Cand cineva pierde o persoana semnificativa, chiar daca moartea era oarecum previzibila dinainte, apare intotdeauna o senzatie de irealitate – sentimentul ca de fapt nu s-a intamplat.
Ceea ce urmeaza reprezinta un ghid pentru consilier, pentru a putea ajuta clientul sa treaca printr-o situatie de durere acuta si sa ajunga sa-si incheie travaliul de doliu.
Principiul 1: Ajuta-l pe supravietuitor sa-si actualizeze pierderea
Cand cineva pierde o persoana semnificativa, chiar daca moartea era oarecum previzibila dinainte, apare intotdeauna o senzatie de irealitate – sentimentul ca de fapt nu s-a intamplat. De aceea primul pas in consiliere e sa aduci clientul la o constientizare completa ca pierderea chiar a avut loc – persoana e moarta si nu se mai intoarce. Supravietuitorii trebuie sa accepte acesta realitate pentru a se putea confrunta cu impactul emotional al pierderii.
Cum ajuti pe cineva sa-si actualizeze pierderea?
Una dintre cele mai bune cai e sa-i ajuti pe supravietuitori sa vorbeasca despre pierdere. Acest lucru poate fi incurajat de consilier. Unde a avut loc decesul? Cum s-a intamplat? De la cine a aflat? Unde era cand a aflat? Cum a fost inmormantarea? Ce s-a spus la serviciile funerare? Toate aceste intrebari sunt puse pentru a ajuta persoana sa vorbeasca in mod special despre circumstantele decesului.
Multi oameni au nevoie sa treaca in revista inca o data si inca o data evenimentele pierderii, inainte de a constientiza pe deplin ca ele chiar s-au intamplat. Asta poate lua ceva timp. Multe dintre vaduvele pe care le-am studiat au spus ca le-a luat cam 3 luni pana sa inceapa sa realizeze si sa inteleaga ca sotul lor era mort si nu avea sa se mai intoarca. Importanta discutiilor despre pierdere a fost recunoscuta de Shakespeare, care prin Macbeth avertizeaza: ‘’Spuneti cuvinte de tristete; durerea care nu vorbeste macina inima impovarata si o frange‘’.
Vizitarea mormantului sau a locului unde sunt ramasitele sau au fost imprastiate, poate de asemenea sa aduca realitatea pierderii. Explorati cu clientul daca viziteaza vreodata mormantul si cum e pentru el. Daca nu il viziteaza, intrebati-l care e fantasma lui in privinta mersului acolo. Vizitele la mormant isi au radacinile in expectatiile si practicile culturale, dar pot de asemenea sa dea indicii despre stadiul in care se afla o persoana cu privire la prima etapa a doliului. Unii oameni au nevoie sa fie incurajati sa viziteze mormantul ca faza a travaliului lor de doliu. Acest lucru poate fi facut cu delicatete, sensibilitate si tinand cont de momentul potrivit pentru o astfel de sugestie.
Consilierul poate fi un ascultator rabdator si poate continua sa incurajeze persoana sa vorbeasca despre pierdere. In multe familii, cand persoana vaduva vorbeste despre deces, raspunsul este: ‘’Nu-mi spune mie ce s-a intamplat. Stiu si eu ce s-a intamplat. De ce te chinuiesti singura vorbind despre asta?‘’. Membrii familiei nu-si dau seama ca ea simte nevoia sa vorbeasca despre asta – vorbitul o ajuta sa constientizeze realitatea pierderii. Consilierul nu e atat de grabit ca familia si poate facilita constientizarea pierderii si a impactului ei incurajand pacientul sa verbalizeze. Verbalizarea poate include amintiri despre decedat, prezente si trecute.
Cand cineva pierde o persoana semnificativa, chiar daca moartea era oarecum previzibila dinainte, apare intotdeauna o senzatie de irealitate – sentimentul ca de fapt nu s-a intamplat. De aceea primul pas in consiliere e sa aduci clientul la o constientizare completa ca pierderea chiar a avut loc – persoana e moarta si nu se mai intoarce. Supravietuitorii trebuie sa accepte acesta realitate pentru a se putea confrunta cu impactul emotional al pierderii.
Cum ajuti pe cineva sa-si actualizeze pierderea?
Una dintre cele mai bune cai e sa-i ajuti pe supravietuitori sa vorbeasca despre pierdere. Acest lucru poate fi incurajat de consilier. Unde a avut loc decesul? Cum s-a intamplat? De la cine a aflat? Unde era cand a aflat? Cum a fost inmormantarea? Ce s-a spus la serviciile funerare? Toate aceste intrebari sunt puse pentru a ajuta persoana sa vorbeasca in mod special despre circumstantele decesului.
Multi oameni au nevoie sa treaca in revista inca o data si inca o data evenimentele pierderii, inainte de a constientiza pe deplin ca ele chiar s-au intamplat. Asta poate lua ceva timp. Multe dintre vaduvele pe care le-am studiat au spus ca le-a luat cam 3 luni pana sa inceapa sa realizeze si sa inteleaga ca sotul lor era mort si nu avea sa se mai intoarca. Importanta discutiilor despre pierdere a fost recunoscuta de Shakespeare, care prin Macbeth avertizeaza: ‘’Spuneti cuvinte de tristete; durerea care nu vorbeste macina inima impovarata si o frange‘’.
Vizitarea mormantului sau a locului unde sunt ramasitele sau au fost imprastiate, poate de asemenea sa aduca realitatea pierderii. Explorati cu clientul daca viziteaza vreodata mormantul si cum e pentru el. Daca nu il viziteaza, intrebati-l care e fantasma lui in privinta mersului acolo. Vizitele la mormant isi au radacinile in expectatiile si practicile culturale, dar pot de asemenea sa dea indicii despre stadiul in care se afla o persoana cu privire la prima etapa a doliului. Unii oameni au nevoie sa fie incurajati sa viziteze mormantul ca faza a travaliului lor de doliu. Acest lucru poate fi facut cu delicatete, sensibilitate si tinand cont de momentul potrivit pentru o astfel de sugestie.
