinvoltură de casă bogată, sub privirile (admiraţie muşcată de galbena invidie) unui grup de tinere. Să nu-ţi pese – cel puţin aşa avea aerul – de un morman de vulpi argintii era ceva! Peste toate, „un gagiu asortat, à la Robert Redford… Asta-i viaţa! Babele cu safteaua şi noi cu salteaua…―
Obrajii încinşi de ger ai Manuelei dogoreau, nu trebuia să-i atingi ca să le simţi arşiţa.
— Semeni cu Winettou, râse Mario.
— Fă-mi rost de o pană şi un stilet între dinţi.
— Eşti roşie ca un gogoşar. Să nu-mi spui că ai răcit!
— Nu spun nimic până la Bucureşti, chiar dacă aş avea pneumonie.
Barmanul aduse comanda şi o scrumieră curată. Zâmbi cu tâlc, arătând spre peretele de sticlă, un glasvand uriaş, dincolo de care se vedea marea. Curios, Mario se apropie:
— Fan-tas-tic! Manuela, vino puţin! E păcat să pierzi spectacolul!
Suedezii, toţi cu sticle în mână, se zbenguiau printre valurile înalte cât casa şi nu încăpea nici o îndoială că se distrau straşnic. Bineînţeles, nu lipsea grupul de ţuţări de pe mal, ovaţionând generos, dintre şube şi blănuri.
— De necrezut! se înfiora Manuela.
— Ascultaţi-mă pe mine, observă expert barmanul. Băiţa asta la minus cinşpe i-a trezit la modul absolut. Să vezi ce bagă acrobaţii în ei la noapte! Cum e şi bal mascat, n-o să se mai cunoască om cu persoană!
Ca un vis trecuse şi balul. Un vârtej de muzică şi veselie nebună, confetti şi serpentine, fluvii de şampanie, măşti, travestiuri, farse, răvaşe, sărutări anonime, un cocker cu epoleţi de general… Manuela, dezlănţuită, se bucura din plin, participa entuziastă la toate iniţiativele, se dăruia fără rezerve, de parcă, avea impresia Mario, ar fi fost ultima
noapte din viaţa ei.
„Niciodată nu voi mai fi atât de fericită― gândi Manuela. Cu un zvâcnet sălbatic, îşi azvârli capul pe spate, alungând lacrima încolţită.
Ultima seară. Hotelul începuse să se golească încă din cursul dimineţii, iar când îl auzi pe directorul hotelului dând dispoziţie ca a doua zi să fie strâns bradul din hol, Manuela simţi o dureroasă strângere de inimă:
— Parcă ar fi duminică seara… Poate că ar fi trebuit să plecăm şi noi azi.
Mario îi strânse braţul cu căldură:
— Duminică seara, înţeleg… Sau sfârşitul vacanţei. E totdeauna puţin trist…
— Încă nu! îl întrerupse Manuela, scuturându-şi buclele. Suntem încă aici, e ultima seară, vreau petrecere, nu parastas!
Se duse la fereastră. Sirena unui vapor străpunse ca un burghiu întunericul. Îşi duse mâinile la ceafă şi mânecile kimonoului de mătase grea, sângerie, se deschiseră aripi imense.
— Semeni cu un fluture cabernet, surâse Mario, cuprinzându-i talia. De ce fugi?… De ce nu laşi lucrurile să se desfăşoare de la sine?
Manuela îşi umezi buzele uscate. Privirile dilatate încercau să înghită, să depoziteze priveliştea unui Litoral feeric. Rosti calm, ca pe o sentinţă:
— Tânjesc după fericire, dar teama de nefericire e mult mai mare. Infinit mai puternică.
— Proasto!!!
Încearcă s-o răsucească spre el. Manuela i se smulse din braţe:
— Lasă-mă!
— Ascultă-mă, cel puţin! Lasă-mă să vorbesc!
Manuela îşi astupă ostentativ urechile:
— Nu vreau să aud nimic!
— Ba ai să auzi! şi, enervat, îi desprinse mâinile cu forţa. Te oblig să mă asculţi!… Urlă: Măi, zăpăcito! Nu sunt peşte!
Nu sunt gigolo!! Am făcut un experiment! Sunt gazetar… Iartă-mă!
