CANTEC DE INIMA
A fost odata ca niciodata un om mare care s-a casatorit cu femeia visurilor lui. Din dragostea lor, s-a nascut o fetita mica. Era o copila luminoasa si vesela, si omul cel mare tare mult o iubea. Cand ea era foarte mica, tatal ei o ridica in brate, punea muzica si dansa cu ea prin toata camera, si ii spunea, “Te iubesc, fetita mica”. Cand fetita a crescut, omul cel mare o imbratisa si ii spunea, “Te iubesc, fetita mica”. Fetita se bosumfla si spunea, “Nu mai sunt o fetita mica”. Atunci omul cel mare radea si ii spunea, “Dar pentru mine intotdeauna vei ramane fetita mea mica”. Fetita, care nu mai era mica deloc, pleca de acasa si intra in lume. Cu cat invata mai mult despre ea, invata mai mult despre oameni. Ea isi dadu seama ca este cu adevarat mare si puternica, pentru ca isi cunostea puterile. Una dintre puterile ei era dragostea pe care o arata familiei sale. Nu avea importanta unde se ducea sau unde se afla, pentru ca intotdeauna exista langa ea un om mare care ii spunea, “Te iubesc, fetita mica”. Veni ziua in care fetita care nu mai era mica demult primi un telefon. Omul cel mare era ranit. Avusese un atac. Este afazic, explicara ei fetitei. Nu mai putea sa vorbeasca si nu erau siguri ca este in stare sa inteleaga ce i se spune. Nu mai putea sa zambeasca, sa rada, sa mearga, sa imbratiseze, sa danseze sau sa-i spuna fetitei lui, care nu mai era mica demult, ca o iubeste. Si astfel merse ea sa fie alaturi de omul cel mare. Cand intra in camera, vazu un om micut si fara putere. Se uita la ea si incerca sa-i vorbeasca, dar nu reusi. Fetita facu singurul lucru pe care il putea face. Se urca in pat si se aseza langa omul cel mare. Din ochii lor incepura sa curga lacrimi si fetita isi petrecu bratele in jurul umerilor slabiti ai tatalui ei. Isi puse capul pe pieptul lui si se gandi la multe lucruri. Isi aminti clipele minunate petrecute impreuna si cum se simtea ea intotdeauna protejata si adorata de omul cel mare. Simti o durere adanca la gandul acelei pierderi uriase, cuvintele de dragoste care o inconjurasera atata vreme. Si apoi, auzi din interiorul omului cel mare, bataile inimii. Inima unde muzica si cuvintele traisera intotdeauna; inima batea intruna, parca indiferenta la suferintele din restul corpului. Si, in timp ce fetita se odihnea la pietul lui, se intimpla minunea. Auzi ceea ce isi dorise sa auda. Inima lui rostea cuvintele pe care gura sa nu le mai putea rosti... Te iubesc Te iubesc Te iubesc Fetita mica, Fetita mica, Fetita mica si ea se simti din nou aparata.
Patty Hansen