Consilierul poate fi un ascultator rabdator si poate continua sa incurajeze persoana sa vorbeasca despre pierdere. In multe familii, cand persoana vaduva vorbeste despre deces, raspunsul este: ‘’Nu-mi spune mie ce s-a intamplat. Stiu si eu ce s-a intamplat. De ce te chinuiesti singura vorbind despre asta?‘’. Membrii familiei nu-si dau seama ca ea simte nevoia sa vorbeasca despre asta – vorbitul o ajuta sa constientizeze realitatea pierderii. Consilierul nu e atat de grabit ca familia si poate facilita constientizarea pierderii si a impactului ei incurajand pacientul sa verbalizeze. Verbalizarea poate include amintiri despre decedat, prezente si trecute.
Principiul 2: Ajuta-l pe supravietuitor sa-si identifice si sa-si exprime trairile
Din cauza durerii si neplacerii, multe dintre sentimente pot sa nu fie recunoscute de catre supravietuitor sau pot sa nu fie traite la intensitatea de care ar avea nevoie pentru a fi consumate mai eficient. Multi clienti vin la consilier pentru ca vor sa scape imediat de durererea lor. A-i ajuta sa accepte si sa-si traiasca durerea este o parte majora a interventiei. Unele dintre trairile cele mai problematice pentru supravietuitori sunt furia, vina, anxietatea si neajutorarea.
Furia. Cand cineva iubit moare, e ceva obisnuit sa te simti furios. ’’Ceea ce m-a ajutat au fost oameni carora le-a pasat si care m-au ascultat strigand si urland‘’, a spus un barbat intre 20 si 30 de ani a carui sotie murise. Am sugerat mai devreme ca furia provine probabil din 2 surse. Una din frustrare si a doua dintr-un sentiment de neajutorare regresiva. Oricare ar fi sursa, e adevarat ca multa lume simte o furie intensa, dar nu o asocieaza intotdeauna cu furia fata de decedat.
Aceasta furie e reala si trebuie sa se indrepte spre ceva, daca nu direct spre decedat, tinta reala, poate fi deflectata spre alte persoane, cum ar fi medicul, personalul spitalicesc, directorul de servicii funerare, preotul sau un memebru al familiei. Daca furia nu e indreptata catre decedat sau deplasata asupra altcuiva, poate fi retroflectata – intoarsa spre sine si traita ca depresie, vina sau stima de sine scazuta. In cazuri extreme, furia retroflectata se poate concretiza in comportament suicidar, in ideatie sau in act. Un consilier competent al doliului va investiga intotdeauna ideatia suicidara. O simpla intrebare ca ‘’A fost asa de rau incat te-ai gandit sa-ti faci rau?‘’ e mai apta sa aiba rezultate pozitive decat sa indemne pe cineva la un act autodistructiv. Gandurile suicidare nu reprezinta intotdeauna furia retroflectata. Ele pot de asemenea sa vina dintr-o dorinta de reintalnire cu decedatul.
O parte din furie e emanata de durerea intensa traita in timpul doliului si consilierul poate ajuta clientul sa intre in contact cu aceasta. De cele mai multe ori, totusi, nu e productiv sa ataci problema furiei direct. De exemplu, in multe cazuri daca intrebi: ‘’Esti furios ca a murit?‘’, persoana va spune: ‘’Cum as putea fi furios ca a murit? Nu a vrut el sa moara. A facut infarct.‘’
Oamenii raspund asa cum mi-a raspuns o vaduva cu care am lucrat de curand: ‘’Cum as putea sa fiu furioasa? Era un crestin laic activ. Credea foarte mult intr-o viata de apoi si ii e mult mai bine asa.‘’ De fapt ei ii era mult mai rau. O lasase cu multe griji, indatoriri si preocupari si nu a trebuit sa sapam prea adanc ca sa gasim o furie intensa – furie ca murise si o lasase cu toate problemele astea. Multi oameni nu-si recunosc trairile de furie daca ii intrebi direct despre furie. Ori nu sunt constienti de aceste sentimente ori adera la prescriptia culturala de a nu-i vorbi de rau pe morti.
O tehnica indirecta pe care am gasit-o benefica e sa utilizezi cuvantul cheie mai moale ‘’a-ti lipsi‘’. Uneori intreb supravietuitorul: ‘’De ce anume ti-e dor in ceea ce-l priveste?‘’ si persoana raspunde cu o lista intreaga care de cele mai multe ori duce la tristete si lacrimi. Dupa putin timp, intreb: ‘’Ce nu-ti lipseste la el?‘’. Exista de obicei o pauza si o tresarire in privire, apoi persoana spune ceva de genul: ‘’Ei bine, nu m-am gandit niciodata in felul asta, dar acum ca ai adus vorba, nu mi-e dor de hainele aruncate pe podea, de intarzierile seara de la cina‘’ si multe altele. Apoi persoana incepe sa-si constientizeze si alte sentimente negative pe care le are. E important sa nu lasi clientul cu aceste trairi negative, ci sa-l ajuti sa gaseasca o balanta mai buna intre sentimentele negative si pozitive pe care le are fata de decedat – sa te asiguri ca sentimentele negative nu le impiedica pe cele pozitive si vice versa.
