Agresivitatea in cuplu
Nu exista iubire acolo unde exista teama. Nu exista dragoste daca nu exista echilibru emotional si capacitatea de a comunica despre ceea ce simtim, ceea ce vrem. Exista în acete cazuri numai un atasament disperat de partenerul de cuplu, care creaza relatii distructive.
Se consuma atâtea cuvinte pentru a explica – deci a face înteleasa – agresivitatea în familie, în cuplu. Ca este din pricina alimentatiei plina de E-uri, din pricina poluarii, aglomeratiei, stresului, frustrarilor de la serviciu, greselilor de educatie facute de parintii nostri, ca este o trasatura derivata a temperamentului nostru, foarte multe explicatii care par ca scuza într-un fel modul de comportament agresiv si îi evidentiaza originile fie undeva în afara noastra, fie în afara controlului nostru. Indiferent care este motivul pentru care un comportament agresiv a aparut, nu înseamna ca el nu este controlabil, ca nu poate fi si nu trebuie schimbat. Ba mai mult – nu înseamna ca trebuie tolerat. Sub nici un pretext – totusi îl/ o iubesc, avem multe împreuna (bunuri materiale si/sau amintiri), de dragul copiilor, ce va spune lumea daca ma despart etc. Nu trebuie tolerat indiferent care este forma de manifestare a agresivitatii – verbala sau fizica. Prima persoana care trebuie sa se îngrijoreze de comportamentul agresiv nu este victima, ci agresorul. Dar el de obicei îsi gaseste scuze, explicatii, circumstante atenuante. Dar de obiecei i se gasesc justificari chiar de catre victima/victime. Pentru ca un comportament agresiv (fie el îndreptat asupra partenerului de viata sau si asupra copiilor) se bazeaza pe teama.
Se consuma atâtea cuvinte pentru a explica – deci a face înteleasa – agresivitatea în familie, în cuplu. Ca este din pricina alimentatiei plina de E-uri, din pricina poluarii, aglomeratiei, stresului, frustrarilor de la serviciu, greselilor de educatie facute de parintii nostri, ca este o trasatura derivata a temperamentului nostru, foarte multe explicatii care par ca scuza într-un fel modul de comportament agresiv si îi evidentiaza originile fie undeva în afara noastra, fie în afara controlului nostru. Indiferent care este motivul pentru care un comportament agresiv a aparut, nu înseamna ca el nu este controlabil, ca nu poate fi si nu trebuie schimbat. Ba mai mult – nu înseamna ca trebuie tolerat. Sub nici un pretext – totusi îl/ o iubesc, avem multe împreuna (bunuri materiale si/sau amintiri), de dragul copiilor, ce va spune lumea daca ma despart etc. Nu trebuie tolerat indiferent care este forma de manifestare a agresivitatii – verbala sau fizica. Prima persoana care trebuie sa se îngrijoreze de comportamentul agresiv nu este victima, ci agresorul. Dar el de obicei îsi gaseste scuze, explicatii, circumstante atenuante. Dar de obiecei i se gasesc justificari chiar de catre victima/victime. Pentru ca un comportament agresiv (fie el îndreptat asupra partenerului de viata sau si asupra copiilor) se bazeaza pe teama.
Tonul ridicat, cuvintele jignitoare, îmbrâncelile, palmele educative sau bataia sunt forme ale manifestarii agresivitatii în familie. Odata tolerata în formele ei usoare, nu este decât o chestiune de timp pentru a evolua în formele ei mai grave. Interventia în modificarea comportamentului agresiv este eficienta daca se face imediat dupa primele manifestari ale acestuia. Pentru ca tolerat, acest comportament tinde sa ia locul normalitatii. Agresorul gândeste, si pe buna dreptate, ca este ok când se comporta asa, pentru ca nu i se riposteaza si în plus obtine ceea ce doreste, ceea ce urmareste, prin comportamentul sau. Nu întelege de ce , daca a fost tolerat, si este si „eficient”, de ce ar trebui sa îl schimbe. Chiar se simte nedreptatit ca este acuzat de a fi avut un comportament agresiv, pentru ca nu a facut mare lucru. Oricine tipa, urla, înjura, mai da câte o palma din când în când, nu? Ce mare lucru. Normal ca nu este mare lucru, doar victima agresivitatii sale nu a facut mare caz când i s-au aplicat asemnea „forme de comunicare”.