— Minţi! Mi-ai stricat ultima seară!… Vrei să spui că mă iubeşti?!
— N-am spus asta, dar…
— Nu mă interesează nici un dar! Mâine dimineaţă plecăm la Bucureşti. Acum sunt obosită, vreau să mă culc.
Mario azvârli paharul de perete:
— Nu eşti obosită! Eşti nebună!
Petrecură, totuşi, seara împreună. „Oricum―, îşi spuse Manuela după ce se calmă, „e stupid să ne îmbătăm separat, eu în odaie şi el la bar.―
…Un tête-à-tête fără aparat, în canadiene şi blugi, la o faţă de masă cadrilată, cu scobitori şi peşte, într-o cârciumă din Constanţa. O descoperiseră întâmplător, făcând un raid de adio al Litoralului. Mâncară admirabil, iar vinul casei izbuti, la un moment dat, ca veselia forţată a Manuelei să devină autentică.
La zece seara, se aflau în barul hotelului. O ultimă haltă aici li se părea obligatorie. „Căpitanul―, abţiguit şi nostalgic, le oferi la despărţire un cocteil cu semnătură proprie:
— Îi zice Good Bye.
— Noi o să-i spunem… Adio.
— De, aprecie barmanul, nu-i prea vesel, dar fiecare le ştie pe-ale lui…
Manuela ridică paharul:
— Pentru final de cursă fericită!… Plecăm cu un bagaj superb. Eu, în orice caz.
— Hm, făcu Mario, amănuntul în sine ar putea să-ţi dea de gândit. Chiar nu vrei deloc să te abaţi de la un itinerar absurd? Să mă laşi măcar pe mine să vorbesc?
— Te rog, spuse Manuela pe un ton ferm, nu insista.
— Realizezi că, dacă mă încăpăţânez, te pot „descoperi― în doar câteva zile? Dispun totuşi de unele date…
Manuela clătină din cap:
— Mi-am luat toate măsurile ca să n-o poţi face. În primul rând însă, nu te cred atât de nedelicat, încât să forţezi o uşă închisă.
— Mde, eu nu sunt la fel de sigur.
Ferfeniţit si sentimental, Căpitanul îi conduse până aproape de lift:
— …dea Dumnezeu să ne vedem sănătoşi! Sărut mâinile, coniţă, să trăiţi domn’ şef, vă aşteptăm şi la anul!
Ca să nu plângă, Manuela respiră adânc. „La anul… Prostul nu ştie că doar coşmarurile se repetă…―
Un drum liniştit, lipsit de peripeţii. Amândoi păreau veseli şi mulţumiţi, iar timpul trecuse pe nesimţite, într-o şuetă agreabilă, despre fleacuri cotidiene. Manuela pleca în provincie, să-şi vadă o mătuşă bătrână, vizită anuală obligatorie, Mario la sky, pentru vreo zece zile. În ce priveşte concretul imediat, mâine dimineaţă trebuia să parcheze maşina în faţa casei. Va veni cineva s-o ridice…
— Pe mine mă laşi acum la Hotel Bucureşti.
Mario se interesă sarcastic:
— Ţii la simetrie?
— Aşa îmi e cel mai comod.
— E devreme, nici şase. Hai să luăm ceva la braserie. De adio!
Manuela îşi încleşta degetele pe fermoarul poşetei şi-i întinse obrazul:
— Nu-mi plac agoniile conştiente… Îţi mulţumesc, Mario. A fost cu adevărat frumos… Uite, un taxi liber!
Îi prinse braţul, răstindu-se enervat:
— Mai sunt încă o sută libere! Dă-o’n mă-sa de treabă, poţi să mai stai un sfert de oră, că nu ţi-a luat casa foc!
— Ce avem să ne mai spunem?
Mario scrâşni din dinţi, privind-o ţintă. Respiră adânc şi reuşi să zâmbească:
— În regulă, cum vrei tu… Să te ajut la bagaje.
Taxiul se topi printre luminile scânteietoare ale amurgului bucureştean. Mario îşi notă numărul şi apăsă pe accelerator.