Terapeutul joaca un rol activ in realizarea acestui lucru. In unele cazuri, tot ceea ce persoana are sunt trairile negative si e important sa-l ajuti sa intre in contact cu trairile corespondente pozitive care exista, chiar daca acestea sunt putine la numar. A pastra numai sentimentele negative poate fi o cale de a evita tristetea care ar deveni constienta inaintea admiterii oricarei pierderi semnificative. Recunoasterea sentimentelelor pozitive e o parte necesara a procesului de atingere a unei incheieri adecvate si sanatoase a travaliului de doliu. Aici nu e problema reprimarii trairii disforice cum e furia, ci a trairilor de afectiune. Mike avea 23 de ani cand tatal lui alcoolic a murit. De-a lungul anilor acesta se purtase rau cu el. ‘’Crease in mine o dependenta si am continuat sa ma intorc la el cautand ceva ce nu am obtinut niciodata. Dupa ce a murit mi-am pastrat resentimentele fata de el.‘’ La 3 ani dupa deces, Mike a fost tratat prieteneste de un om mai in varsta. Intr-o seara, cand se pregatea sa plece, omul l-a atins asa cum o facea tatal lui cu ani in urma cand il ducea la culcare. Aceasta atingere i-a scos la suprafata o imagine foarte vie a inmormantarii tatalui lui si a felului cum era intins in sicriu. Acesta imagine a fost insotita de un sentiment intens de tristete si a constientizat cat de mult ii lipsea dragostea tatalui sau. A incercat sa se opuna acestui sentiment zicandu-si ca in mintea lui nu era tatal lui cel din sicriu, dar nu a mers. Tristetea a invins. ’’Cum pot explica faptul ca-mi lipseste dragostea tatalui meu, cand nu am avut-o niciodata?‘’, m-a intrebat el cand a venit la terapie. Prin intermediul lucrului nostru, a reusit sa-si echilibreze trairile. Treptat a gasit o incheiere si o usurare gandindu-se ca ‘’L-am iubit, dar el nu a putut, din cauza educatiei sale, sa-si exprime afectiunea fata de mine.‘’
Din cauza durerii si neplacerii, multe dintre sentimente pot sa nu fie recunoscute de catre supravietuitor sau pot sa nu fie traite la intensitatea de care ar avea nevoie pentru a fi consumate mai eficient. Multi clienti vin la consilier pentru ca vor sa scape imediat de durererea lor. A-i ajuta sa accepte si sa-si traiasca durerea este o parte majora a interventiei. Unele dintre trairile cele mai problematice pentru supravietuitori sunt furia, vina, anxietatea si neajutorarea.
Furia. Cand cineva iubit moare, e ceva obisnuit sa te simti furios. ’’Ceea ce m-a ajutat au fost oameni carora le-a pasat si care m-au ascultat strigand si urland‘’, a spus un barbat intre 20 si 30 de ani a carui sotie murise. Am sugerat mai devreme ca furia provine probabil din 2 surse. Una din frustrare si a doua dintr-un sentiment de neajutorare regresiva. Oricare ar fi sursa, e adevarat ca multa lume simte o furie intensa, dar nu o asocieaza intotdeauna cu furia fata de decedat.
Aceasta furie e reala si trebuie sa se indrepte spre ceva, daca nu direct spre decedat, tinta reala, poate fi deflectata spre alte persoane, cum ar fi medicul, personalul spitalicesc, directorul de servicii funerare, preotul sau un memebru al familiei. Daca furia nu e indreptata catre decedat sau deplasata asupra altcuiva, poate fi retroflectata – intoarsa spre sine si traita ca depresie, vina sau stima de sine scazuta. In cazuri extreme, furia retroflectata se poate concretiza in comportament suicidar, in ideatie sau in act. Un consilier competent al doliului va investiga intotdeauna ideatia suicidara. O simpla intrebare ca ‘’A fost asa de rau incat te-ai gandit sa-ti faci rau?‘’ e mai apta sa aiba rezultate pozitive decat sa indemne pe cineva la un act autodistructiv. Gandurile suicidare nu reprezinta intotdeauna furia retroflectata. Ele pot de asemenea sa vina dintr-o dorinta de reintalnire cu decedatul.
O parte din furie e emanata de durerea intensa traita in timpul doliului si consilierul poate ajuta clientul sa intre in contact cu aceasta. De cele mai multe ori, totusi, nu e productiv sa ataci problema furiei direct. De exemplu, in multe cazuri daca intrebi: ‘’Esti furios ca a murit?‘’, persoana va spune: ‘’Cum as putea fi furios ca a murit? Nu a vrut el sa moara. A facut infarct.‘’
Oamenii raspund asa cum mi-a raspuns o vaduva cu care am lucrat de curand: ‘’Cum as putea sa fiu furioasa? Era un crestin laic activ. Credea foarte mult intr-o viata de apoi si ii e mult mai bine asa.‘’ De fapt ei ii era mult mai rau. O lasase cu multe griji, indatoriri si preocupari si nu a trebuit sa sapam prea adanc ca sa gasim o furie intensa – furie ca murise si o lasase cu toate problemele astea. Multi oameni nu-si recunosc trairile de furie daca ii intrebi direct despre furie. Ori nu sunt constienti de aceste sentimente ori adera la prescriptia culturala de a nu-i vorbi de rau pe morti.
O tehnica indirecta pe care am gasit-o benefica e sa utilizezi cuvantul cheie mai moale ‘’a-ti lipsi‘’. Uneori intreb supravietuitorul: ‘’De ce anume ti-e dor in ceea ce-l priveste?‘’ si persoana raspunde cu o lista intreaga care de cele mai multe ori duce la tristete si lacrimi. Dupa putin timp, intreb: ‘’Ce nu-ti lipseste la el?‘’. Exista de obicei o pauza si o tresarire in privire, apoi persoana spune ceva de genul: ‘’Ei bine, nu m-am gandit niciodata in felul asta, dar acum ca ai adus vorba, nu mi-e dor de hainele aruncate pe podea, de intarzierile seara de la cina‘’ si multe altele. Apoi persoana incepe sa-si constientizeze si alte sentimente negative pe care le are. E important sa nu lasi clientul cu aceste trairi negative, ci sa-l ajuti sa gaseasca o balanta mai buna intre sentimentele negative si pozitive pe care le are fata de decedat – sa te asiguri ca sentimentele negative nu le impiedica pe cele pozitive si vice versa.