Chiar am întâlnit cupluri care escaladeaza conflictul manifestându-se agresiv (initial verbal) în tandem. Se simt chiar bine, spun „asa suntem noi, mai temperamentali, ne certam, ne înjuram, dar ne trece si ne împacam”. Pacat ca acesti oameni nu au avut parte niciodata în viata lor de comunicare eficienta si de dragoste adevarata. Altfel nu ar mai putea considera agreabila o asemenea forma de manifestare a „iubirii patimase”. Ei îsi împart vinovatia de a se fi comportant agresiv si traiesc multumiti cu ea. Pâna când agresivitatea verbala se transforma în agresivitate fizica, si nu mai este la fel de amuzant. Unul din ei va trebui sa aleaga postura de victima, de obicei cel care are mai putina forta fizica.
Cum începe totul? Cu un ton ridicat. Urmeaza o jignire, apoi mai multe si spectacolul verbal are ca apogeu înjuraturile. Dupa care apare o îmbrânceala. Aici , la schimbarea registrului, de obicei se riposteaza. Agresivul este uimit de tupeul agresatului si acum sau data viitoare pluseaza fata de simpla îmbrânceala si cu o palmuta. Creste frecventa si intensitatea agresiunii pâna la limita la care se opreste riposta, deci obtine „victoria”, celalalt tace sau renunta la disputa. Concluzia lui – deci de acum asa trebuie sa fac sa îmi impun punctul de vedere.
Chiar am întâlnit cupluri care escaladeaza conflictul manifestându-se agresiv (initial verbal) în tandem. Se simt chiar bine, spun „asa suntem noi, mai temperamentali, ne certam, ne înjuram, dar ne trece si ne împacam”. Pacat ca acesti oameni nu au avut parte niciodata în viata lor de comunicare eficienta si de dragoste adevarata. Altfel nu ar mai putea considera agreabila o asemenea forma de manifestare a „iubirii patimase”. Ei îsi împart vinovatia de a se fi comportant agresiv si traiesc multumiti cu ea. Pâna când agresivitatea verbala se transforma în agresivitate fizica, si nu mai este la fel de amuzant. Unul din ei va trebui sa aleaga postura de victima, de obicei cel care are mai putina forta fizica.
Cum începe totul? Cu un ton ridicat. Urmeaza o jignire, apoi mai multe si spectacolul verbal are ca apogeu înjuraturile. Dupa care apare o îmbrânceala. Aici , la schimbarea registrului, de obicei se riposteaza. Agresivul este uimit de tupeul agresatului si acum sau data viitoare pluseaza fata de simpla îmbrânceala si cu o palmuta. Creste frecventa si intensitatea agresiunii pâna la limita la care se opreste riposta, deci obtine „victoria”, celalalt tace sau renunta la disputa. Concluzia lui – deci de acum asa trebuie sa fac sa îmi impun punctul de vedere.
Cum sa nu se ajunga aici? Poate suna caraghios, dar la multe cupluri functioneaza. Discutati acest aspect înainte de casatorie. „Nu tolerez agresivitatea fizica, deci daca ridici un deget asupra mea în secunda 2 am plecat si ai actele de divort la posta. Ne-am înteles?” de fiecare data aceasta afirmatie a stârnit un zâmbet pe fata partenerului si a declansat dorinta de a îmbratisa de a fi tandru si asigurator, spunând „în nici un caz, normal ca nu voi face asa ceva. Dar nici tu!” Putini logodnici discuta acest aspect înainte de casatorie pentru ca fie îl considera subînteles, fie îl considera absurd. Sau poate obisnuiti fiind cu violenta în familiile lor de origine nici nu concep sa se comporte altfel în casnicia lor. Sa aplice sau sa tolereze violenta.