Contrar obiceiului, Doru nu întârzie, ba sosi chiar cu câteva minute înainte de ora fixată. În general, nu avea noţiunea timpului, „altă superstiţie inventată de oameni ca să-şi complice viaţa.
- Punctual ca un rege, râse Mario.
- Aşi! Zi-i curios ca o foliculinistă cu mască de cold cream, care le gâfâie la „Cinematograful de noapte…"Îl măsură ostentativ: - Hm, după aer, se pare că n-a fost prea rău.
- Neaşteptat de bine.
- I-auzi! Pân’ la urmă, ce voia dama?
- Nu-i damă, spuse liniştit Mario, şi n-a vrut nimic în plus faţă de ceea ce a declarat din prima clipă.
- Adică? Vorbeşte, dom’le, odată!
- Adică un tip care să-i ţină mantoul şi de urât, la circa un litru de whisky pe zi.
Doru se lăsă pe spatele fotoliului. Râdea cu pântecele, ca toţi oamenii graşi:
- Ei, lasă-mă! Bicepşii tăi de cretin superb nu i-au spus nimic?
- Ţţ!
- Ilustra ta carte de vizită n-a impresionat-o?!
- Ţţ!
- Presupun că, până la urmă, i-ai spus figura cu reportajul senzaţional.
Mario aprinse o ţigară şi mototoli pachetul gol, aruncându-l expert în coşul cu hârtii:
-A refuzat să mă asculte. În principiu, nu intenţionam să mă deconspir, dar m-am răzgândit pe parcurs.
Femeia e de calitate şi postura de peşte ordinar începuse să mă deranjeze.
- Chiar, mon cher, cum e când te plătesc damele? Trebuie să încerc şi eu experienţa asta… Anyway, personaju-i interesant. Ce mama mă-sii o fi având de ascuns?
-Orice ar fi, ştie s-o facă foarte bine. Aseară, când ne-am despărţit, am luat numărul taxiului.
-Aha! Ai găsit şoferul?
- Ce folos? L-a abandonat în faţa Facultăţii de Drept şi, bineînţeles, a agăţat altul. Era sigură că i-am luat urma…
Doru puse paharul gol pe masă:
De ce ai lăsat-o să dispară? Ţineai mâinile pe volan, ce mama dracului!
-S-ar fi prins c-o urmăresc, ştia maşina.
Ei şi?! Femeilor le place să-ţi pierzi energia, banii şi timpul pentru ele… Dar, apropo, de ce ţii atât de mult s-o găseşti?
Mario îşi ciupi bărbia şi rămase câteva clipe visător:
-În afară de interesul pur tehnic, profesional, recunosc că femeia mă intrigă al naibii!
-O doreşti?
-Nuuu… nu neapărat, deşi acolo, la mare, au fost nişte momente… Ambianţa, alcoolul, aventura ieşită din comun…
Doru stinse ţigara, marcând:
- Deci, nu-i cu amor.
Mario dădu hotărât din cap:
- În nici un caz.
-Fii sigur că o ştie şi ea. În concluzie, când pleci la munte?
-Mâine, probabil, spuse Mario, înăbuşindu-şi un căscat. Aş fi cărat-o de azi, dar
Andreea nu-i gata cu bagajul…
O mutrişoară insolentă, ghiocel stropit cu pistrui, se suprapuse figurii păstoase, deja incertă, a Manuelei.
-S-a închis! se răsti sec funcţionarul şi trânti cu ostentaţie registrul din faţa lui.
Ţinea creionul după ureche, aşa cum se mai vede în filmele vechi. Mâine dimineaţă!
Femeia se agăţă disperată de masă:
-Vă rog, domnule… Mesageriile de la oficiul 4 închid la 8.
Celălalt constată spiritual:
-Vă cred pe cuvânt, dar pachetul l-aţi primit la noi, carele suntem oficiul 1. Scrie pe uşă, la intrare.
-Din suflet vă rog, şi începu să plângă. E un pachet cu alimente de la Galaţi. Mi-e teamă să nu se strice.
Amploaiatul oftă cu aer de martir şi luă avizul boţit din mâna femeii. Îşi supse un dinte găunos, strigând peste umăr:
- Manuela, vezi ce-i cu coletul ăsta!