Terapeutul joaca un rol activ in realizarea acestui lucru. In unele cazuri, tot ceea ce persoana are sunt trairile negative si e important sa-l ajuti sa intre in contact cu trairile corespondente pozitive care exista, chiar daca acestea sunt putine la numar. A pastra numai sentimentele negative poate fi o cale de a evita tristetea care ar deveni constienta inaintea admiterii oricarei pierderi semnificative. Recunoasterea sentimentelelor pozitive e o parte necesara a procesului de atingere a unei incheieri adecvate si sanatoase a travaliului de doliu. Aici nu e problema reprimarii trairii disforice cum e furia, ci a trairilor de afectiune. Mike avea 23 de ani cand tatal lui alcoolic a murit. De-a lungul anilor acesta se purtase rau cu el. ‘’Crease in mine o dependenta si am continuat sa ma intorc la el cautand ceva ce nu am obtinut niciodata. Dupa ce a murit mi-am pastrat resentimentele fata de el.‘’ La 3 ani dupa deces, Mike a fost tratat prieteneste de un om mai in varsta. Intr-o seara, cand se pregatea sa plece, omul l-a atins asa cum o facea tatal lui cu ani in urma cand il ducea la culcare. Aceasta atingere i-a scos la suprafata o imagine foarte vie a inmormantarii tatalui lui si a felului cum era intins in sicriu. Acesta imagine a fost insotita de un sentiment intens de tristete si a constientizat cat de mult ii lipsea dragostea tatalui sau. A incercat sa se opuna acestui sentiment zicandu-si ca in mintea lui nu era tatal lui cel din sicriu, dar nu a mers. Tristetea a invins. ’’Cum pot explica faptul ca-mi lipseste dragostea tatalui meu, cand nu am avut-o niciodata?‘’, m-a intrebat el cand a venit la terapie. Prin intermediul lucrului nostru, a reusit sa-si echilibreze trairile. Treptat a gasit o incheiere si o usurare gandindu-se ca ‘’L-am iubit, dar el nu a putut, din cauza educatiei sale, sa-si exprime afectiunea fata de mine.‘’
Vina. Sunt mai multe lucruri care pot provoca sentimentul de vina dupa o pierdere. De exemplu, supravietuitorii se pot simti vinovati pentru ca nu au oferit o ingrijire medicala mai buna, nu au fost de acord cu o operatie, nu au consultat un doctor mai devreme sau nu au ales spitalul potrivit. Parintii ai caror copii mor sunt foarte vulnerabili la sentimentele de vina care se focalizeaza pe faptul ca nu au putut impiedica copilul sa nu sufere si sa nu moara. Unii se simt vinovati pentru ca nu traiesc o tristete atat de intensa cum isi imagineaza ca ar trebui. Oricare ar fi motivele, cea mai mare parte din aceasta vina e irationala si se centreaza in jurul circumstantelor mortii. Consilierul poate ajuta aici, pentru ca vina irationala cedeaza ea insasi in fata testarii realitatii. Daca cineva spune: ‘’Nu am facut suficient‘’, o sa-l intreb: ‘’Ce ai facut?‘’, iar el o sa raspunda: ‘’Am facut asta.‘’ si apoi eu o sa zic ‘’Ce altceva ai mai facut?‘’. ’’Ei bine, am facut asta.”. “Si mai ce?’’. ‘’Pai, si asta’’. Si apoi o sa-i treaca prin minte si alte lucruri si va spune ‘’Am facut asta si asta si asta.’’. Dupa un timp va ajunge la concluzia ca ‘’Poate ca am facut tot ce am putut in conditiile date.’’ Totusi exista si vina adevarata, culpabilitate reala si cu aceasta e mult mai greu de lucrat. In anumite situatii am folosit tehnici psihodramatice intr-o secventa de terapie de grup pentru a ajuta persoana sa lucreze cu o astfel de vina. In unul dintre aceste grupuri Vickie, o tanara, a spus ca in noaptea in care tatal ei a murit s-a hotarat sa ramana cu prietenul ei si nu a fost acasa cu familia. A simtit ca a gresit fata de tatal ei, de mama ei, de fratele ei si fata de sine. In psihodrama am pus-o sa aleaga din grup persoane care sa joace rolurile membrilor familiei ei, inclusiv pe al ei. Apoi am pus-o sa interactioneze cu fiecare dintre acesti oameni, spunandu-le despre sentimentul acela de a-i fi nedreptatit si ascultand raspunsul fiecarui personaj din dramatizare. Sedinta a fost foarte emotionanta, dar probabil ca cel mai emotionant moment a fost la final, cand Vickie a imbratisat persoana care o reprezenta pe ea. In acel moment a trait un fel de impacare si vindecare in intreaga ei fiinta.
Anxietatea si neajutorarea. Persoanele ramase in viata in urma unui deces se simt deseori anxioase si tematoare. Mare parte din aceasta anxietate e generata de trairi de neajutorare, sentimentul ca ele nu pot sa se descurce sau sa supravietuiasca singure. Aceasta e o experienta regresiva, care de obicei se linisteste cu timpul si o data cu realizarea faptului ca, desi e dificil, se pot descurca. Rolul consilierului e sa le ajute sa recunoasca, prin restructurare cognitiva, strategiile prin care s-au descurcat pe cont propriu inainte de pierdere si acest lucru ajuta ca trairile de anxietate si neajutorare sa se transforme intr-un fel de perspectiva. O a doua sursa de anxietate este cresterea constientizarii mortii personale. Constientizarea mortii personale este constientizarea nu a mortii in general sau a altcuiva, ci a mortii proprii. Asta e ceva ce avem cu totii, ceva care dainuie in fundalul constiintei noastre. Din timp in timp iese in fata si devine mai constienta – de exemplu, atunci cand pierdem pe cineva sau avem un accident de masina. Pentru cei mai multi dintre noi constienta mortii personale exista la un nivel foarte scazut. Cu toate acestea, o data cu pierderea unei persoane semnificative, fie prieten sau membru al familiei, se produce o crestere a constientei propriei mortalitati, ceea ce duce la o anxietate existentiala. Consilierul poate urma mai multe directii, in functie de client. Pentru unii e mai bine sa nu abordezi frontal subiectul, ci sa-l lasi asa si sa presupui ca constienta mortii o sa se domoleasca si o sa se stearga. Cu altii e util sa abordezi problema direct si sa-i faci sa vorbeasca despre fricile si presimtirile lor privind propria moarte.
