Încă o dată
Fermitatea stă în suflet și în spirit, nu în mușchi.
~ Alex Karras
Bine, Beth, încă o dată și gata, o singură dată. Am pufnit și am mai făcut un exercițiu de abdomen, cu fața roșie și complet epuizată, după care m-am prăbușit pe saltea și am privit tavanul. Fizioterapeuta mea s-a aplecat către mine, zâmbindu-mi, și mi-a întins mâna ca să batem palma.
– Nu pot, i-am spus. Acordă-mi cinci minute.
În timp ce priveam tavanul sălii de fizioterapie, m-am întrebat cum am ajuns aici. Să nu pot face decât cinci abdomene!? Şi asta în condițiile în care trebuia să mă opresc din când în când pentru a mă odihni? Ce s-a întâmplat cu fata care putea înota cinci kilometri fără oprire? Dar cu femeia care făcea yoga de mai multe ori pe săptămână? Sau cu doamna plină de viață care mergea pe jos o oră până la serviciu, pentru simplul motiv că soarele strălucea pe cer?
– Nu mai există, mi-a răspuns terapeuta cu blândețe (îi puteam citi simpatia pe față). Indiferent cine ai fost înainte, acea persoană nu mai există. Trebuie să te concentrezi pe cea care ești acum.
Mi-au dat lacrimile, așa că mi-am închis ochii. Am inspirat profund, iar mirosul de transpirație stătută și de antiseptic mi-a umplut nările. Am expirat lent, diafragma mea protestând împotriva acestui exces.
Nu îmi doream să fiu cea care eram acum. Nu îmi doream să sufăr de myasthenia gravis (MG), o formă rară de distrofie musculară care generează o mare slăbiciune. În cazul meu, boala a început prin lenevirea pleoapelor, urmată de o slăbiciune la nivelul brațelor, până când nu am mai reușit nici măcar să îmi spăl singură părul, iar în cele din urmă mi-a atacat picioarele, astfel încât urcatul câtorva trepte a devenit o problemă pentru mine. Activitatea fizică din pură plăcere a rămas o simplă amintire, iar puținele mișcări pe care mai reușeam să le fac într-o zi obișnuită au devenit maniera mea de a practica „fitness-ul”.
Oftând, m-am rostogolit pe o parte, m-am împins într-un braț și în cele din urmă am reușit să mă ridic în fund. În sfârșit, mi-am ridicat mâna și am bătut palma cu antrenoarea. Aceasta mi-a zâmbit din nou, mulțumită că cel puțin încercam să-mi mențin cât de cât moralul ridicat.
– Ştiu că sună jalnic, i-am spus, dar nu îmi doresc să fiu cea care sunt acum.
Era prima oară când recunoșteam acest lucru de la diagnosticul meu.
– Ştiu, mi-a răspuns ea. Dacă te ajută cu ceva, amintește‑ți că fitness-ul nu este o competiție. De acum înainte va trebui să te compari numai cu tine însăți. Dacă astăzi ai făcut cinci abdomene, mâine ar trebui să încerci să faci șase. Dacă astăzi ai mers timp de zece minute, mâine ar trebui să încerci să mergi unsprezece.
Am dat din cap, știind că are perfectă dreptate, dar în interiorul meu se afla un copil mic care își dorea să își pună mâinile peste urechi și să strige: „Nu te aud! Nu te aud!”
Ne-am continuat apoi ședința de fizioterapie, iar în lunile care au urmat am ținut cont de sfatul ei, îndeosebi după ce mi-a fost extras chirurgical timusul, care era mult mărit, în încercarea de a-mi reduce simptomele bolii. După operație, mi-am repetat mantra: „Încă o dată; încă o dată” în timp ce mă luptam să mai fac un pas înainte, să mai duc o dată mâna la gură ca să mă hrănesc, să îmi tai singură mâncarea sau să mai urc o treaptă. Operația nu a dat rezultatele scontate de medici, așa că am continuat să îmi repet „Încă o dată; încă o dată”, în timp ce învățam să merg cu cârjele, iar apoi cu bastonul. Întreaga mea ființă respingea faptul că nu puteam să fac mai mult de câțiva pași într-o zi frumoasă de vară fără a transpira ca după un jogging de lungă durată. Totuși, de fiecare dată când doream să mă opresc, îmi promiteam că voi mai face o singură mișcare și gata, așa că în cele din urmă sfârșeam prin a face mult mai multe înainte de a mă opri definitiv.
La ora actuală am reușit să mă adaptez la această viață trăită cu încetinitorul, dar încă mai sunt zile în care nu-mi vine să cred cât de puține lucruri pot face. Deși mi-am promis să nu mai fac acest lucru, când și când nu pot să nu mă compar cu persoanele care dansează, aleargă, înoată sau nu fac altceva decât să ducă un bebeluș în brațe. În astfel de momente, aud în minte vocea primei mele fizioterapeute, care îmi spune că fitness-ul nu este o competiție și că nu trebuie să mă mai compar cu altcineva decât cu mine însămi. Cert este că mai pot merge, ba chiar dansa puțin. Pot înota în felul meu propriu și chiar pot ține un bebeluș în brațe o perioadă foarte scurtă de timp. Poate că nu sunt la fel de sănătoasă și într-o formă fizică la fel de bună ca alții, dar cel puțin sunt ferm hotărâtă să devin atât de sănătoasă cât îmi stă în putință și să încerc „încă o dată”, indiferent ce îmi propun să fac.
Încă o dată. Nu pare mult, dar pentru mine nu există nimic mai important.
~ Beth Morrissey