Daca s-a discutat sau nu acest aspect înainte de casatorie nu înseamna ca la un moment dat, într-un anumit context nu se va manifesta agresivitatea verbala. Daca ea este tolerata la primele aparitii, garantat va mai aparea si se va intensifica în frecventa si intensitate. Deci „stârpirea” ei se face prin a nu o accepta. Dar nu ripostând asemanator, ci cu calm. Este imposibil ca agresivitatea sa apara pentru prima data în viata unui individ, abia dupa ce s-a casatorit. Ea a existat si înainte. Ca urmare, daca ne stim cu probleme de autocontrol este bine sa anuntam partenerul pentru a fi ajutati de acesta sa ne controlam. Spunându-i – „daca ma vezi ca vin nervos si pus pe harta evita-ma sau taci, nu riposta” nu este o forma de a fi ajutat sa ma controlez ci de a tolera comportamentul meu. Este mult mai eficient sa încerc eu sa monitorizez starea de furie si sa fac ceva pentru a o diminua – sa tac, sa plec sa ma plimb, sa stau singur închis într-o camera pâna îmi trece. Sau sa rog pe ceilalti sa îmi spuna ca am devenit furios, ca am început sa tip. Pentru ca un furios nu îsi da seama întotdeauna, imediat, de starea sa. Simte ca se înfurie dar crede ca înca se mai poate controla si nu întotdeauna sesizeaza ca a trecut de limita autocontrolului. Ca sa controlezi aceste exprimari ale agresivitatii prima si cea mai importanta conditie este sa vrei. Sa constientizezi ca este în primul rând spre binele tau sa vrei sa schimbi ceva la tine pentru a nu mai elibera agresivitatea astfel. Pentru ca din pacate nici o relatie bazata pe teama nu poate functiona. Si a continua acest comportament înseamna a ucide relatia cu buna stiinta. Cu premeditare. Indiferent ca este vorba de relatia ta cu sotul, cu sotia, cu copilul.
Daca s-a discutat sau nu acest aspect înainte de casatorie nu înseamna ca la un moment dat, într-un anumit context nu se va manifesta agresivitatea verbala. Daca ea este tolerata la primele aparitii, garantat va mai aparea si se va intensifica în frecventa si intensitate. Deci „stârpirea” ei se face prin a nu o accepta. Dar nu ripostând asemanator, ci cu calm. Este imposibil ca agresivitatea sa apara pentru prima data în viata unui individ, abia dupa ce s-a casatorit. Ea a existat si înainte. Ca urmare, daca ne stim cu probleme de autocontrol este bine sa anuntam partenerul pentru a fi ajutati de acesta sa ne controlam. Spunându-i – „daca ma vezi ca vin nervos si pus pe harta evita-ma sau taci, nu riposta” nu este o forma de a fi ajutat sa ma controlez ci de a tolera comportamentul meu. Este mult mai eficient sa încerc eu sa monitorizez starea de furie si sa fac ceva pentru a o diminua – sa tac, sa plec sa ma plimb, sa stau singur închis într-o camera pâna îmi trece. Sau sa rog pe ceilalti sa îmi spuna ca am devenit furios, ca am început sa tip. Pentru ca un furios nu îsi da seama întotdeauna, imediat, de starea sa. Simte ca se înfurie dar crede ca înca se mai poate controla si nu întotdeauna sesizeaza ca a trecut de limita autocontrolului. Ca sa controlezi aceste exprimari ale agresivitatii prima si cea mai importanta conditie este sa vrei. Sa constientizezi ca este în primul rând spre binele tau sa vrei sa schimbi ceva la tine pentru a nu mai elibera agresivitatea astfel. Pentru ca din pacate nici o relatie bazata pe teama nu poate functiona. Si a continua acest comportament înseamna a ucide relatia cu buna stiinta. Cu premeditare. Indiferent ca este vorba de relatia ta cu sotul, cu sotia, cu copilul.
Se mai poate face ceva?
În cele mai multe cazuri se mai poate. Când nu a aparut agresiunea fizica si când nu exista si asocierea cu alcoolismul, sau drogurile. Sigur ca persoana agresiva nu va fi cea care va avea dintr-o data revelatia ca are o problema. De la primele semne de agresivitate în cuplu partenerul trebuie sa semnalizeze ca nu se simte ok în relatie din pricina comportamentului agresiv. Si sa îi atraga atentia asupra schimbarii comportamentului. De la primele semne. Care semne nu trebuie sa le trecem cu vederea. Pentru ca initial persoana care agreseaza îsi va cere scuze, va aduce „ofrande” pe altarul iertarii, poate remuscarea va fi sincera, dar daca cere doar iertarea si nu si ajutorul partenerului de cuplu pentru a schimbarea comportamentului înseamna ca de fapt nu simte nevoia sa schimbe acel comportament. Ajutorul poate fi unul specializat – sa mearga la psiholog sau nespecializat – acordat de familie, poate chiar de partenerul însusi. Prin a conveni o semnalizare (orice fel de semn convenit de cei doi, un gest, orice) când se sesizeaza debutul comportamentului agresiv, de exemplu.