Articularea acestora in fata consilierului poate ajuta clientii sa se simta usurati ca si cum si-ar descarca grijile si ar explora alte optiuni. In orice caz, consilierul trebuie sa decida dupa propria judecata care alegere e cea mai potrivita.
Tristetea. Sunt unele momente cand tristetea si plansul trebuie sa fie incurajate de consilier. Frecvent oamenii refuza sa planga in fata prietenilor de teama sa nu impuna prietenia sau sa o piarda, suportand inca o pierdere. Plansul intr-o situatie sociala poate de asemenea fi suprimat pentru a evita criticismul celorlalti. O vaduva a auzit o cunostinta zicand: ‘’Au trecut 3 luni. Cu siguranta ar trebui sa se adune si sa termine cu starea asta de autocompatimire.‘’. Nu e nevoie sa mai spun ca asta nu a ajutat-o nici cu tristetea, nici nu i-a oferit suportul de care avea nevoie. Unii oameni se tem ca plansul deschis nu o sa arate ca fiind ceva demn sau ca o sa-i stanjeneasca pe altii. Stella isi pierduse pe neasteptate fiica in varsta de 4 ani si funeraliile s-au tinut in casa socrilor ei, la o oarecare distanta de locul unde avusese loc decesul. Stella era obisnuita sa isi exprime durerea, dar soacra ei a intimidat-o atat de mult cu prezenta ei stoica din timpul inmormantarii, ca Stella nu numai ca si-a reprimat tristetea, ci i-a si cerut mamei ei mai in varsta sa faca la fel, ca nu cumva sa deranjeze familia sotului ei. Consiliera a ajutat-o sa puna asta in perspectiva si sa isi dea voie sa planga, lucru de care avea nevoie si pe care il negase.
A plange singur poate fi util, dar poate sa nu fie atat de eficace ca plansul alaturi de cineva si primirea de suport. ’’Doar plansul totusi nu e suficient. Indoliatul are nevoie de ajutor pentru a identifica semnificatia lacrimilor si acest sens se va schimba pe masura ce travaliul asupra doliului se desfasoara’’. E important ca terapeutul sa nu se multumeasca doar cu exprimarea emotiilor vehemente. Focalizarea e esentiala. Tristetea trebuie insotita de o constientizare a ceea ce persoana a pierdut; furia trebuie tintita adecvat si eficace; vina trebuie evaluata si rezolvata; anxietatea trebuie identificata si lucrata. Fara acest focus, consilierul nu e eficient, indiferent de importanta sau gradul sentimentului care e evocat: Alaturi de nevoia de focalizare vine si nevoia de echilibru. Indoliatii trebuie sa ajunga la un echilibru care sa le permita sa isi traiasca durerea, sentimentul de pierdere, singuratatea, frica, furia, vina si tristetea; sa-si accepte suferinta si sa si-o exprime; sa inteleaga si sa simta cel mai adanc in sufletul lor ce li s-a intamplat si totusi sa faca toate astea in anumite doze, ca sa nu fie coplesiti de asemenea trairi.
A plange singur poate fi util, dar poate sa nu fie atat de eficace ca plansul alaturi de cineva si primirea de suport. ’’Doar plansul totusi nu e suficient. Indoliatul are nevoie de ajutor pentru a identifica semnificatia lacrimilor si acest sens se va schimba pe masura ce travaliul asupra doliului se desfasoara’’. E important ca terapeutul sa nu se multumeasca doar cu exprimarea emotiilor vehemente. Focalizarea e esentiala. Tristetea trebuie insotita de o constientizare a ceea ce persoana a pierdut; furia trebuie tintita adecvat si eficace; vina trebuie evaluata si rezolvata; anxietatea trebuie identificata si lucrata. Fara acest focus, consilierul nu e eficient, indiferent de importanta sau gradul sentimentului care e evocat: Alaturi de nevoia de focalizare vine si nevoia de echilibru. Indoliatii trebuie sa ajunga la un echilibru care sa le permita sa isi traiasca durerea, sentimentul de pierdere, singuratatea, frica, furia, vina si tristetea; sa-si accepte suferinta si sa si-o exprime; sa inteleaga si sa simta cel mai adanc in sufletul lor ce li s-a intamplat si totusi sa faca toate astea in anumite doze, ca sa nu fie coplesiti de asemenea trairi.
Principiul 3: Asistarea vietii fara decedat
Acest principiu implica sa-i ajuti pe oameni sa se acomodeze cu o pierdere facilitandu-le abilitatea de a trai fara decedat si de a lua decizii pe cont propriu. Pentru a face asta, consilierul poate folosi o strategie de rezolvare de probleme – adica ce probleme intampina supravietuitorul si cum pot fi ele rezolvate? Asa cum s-a mentionat mai devreme, decedatul juca numeroase roluri in viata supravietuitorului si aceasta abilitate de adaptare la pierdere e in parte determinata de aceste roluri variate. Un rol important in familii este cel decizional si acest rol creeaza de multe ori probleme dupa pierderea partenerului. In multe relatii unul dintre parteneri e cel care ia de obicei deciziile, adesea barbatul. Cand el moare, sotia se poate simti ca un copil de 6-7 ani cand e vorba de a lua decizii de una singura. Consilierul o poate ajuta sa invete modalitati eficiente de a face fata si sa dobandeasca abilitati decizionale ca sa fie capabila sa preia rolul anterior indeplinit de sotul ei si facand asta sa-si reduca stresul emotional.
