- Inspirat dintr-o legendă a eschimoșilor
Când m-am întors acasă de la înmormântarea unui membru al bisericii, fiica mea mai mare, Jenny, m-a întrebat despre slujbă. Fusesem foarte mișcată de o poveste pe care o spusese preotul, despre o libelulă, așa că i-am spus-o și lui Jen.
Un grup de gândaci de apă vorbeau într-o zi despre cum au văzut alți gândaci care se cățărau pe o frunză de nufăr și apoi dispăreau din vedere. Se întrebau unde puteau să se fi dus ceilalți gândaci. Și-au promis unul altuia că, dacă vreunul din ei ajunge vreodată pe frunza de nufăr și dispare, o să se întoarcă și să le spună celorlalți unde fusese.
Cam la vreo săptămână după aceea, unul dintre gândacii de apă s-a cățărat pe frunza de nufăr și a ieșit pe partea cealaltă. Stând acolo, s-a transformat într-o libelulă. Corpul lui a căpătat un luciu irizat, iar din spate îi ieșeau patru aripi minunate. Libelula a fluturat din aripi și și-a luat zborul, făcând bucle și rotindu-se prin cerul luminat de soare. În miezul zborului ei plin de bucurie, și-a amintit de promisiunea pe care o făcuse, să se întoarcă și să le spună celorlalți unde ajunsese. Așa că libelula s-a lăsat pe suprafața apei și a încercat să intre din nou în apă, dar oricât ar fi încercat, n-a putut să se întoarcă.
Libelula și-a spus în sine:Ei bine, am încercat să îmi țin promisiunea, dar chiar și dacă m-aș întoarce, ceilalți nu m-ar recunoaște, în noul, mărețul meu corp. Cred că o să trebuiască să aștepte până se urcă și ei pe frunza de nufăr, ca să afle unde m-am dus și ce am devenit.
Când am terminat de spus povestioara, fiica mea a spus, cu lacrimi curgându-i pe obraji: „Mama, e foarte frumos!” Am fost de acord cu ea și am mai vorbit o vreme despre poveste.
Două zile mai târziu, duminică dimineața devreme, pe 9 iulie 1995, Jenny a venit la mine în cameră și m-a trezit, să-mi spună la revedere înainte să plece la servici, la o stațiune de pe lacul Okoboji. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o, și i-am spus că ne vedem deseară, când aveam să mă duc la lac, pentru o săptămână de vacanță. Am întrebat-o dacă mâncase ceva la micul dejun și dacă se trezise bine, pentru că stătusem până târziu cu o seară înainte. Știam că e obosită.
„Da, mamă, ne vedem mai târziu.”
După câteva ore a început cel mai urât coșmar al nostru. Jenny fusese implicată într-o coliziune frontală și era transportată cu avionul la Sioux Falls, în South Dakota. Gândurile m-au năpădit:De ce nu i-am făcut micul dejun? I-am spus că o iubesc? Dacă aș fi ținut-o cu mine câteva minute mai mult, oare lucrurile ar fi stat altfel? De ce n-am îmbrățișat-o un pic mai îndelung? De ce n-am ținut-o acasă în vara aia, în loc să îi dau voie să lucreze la lac? De ce? De ce? De ce?
Am luat avionul la Sioux Falls și am ajuns la prânz. Jen a noastră era rănită mortal și a murit la ora zece, în seara aceea. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat o alegere, aș fi schimbat locul cu ea într-o secundă. Jenny avea atât de multe de dat lumii ăsteia. Era așa de deșteaptă, de frumoasă și de iubitoare.
În vinerea aceea, soțul meu și cu mine ne-am dus la lac, să ne vedem rudele și ne-am oprit să vedem locul unde se petrecuse accidentul. Nu-mi amintesc prea multe, dar știu că am fost isterică, încercând să îmi dau seama ce se întâmplase și de ce.
Părăsind scena accidentului, l-am rugat pe soțul meu să mă ducă la o seră, căci aveam nevoie să am în preajmă flori frumoase. Pur și simplu nu puteam încă să dau ochii cu nimeni.
Mergând către partea din spate a serei încălzite, am auzit un fluturat de aripi, ca și cum o pasăre sau un colibri ar fi lovit în acoperiș. Eu mă uitam la un trandafir frumos, când o libelulă frumoasă și mare a aterizat la o lungime de braț de mine. Am stat și m-am uitat la această minunată creatură și am plâns. Soțul meu a intrat. M-am uitat la el și am spus: „Jenny ne spune că e bine.” Am stat și ne-am uitat la drăgălașa libelulă vreme îndelungată, iar când am ieșit din seră, libelula a rămas pe trandafir.
Câteva săptămâni mai târziu, soțul meu a intrat în fugă în casă, spunându-mi să vin repede afară. Când am ieșit pe ușă, n-am putut să-mi cred ochilor. Erau sute de libelule, care zburau în fața casei noastre și între casa noastră și a vecinului. Nu văzusem niciodată atât de multe libelule la un loc în oraș, iar lucrul cel mai ciudat era că erau doar lângă casa noastră.
Nu e chip ca aceste două experiențe să fi fost doar niște coincidențe. Au fost mai mult decât atât. Au fost mesaje de la Jen.
De fiecare dată când văd o libelulă, amintiri minunate despre fiica mea îmi sărută inima îndoliată.
- Lark Whittemore Ricklefs