În cele mai multe cazuri se mai poate. Când nu a aparut agresiunea fizica si când nu exista si asocierea cu alcoolismul, sau drogurile. Sigur ca persoana agresiva nu va fi cea care va avea dintr-o data revelatia ca are o problema. De la primele semne de agresivitate în cuplu partenerul trebuie sa semnalizeze ca nu se simte ok în relatie din pricina comportamentului agresiv. Si sa îi atraga atentia asupra schimbarii comportamentului. De la primele semne. Care semne nu trebuie sa le trecem cu vederea. Pentru ca initial persoana care agreseaza îsi va cere scuze, va aduce „ofrande” pe altarul iertarii, poate remuscarea va fi sincera, dar daca cere doar iertarea si nu si ajutorul partenerului de cuplu pentru a schimbarea comportamentului înseamna ca de fapt nu simte nevoia sa schimbe acel comportament. Ajutorul poate fi unul specializat – sa mearga la psiholog sau nespecializat – acordat de familie, poate chiar de partenerul însusi. Prin a conveni o semnalizare (orice fel de semn convenit de cei doi, un gest, orice) când se sesizeaza debutul comportamentului agresiv, de exemplu.
E vina ta
Este unul din cele mai stupide pretexte, dar unul din cele mai frecvent folosite de „agresor” – e vina ta – sa acuzi victima comportamentului tau ca este responsabila de purtarea ta. Poate ca victima declanseaza impulsul agresivitatii prin comportamentul sau, dar impulsul nu trebuie sa dicteze o reactie automata. Daca reactia cuiva este automata, tipica si devine un reflex atunci acea reactie este o manifestare a caracterului propriu, nu a provocarii celuilalt.
"Am divortat dupa 11 ani de casnicie în care am fost agresata, si dupa ce am spus psihologului meu ca nu pot tolera ca sotul meu sa ma bata. Când a auzit ca de 11 ani suport asta el a zis „vad ca tolerati destul de bine asta, totusi”. Mi-am dat seama ca decizia îmi apartine".
"Am suportat 6 ani de violenta în familie de dragul copilului nostru. Când copilul mi-a spus ca atunci când va fi mare o sa o bata si el pe sotia lui daca nu e cuminte, am luat decizia sa divortez. Trebuia sa rup acest lant al perpetuarii agresivitatii".
"Mama mea a suportat si suporta în continuare agresivitatea tatalui meu, iar eu am ales fara sa vreau tot un sot agresiv. Dar noi facem terapie de cuplu acum si lucrurile par sa intre în normal".
"Sotia mea este foarte impulsiva si am ajuns de multe ori la spital de pe urma ranilor provocate de ea. Nu voi divorta, totusi, pentru ca e jenant sa admiti ca esti agresat de nevasta, ca barbat".
În ultimul timp modelul barbatului agresor, care domina prin aceasta trasatura partenera si copiii este echilibrat de modelul femeii agresor, care începe sa preia nu numai anumite atribute de statut si de rol ale barbatului (asa cum erau ele vazute în familia traditionala) ci si comportamente specific masculine. Agresivitatea este de multe ori cultivata de sexul feminin în comportament pentru a putea face fata mai bine provocarilor carierei. De acolo este transferata cu foarte mare usurinta în relatiile familie. Sotul si copiii ajung sa fie abordati ca niste subalterni ai doamnei care la serviciu conduce cu o mâna de fier si sa suporte consecintele frustrarilor profesionale ale domniei sale. Acum femeile câstiga apropae la fel de mult ca barbatii lor, au acelasi timp de lucru, si în plus si gospodaria, eventual copiii de îngrijit. Nemultumirile se aduna, ele cer tot mai mult sprijin din partea sotilor si când nu primesc acel sprijin se revolta. Cuvintele care constituie trigger pentru comportamentul agresiv sunt clasicele si plictisitoarele – tu mereu, tu niciodata nu faci, întotdeauna numai eu etc generalizari nepermise ale unor comportamente punctuale si care reusesc sa declanseze revolta celui acuzat. Si de aici conflictul este gata.