Alt rol important care trebuie abordat atunci cand ai de a face cu pierderea unui partener e cel sexual. Unii consilieri ezita sa abordeze aceasta problema importanta; sau poate fi prea mult subliniata, incat sa ajunga sa-l deranjeze pe supravietuitor. Ritei,o casnica de 50 de ani, i s-a propus sa se alature unui grup de persoane vaduve dupa moartea neasteptata a sotului ei. Un consilier bine intentionat dar absurd i-a spus ca grupul o va ajuta sa-si gaseasca o noua relatie si o va ajuta in privinta nevoilor sale sexulale. Asta nu era lucrul pe care aceasta femeie mai mult inhibata si intre 2 varste ar fi vrut sa-l auda si a refuzat ceea ce ar fi putut fi o experienta de grup suportiva, daca problema i-ar fi fost prezentata in alt fel. A fi capabil sa discuti sentimentele legate de sex care emerg, inclusiv nevoia de a fi atins si da a fi imbratisat, e important. Consilierul poate sa-i sugereze clientului mijloace prin care si-ar putea satisface aceste nevoi, mijloace care sunt in consens cu personalitatea si sistemul de valori ale clientului.
Sunt cei a caror experienta sexuala a fost numai cu partenerul decedat, asa ca consilierul trebuie sa abordeze orice anxietate legata de experiente sexuale noi. Ca un principiu general, persoana care a suferit un doliu recent ar trebui descurajata sa ia decizii importante de schimbare a vietii, cum ar fi sa-si vanda casa, sa-si schimbe slujba sau cariera sau sa adopte copii, prea curand dupa deces. E dificil sa ai o judecata buna in timpul fazei acute a doliului cand exista un risc mai mare de reactii dezadaptative. ’’Nu muta sau vinde lucruri, ca sa poti fugi. Lucreaza-ti doliul acolo unde lucrurile iti sunt familiare’’, a spus o vaduva in grupul nostru de persoane vaduve. O alta vaduva s-a mutat in Boston din New York imediat dupa suicidul sotului ei. ’’Am crezut ca asta o sa ma faca sa-mi fie mai putin dor de el’’, mi-a zis. Dupa un an in Boston si-a dat seama ca nu merge si a venit la terapie. Un domeniu pe care nu l-a luat in calcul adecvat a fost sistemul de suport – bine dezvoltat in New York si slab in Boston. Atunci cand descurajezi persoana indoliata sa ia decizii importante de schimbare a vietii prea curand, trebie sa fii atent sa nu promovezi un sentiment de neajutorare. Mai bine comunica-le ca vor fi destul de capabili sa ia decizii si sa intreprinda actiuni atunci cand or sa fie pregatiti si sa nu ia decizii doar ca sa reduca durerea.
Sunt cei a caror experienta sexuala a fost numai cu partenerul decedat, asa ca consilierul trebuie sa abordeze orice anxietate legata de experiente sexuale noi. Ca un principiu general, persoana care a suferit un doliu recent ar trebui descurajata sa ia decizii importante de schimbare a vietii, cum ar fi sa-si vanda casa, sa-si schimbe slujba sau cariera sau sa adopte copii, prea curand dupa deces. E dificil sa ai o judecata buna in timpul fazei acute a doliului cand exista un risc mai mare de reactii dezadaptative. ’’Nu muta sau vinde lucruri, ca sa poti fugi. Lucreaza-ti doliul acolo unde lucrurile iti sunt familiare’’, a spus o vaduva in grupul nostru de persoane vaduve. O alta vaduva s-a mutat in Boston din New York imediat dupa suicidul sotului ei. ’’Am crezut ca asta o sa ma faca sa-mi fie mai putin dor de el’’, mi-a zis. Dupa un an in Boston si-a dat seama ca nu merge si a venit la terapie. Un domeniu pe care nu l-a luat in calcul adecvat a fost sistemul de suport – bine dezvoltat in New York si slab in Boston. Atunci cand descurajezi persoana indoliata sa ia decizii importante de schimbare a vietii prea curand, trebie sa fii atent sa nu promovezi un sentiment de neajutorare. Mai bine comunica-le ca vor fi destul de capabili sa ia decizii si sa intreprinda actiuni atunci cand or sa fie pregatiti si sa nu ia decizii doar ca sa reduca durerea.
Principiul 4: Facilitarea restabilirii locului emotional al persoanei decedate
Facilitand repozitionarea emotionala,consilierul poate ajuta supravietuitorii sa gaseasca un nou loc in viata lor pentru persoana pe care au pierdut-o – un loc care sa-i permita supravietuitorului sa isi vada mai departe de viata lui si sa-si faca alte relatii. A-si aminti e o cale de a retrage treptat energia emotionala investita in decedat. Unii oameni nu au nevoie de nici o incurajare, dar sunt multi care au nevoie si asta se intampla mai ales la cei care si-au pierdut partenerul. Unii oameni ezita sa-si faca alte relatii pentru ca ei cred ca acest lucru o sa pateze amintirea sotului lor disparut. Altii ezita pentru ca simt ca nimeni nu o sa poata tine locul persoanei disparute. Intr-o anumita masura e adevarat, dar consilierul ii poate ajuta sa inteleaga ca desi persoana pierduta nu va mai putea fi inlocuita, e in regula sa incerci sa umpli locul gol cu o noua relatie. Sunt acei care mai degraba decat sa ezite se arunca repede in relatii noi si consilierul poate sa-i ajute sa evalueze cat de potrivit e acest lucru. ’’Daca m-as putea casatori din nou totul ar fi O.K’’, a zis o vaduva la scurt timp dupa deces. De multe ori aceasta actiune nu e potrivita pentru ca poate impiedica o incheiere adecvata a doliului si poate duce la divort, care ar fi o pierdere aditionala. Odata am intalnit un barbat care la inmormantarea sotiei lui ’’a agatat-o’’ pe viitoarea lui sotie. A reusit sa o convinga si in scurt timp a inlocuit-o pe sotia lui. Impresia mea a fost ca acest lucru a fost cam bizar si nepotrivit. Daca oamenii se grabesc sa faca o inlocuire rapida, asta poate sa-i faca sa se simta mai bine pentru un timp, dar poate de asemenea sa impiedice trairea intensitatii si profunzimii pierderii. Aceasta intensitate trebuie traita inainte ca travaliul de doliu sa se incheie. De asemenea, ca relatia sa mearga, noua persoana trebuie sa fie recunoscuta si apreciata pentru ea in sine.