Manuela, cu halatul încă pe mâneci, dispăru în depozit. Se întoarse după câteva minute, cu pachetul:
-Aveţi grijă, curge…
Femeia plecă plângând, uitând să mai mulţumească.
-Amărăşteancă, vai de capul ei! comentă şeful, înfundându-şi căciula peste urechi.
Se uită maşinal în jur, asigurându-se că totul e în ordine şi se îndreptă spre uşă. Mda… Atunci încui dumneata… Noapte bună.
Rămânea întotdeauna ultima. Dintre toţi funcţionarii, ea se grăbea cel mai puţin. Locuia în apropiere, la distanţă de câteva străzi.
Un apartament pitic, suficient pentru ea. Mobilă modestă, pereţii nu prea curaţi – un zugrăvit, azi, o avere!
Poalele abajurului lămpii de colţ arse de bec, ponoseală cafenie. Sărăcia are culoarea maro, Manuela o ştia încă din copilărie…
Pe canapeaua din salonaş, ca o felie de paradis tropical, ca un pom de Crăciun fastuos într-o piaţă de vechituri, „recuzita― de la Mamaia înălţa un maldăr strălucitor de amintiri: toaleta de la Revelion, kimonoul „cabernet―, balul mascat, fularul lapon, blănuri, accesorii…
Înainte de a trece în bucătărie, Manuela îşi puse capotul, eternul barchet înflorat încheiat pe nasturi, cu buzunare şi cordon, capot de azil. Ochii îi căzură pe calendarul agăţat lângă blidar. 4 ianuarie.
Îşi tăie o felie de brânză şi puse un ou la fiert. Pe chip îi stăruia un zâmbet imprecis: doar cu două zile în urmă…
Unde mâncaseră ultima oară? Renunţând la cină, se opriseră la bar.
Căpitanul – obiceiul lui Mario de a-i „căpitani― pe toţi pălmaşi si le pregătise o gustare rece cu icre de
Manciuria şi piept de curcan…
Manuela stinse focul, chicotind de una singură. Nimeninu-şi putea închipui cât se simţea de fericită!
Un vis vechi, plămădit ani de zile, încă de pe vremea când era o adolescentă cu mătreaţă şi coşuri în subsolul obrajilor. O vacanţă, o săptămână, câteva zile măcar trăite à la Liz Taylor, à la Sue Ellen, à la Hollywood!
Aşa cum şi le imagina ea, decupând clişee din filme şi magazine ilustrate.
Măcar o dată în viaţă să se simtă regină, să-şi trăiască visul şi să viseze trăind, să se mintă conştient, dar în decor real, să uite total de Manuela, funcţionară la Mesagerii…
Să respire măcar câteva zile în peisajul privilegiat al marilor privilegiaţi!
Două şanse concomitente i-au completat, după mulţi ani de economii şi privaţiuni grele, cecul pentru ceea ce Manuela va numi până la sfârşitul zilelor, „aventura vieţii mele.
Moştenirea unei mătuşi şi vizita în România a Iuliei, fostă colegă de clasă, strălucit căsătorită în Italia. Iulia făcuse pasiune pentru un student din Bucureşti şi, de sărbători, „îşi refugiase dragostea şi băieţelul― la o cabană din subsuoara Făgăraşului. Un incognito (altul!) pasionat, cu o pereche de schiuri şi un rucsac. Întreaga garderobă rămăsese la dispoziţia Manuelei.
Puse restul de brânză în frigider, spălă cu apă rece linguriţa năclăită, rupse foaia calendarului. înainte de a stinge lumina, mai aruncă o privire pe fereastră. Viscolul pătrunsese în oraş, plesnind de pământ cozi şfichiuitoare, ca bicele colindătorilor…
Vijelia de la Mamaia… Digul… Valurile, pescăruşii sinucigaşi şi Mario, tandru ca un iubit adevărat…
Visele se împlinesc uneori. Nu trebuie să uiţi asta! Şi din nou, Mario… Ochii i se umeziră: poate că… dacă…
Dar, spunea cineva, „dacă― nu există. Dacă ceva nu s-a întâmplat, înseamnă că nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Intră în camera de zi şi deschise televizorul.