Nu exista justificare acceptabila a agresivitatii în cuplu, în familie. Cu toate acestea foarte multe persoane accepta si în felul acesta „promoveaza” violenta în familie. Întotdeauna avem o optiune - de a accepta sau nu agresivitatea partenerului de viata.
Fiecare om este responsabil pentru actiunile pe care alege sa le faca, nu va lasati niciodata convinsi ca lucrurile ar putea sta altfel.
Daca ti-ai luat angajamentul sa accepti în continuare persoana care te-a ranit si esti hotarât sa faci tot posibilul ca relatia sa mearga, razbunarea si pedepsele trebuie lasate deoparte.
Este unul din cele mai stupide pretexte, dar unul din cele mai frecvent folosite de „agresor” – e vina ta – sa acuzi victima comportamentului tau ca este responsabila de purtarea ta. Poate ca victima declanseaza impulsul agresivitatii prin comportamentul sau, dar impulsul nu trebuie sa dicteze o reactie automata. Daca reactia cuiva este automata, tipica si devine un reflex atunci acea reactie este o manifestare a caracterului propriu, nu a provocarii celuilalt.
"Am divortat dupa 11 ani de casnicie în care am fost agresata, si dupa ce am spus psihologului meu ca nu pot tolera ca sotul meu sa ma bata. Când a auzit ca de 11 ani suport asta el a zis „vad ca tolerati destul de bine asta, totusi”. Mi-am dat seama ca decizia îmi apartine".
"Am suportat 6 ani de violenta în familie de dragul copilului nostru. Când copilul mi-a spus ca atunci când va fi mare o sa o bata si el pe sotia lui daca nu e cuminte, am luat decizia sa divortez. Trebuia sa rup acest lant al perpetuarii agresivitatii".
"Mama mea a suportat si suporta în continuare agresivitatea tatalui meu, iar eu am ales fara sa vreau tot un sot agresiv. Dar noi facem terapie de cuplu acum si lucrurile par sa intre în normal".
"Sotia mea este foarte impulsiva si am ajuns de multe ori la spital de pe urma ranilor provocate de ea. Nu voi divorta, totusi, pentru ca e jenant sa admiti ca esti agresat de nevasta, ca barbat".
În ultimul timp modelul barbatului agresor, care domina prin aceasta trasatura partenera si copiii este echilibrat de modelul femeii agresor, care începe sa preia nu numai anumite atribute de statut si de rol ale barbatului (asa cum erau ele vazute în familia traditionala) ci si comportamente specific masculine. Agresivitatea este de multe ori cultivata de sexul feminin în comportament pentru a putea face fata mai bine provocarilor carierei. De acolo este transferata cu foarte mare usurinta în relatiile familie. Sotul si copiii ajung sa fie abordati ca niste subalterni ai doamnei care la serviciu conduce cu o mâna de fier si sa suporte consecintele frustrarilor profesionale ale domniei sale. Acum femeile câstiga apropae la fel de mult ca barbatii lor, au acelasi timp de lucru, si în plus si gospodaria, eventual copiii de îngrijit. Nemultumirile se aduna, ele cer tot mai mult sprijin din partea sotilor si când nu primesc acel sprijin se revolta. Cuvintele care constituie trigger pentru comportamentul agresiv sunt clasicele si plictisitoarele – tu mereu, tu niciodata nu faci, întotdeauna numai eu etc generalizari nepermise ale unor comportamente punctuale si care reusesc sa declanseze revolta celui acuzat. Si de aici conflictul este gata.
Nu exista justificare acceptabila a agresivitatii în cuplu, în familie. Cu toate acestea foarte multe persoane accepta si în felul acesta „promoveaza” violenta în familie. Întotdeauna avem o optiune - de a accepta sau nu agresivitatea partenerului de viata.
Fiecare om este responsabil pentru actiunile pe care alege sa le faca, nu va lasati niciodata convinsi ca lucrurile ar putea sta altfel.
Daca ti-ai luat angajamentul sa accepti în continuare persoana care te-a ranit si esti hotarât sa faci tot posibilul ca relatia sa mearga, razbunarea si pedepsele trebuie lasate deoparte.
Psiholog Cristiana Haica http://www.terapiam.ro