Principiul 5: Oferirea de timp pentru a jeli
A jeli cere timp. E procesul de taiere a corzilor si un astfel de proces e gradat. ’’Fiecare zi de nastere si aniversare taie inca un fir din coarda’’, a spus o mama a carei fiica fusese omorata de un fost iubit. Un impediment poate veni din partea membrilor familiei care de-abia asteapta sa depaseasca pierderea si durerea si sa se intoarca la rutina normala. Copii le spun adesea mamelor lor ’’Hai, lasa, trebuie sa te intorci la viata ta. Tata nu ar fi vrut ca tu sa te amaresti asa tot timpul.’’ Ei nu realizeaza ca ea are nevoie de timp ca sa se acomodeze cu pierderea si cu toate consecintele ei. In consilierea durerii, consilierul poate ajuta familia explicandu-i acest lucru, care poate parea evident, dar care nu e intotdeauna atat de evident si pentru membrii familiei. Am descoperit ca exista anumite momente in timp care sunt in mod special dificile si ii incurajez pe cei care fac consilierea durerii sa recunoasca aceste perioade de timp critice si sa ia contact cu persoana daca nu exista un contact regulat in desfasurare. Dupa 3 luni apare un astfel de moment. Am lucrat cu o familie mai multe luni in timpul luptei tatalui cu cancerul. Dupa moartea lui am fost la inmormantare. Tatal fusese preot si vaduva si cei 3 copii ai ei nu ar fi putut avea mai mult suport decat au avut la inmormantare si dupa aceea. Cu toate astea, cand am contactat-o pe vaduva dupa o perioada de 3 luni a fost incredibil de furioasa pentru ca nimeni nu mai sunase, oamenii o evitau si ea isi deplasase furia asupra succesorului sotului ei, noul preot al bisericii. Un alt moment critic este in preajma primei aniversari a decesului. Daca consilierul nu are contacte periodice cu supravietuitorul, l-as incuraja sa il recontacteze in preajma acestei prime aniversari. Tot felul de ganduri si sentimente ies la suprafata in aceasta perioada si de cele mai multe ori persoana va avea nevoie de un suport in plus. Consilierii sunt incurajati sa-si noteze pe calendar cand a avut loc decesul si apoi sa faca reprogramari tinand cont de aceste momente critice. Pentru multi, vacantele sunt cele mai dificile. O interventie eficienta e sa il ajuti pe client sa anticipeze asta si sa se pregateasca din timp. ’’Gandindu-ma la Craciun dinainte, m-a ajutat cu siguranta’’, a spus o tanara mama vaduva. Din nou, cat de des il contactezi pe supravietuitor depinde de relatia pe care o ai cu el si de contractul de consiliere, fie formal, fie informal. Totusi, ceea ce vreau sa spun e ca travaliul de doliu necesita timp si consilierul trebuie sa vada rolul interventiei ca unul care poate din necesitate sa se intinda un anumit timp, chiar daca contactele actuale pot sa nu fie frecvente.
Principiul 6: Interpretarea a ceea ce inseamna comportament ‘’normal’’
Al saselea principiu din aceasta lista este intelegerea si interpretarea comportamentelor normale de doliu. Dupa o pierdere importanta multi oameni au senzatia ca o iau razna. Asta poate fi amplificata din cauza ca de multe ori sunt distrasi si traiesc lucruri care nu fac parte din viata lor obisnuita. Daca terapeutul are o intelegere clara a ceea ce inseamna comportament normal de doliu, atunci il poate asigura pe indoliat asupra normalitatii acestor experiente noi. Se intampla rar ca cineva sa se decompenseze si sa devina psihotic ca urmare a unei pierderi, dar sunt si exceptii. Ele apar uneori atunci cand oamenii au mai avut si inainte episoade psihotice sau au un diagnostic de personalitate borderline. Oricum, e chiar un lucru comun ca oamenii sa simta ca o iau razna, mai ales cei care nu au mai avut o pierdere majora pana atunci. Si daca un consilier intelege, de exemplu, ca halucinatiile, o accentuata senzatie de zapaceala sau preocuparea pentru decedat sunt comportamente normale, atunci persoana poate fi linistita de catre acest consilier.
Principiul 7: Permiterea diferentelor individuale
Exista tipuri variate de raspunsuri comportamentale la doliu. Asa cum e important sa nu te astepti ca toti care mor, sa moara intr-o maniera similara, tot asa e important sa nu te astepti ca toti oamenii care trec printr-un doliu sa sufere in acelas mod. Totusi, acest lucru e uneori greu de inteles penru familii. Se simt jenati atunci cand un membru al familiei are un comportament diferit de restul sau un individ care traieste ceva diferit de restul familiei se poate simti stanjenit de propriul lui comportament. Odata, cand tineam o prelegere in Midwest, dupa intalnire am fost abordat de o tanara care vroia sa vorbeasca cu mine despre familia ei. Parintii ei pierdusera de curand un copil mic si mama ei isi plangea aceasta pierdere, ca de altfel si ea, dar se temea ca tatal ei nu face acelasi lucru. Era ingrijorata ca el ar putea sa nu faca un travaliu de doliu adecvat si ca urmare sa aiba o reactie de doliu reprimata. Vorbind cu ea, am aflat ca tatal ei ceruse sa poarte el pe umeri micul sicriu, tot drumul de la capela pana la biserica. Mi- am imaginat acea figura singuratica mergand prin oras spre cimitir. Fiica lui a spus ca de la deces tatal ei, care era fermier, petrecea ore intregi pe tractor, singur pe campii. Am intuit ca tatal ei isi facea travaliul de doliu, dar in felul lui, si banuiala mea mi-a fost confirmata mai tarziu printr-o scrisoare de la ea
Principiul 8: Oferirea de suport continuu
Al optulea principiu este ca o buna consiliere a durerii cere suport continuu. Spre deosebire de terapia durerii, care e focalizata pe o perioada fixa de timp, in consilierea durerii consilierii pot fi disponibili supravietuitorului si familiei in momentele critice de-a lungul timpului, cel putin in primul an de la deces. Unele dintre aceste momente critice au fost deja mentionate. Rolul consilierului aici este sa ofere speranta si o perspectiva de viitor. O modalitate buna de continuare a suportului oferit poate fi prin interemediul participarii la grupuri. Exista grupuri speciale pentru cei care si-au pierdut partenerul, copiii, parintii etc. Consilierul poate sa-i trimita sau sa conduca el insusi astfel de grupuri de suport si sa ii incurajeze sa vina.
Principiul 9: Examinarea defenselor si a stilurilor de coping
Al noualea principiu implica ajutarea clientului sa-si examineze mecanismele de aparare si stilurile de coping, pentru ca ele vor fi intensificate de o pierdere semnificativa. Acest lucru e mai usor de realizat dupa ce se dezvolta increderea intre client si consilier, cand clientii sunt mai dispusi sa discute despre comportamentul lor. Unele dintre aceste defense si stiluri de coping prevestesc un comportament competent, altele nu. De exemplu, o persoana care face fata prin intermediul excesului de alcool sau droguri probabil ca nu se adapteaza eficient la pierdere: Utilizarea unor cantitati mici de alcool pentru somn, diminuand anxietatea si stergand gandirea ruminativa, predispune supravietuitorul indoliat sa isi gaseasca alinarea in bautura, cu timpul ducand la o crestere a consumului si eventual la stadii de consum necontrolat sau obligatoriu. Un risc crescut il au persoanele indoliate care sunt alcoolici in recuperare sau care au istorii familiale puternice de alcolism. Consilierul trebuie sa fie atent la asta si sa intrebe despre consumul sau abuzul de alcool sau alte medicamente. Consumul ridicat de medicamente sau alcool poate intensifica trairea durerii si depresia si poate impiedica travaliul de doliu. Daca exista o problema sau e suspectata, consilierul ar fi bine sa urmeze un tratament agresiv care ar putea include resursele unor grupuri ca Alcoolicii Anonimi sau Toxicomanii anonimi. Cineva care se retrage si refuza sa priveasca pozele decedatului sau sa pastreze in jurul lui orice i-ar aduce aminte de decedat, poate avea un stil de coping nesanatos. Consilierul poate sa-i atraga atentia asupra acestor stiluri si sa-l ajute pe client sa le evalueze eficienta. Apoi pot explora impreuna alte modalitati de coping care ar putea fi mai eficiente in diminuarea stresului si rezolvarea problemelor.
Principiul 10: Identificarea patologiei si trimiterea clientului la alt specialist
Al zecelea si ultimul principiu din aceasta lista e sa identifici problemele si sa stii cand sa recomanzi pe altcineva clientului. O persoana care face consilierea durerii poate fi capabila sa identifice existenta patologiei care a fost declansata de pierdere si de doliul ulterior si, o data reperata o astfel de dificultate, poate gasi ca e necesara indrumarea spre alt profesionist. Acest rol particular e deseori numit rolul de ‘’portar’’. Pentru unii oameni, consilierea durerii sau facilitarea travaliului de doliu nu e suficient si pierderea sau modul in care ei fac fata pierderii pot sa aduca la suprafata mai multe probleme dificile. Unele dintre aceste probleme pot necesita interventii speciale. Pentru ca aceste dificultati implica tehnici si interventii speciale si o intelegere a psihodinamicilor, lucrul cu ele poate sa nu fie in sfera obiectivelor si abilitatilor consilierului durerii. Si chiar daca sunt, strategiile, tehnicile si scopurile interventiei pot sa se schimbe. E important pentru consilierii durerii sa-si recunoasca limitele si sa stie cand sa indrume o persoana spre terapia durerii sau alta psihoterapie.
Al zecelea si ultimul principiu din aceasta lista e sa identifici problemele si sa stii cand sa recomanzi pe altcineva clientului. O persoana care face consilierea durerii poate fi capabila sa identifice existenta patologiei care a fost declansata de pierdere si de doliul ulterior si, o data reperata o astfel de dificultate, poate gasi ca e necesara indrumarea spre alt profesionist. Acest rol particular e deseori numit rolul de ‘’portar’’. Pentru unii oameni, consilierea durerii sau facilitarea travaliului de doliu nu e suficient si pierderea sau modul in care ei fac fata pierderii pot sa aduca la suprafata mai multe probleme dificile. Unele dintre aceste probleme pot necesita interventii speciale. Pentru ca aceste dificultati implica tehnici si interventii speciale si o intelegere a psihodinamicilor, lucrul cu ele poate sa nu fie in sfera obiectivelor si abilitatilor consilierului durerii. Si chiar daca sunt, strategiile, tehnicile si scopurile interventiei pot sa se schimbe. E important pentru consilierii durerii sa-si recunoasca limitele si sa stie cand sa indrume o persoana spre terapia durerii sau alta psihoterapie.
