E mai bine să te uzezi decât să ruginești.
Episcop Richard Cumberland
Mulți oameni cumpără mașini vechi, mari, pe care le conduc vreme îndelungată, până când ele devin mult mai vechi. Definiția lui „vechi” începe la peste 200.000 de kilometri. Mașinile astea se învechesc așa de mult, că e greu să le mai deosebești. Încep să arate toate la fel, pe dinăuntru și pe dinafară, însă își fac treaba, iar și iar. Câștigă respect, un loc în familie și chiar acceptare și înțelegere pentru frecventele stricări.
Dacă lucrezi la un centru de tratament pentru dependența de droguri și alcool, vederea unui automobil vechi de familie care vine cu un pacient este ceva obișnuit. Odată ajuns, șoferul dă fuga înăuntru și spune: „Eu l-am adus până aici, să mă ajute cineva!”
Mașinile ruginesc. Rugina probabil că începe undeva în interior. Apoi apare pur și simplu la exterior, în pete, prin vopsea. Odată ce a început, se întinde rapid, de la un punct la mai multe puncte și la o piesă întreagă. La fel e și cu dependenții.
Mașinile ruginite greu ți le mai amintești cum erau când erau noi. Stricăciunile fac să pălească amintirea farmecului lor, accesoriile și chiar anul modelului. E nevoie de concentrare ca să evoci imaginea originală. La fel e și cu alcoolicii.
Mașina ruginită, veche de doisprezece ani și cu 230.000 de kilometri la bord, l-a adus pe tânărul blond, cu ochi albaștri și cu efectele a doisprezece ani de băutură și droguri pe corp, până la ușa centrului de tratament. (Mașina și tânărul își începuseră procesul de ruginire în același timp.) Tatăl încerca să scoată corpul de 100 de kg de pe bancheta din spate, dar nu reușea decât să-l întoarcă pe fiul lui pe burtă, cu picioarele păroase ieșindu-i prin ușa din spate. A intrat în centru, ca să ceară ajutor.
Mama stătea în față și se uita drept înainte, fără să asculte la sforăitul pe jumătate anesteziat și zgomotos. Pe ici pe colo mai auzea câte un geamăt sau un oftat... ce să fi fost? Nu-și putea da seama. Nu se chinuia să o facă.
Se gândea vag la cât de trist de ciudate sunt vremurile și întâmplările care îi fac pe oameni să ruginească. Când apăruseră primele pete? Când se instalase degenerarea? Când se transformase acceptarea copilului în rebeliune? Când începuse albastrul din ochi să apară pe un fundal roșu, nu pe unul alb – și poate, galben, în continuare? Când deveniseră piciorușele moi și roz atât de aspre și de pestrițe și pline de noroi? Când venise părul ăsta negru, murdar și aspru, în locul pielii de catifea, fină și nurlie, numai bună de sărutat de pe picioare și spate? Oare când se transformase mirosul de pudră și loțiune de bebeluș în mirosul unui corp nespălat, duhnind a whiskey de mâna a doua? Când se transformase scuipatul în vomitat? Când se transformaseră scutecele ude în chiloți uzi?
Trist, atât de trist... bebelușul încă mai e acolo... cu un corp care ruginește și un creier scurtcircuitat, cu care să facă față vieții ce i-a mai rămas. A clipit să-și îndepărteze lacrimile, iar întrebările despre „când” se transformară în întrebări despre „ce”.
Ce se întâmplase cu tânărul aventurier, a cărui căutare metodică după o lume fascinantă devenise o panică intensă legată de următoarea doză, de următorul pahar, de următoarea mâncare pe gratis sau de partida de sex care urma să lase doar o amintire încețoșată? Ce se întâmplase cu atletul al cărui mers ca de gazelă devenise un instrument prin care să se țină departe de necaz, un instrument de responsabilitate, de răspundere? Ce îi transformase inovația în decepție? Determinarea în manipulare? Natura autoritară în cea a unui bătăuș? Ce se alesese de energia, de orarele și de numeroasele mici treburi, care fuseseră înlocuite de letargie, de rătăciri și de „ponturi mari”? Ce se întâmplase cu mulții prieteni zgomotoși, ale căror vizite fuseseră înlocuite de conversații șoptite la telefon, cu numai câțiva?
Clipi din nou, dar „ce”-urile nu s-au transformat în „de ce”-uri. Să petreacă zile ca aceasta – multe zile în șir – nu era nimic neobișnuit în viața ei. Să pierzi vremea e normal, întreruperile sunt normale, furia e normală, promisiunile neținute și absența oricăror planuri sunt normale. Ea provenea dintr-o familie alcoolică. Se căsătorise cu un alcoolic. Acum, fiul ei era un alcoolic și un dependent. Și asta pare normal. Nu poate să pună la îndoială „de ce”-ul normalității!
Nici măcar de ce-ul din Cum se face că toate hârburile astea din jurul meu sunt alcoolici, iar eu nu? De ce eu am fost cruțată? De ce nu sunt eu încă și mai supărată, de ce nu mă îmbăt eu din cauza morții și a dispariției bebelușului meu, care zace pe bancheta din spate?
Lucrurile astea sunt prea triste ca să te gândești la ele, hotărăște ea și își schimbă echilibrul celor 100 de kilograme ale ei ca să ajungă la torpedou și la pachetul ascuns de Twinkies din spatele paharului lui tata. Breteaua de peste proteza ei uriașă de sân se rupe din nou. Cu toții sunteți doar niște hârburi ruginite, reflectează ea din nou, fără nicio emoție, mușcând din prăjitura pufoasă. Asta e...
Înainte ca dinții să îi ajungă la centrul cremos, simte deja valul familiar de alinare și de incitare, care va dura doar câteva minute.
Asta e...
Și bebelușul care sforăie și ruginește pe bancheta din spate își continuă horcăitul de moarte.
Epilog:
Trei ore mai târziu, tânărul se afla în sevraj sever.
După trei zile era dezintoxicat cu succes.
După trei săptămâni a primit o medalie pentru terminarea programului de recuperare în urma consumului de alcool și droguri.
După trei luni a primit un bănuț, pentru participarea la nouăzeci de întâlniri Doisprezece Pași în nouăzeci de zile.
După trei ani era angajat consilier certificat într-un centru de tratament pentru abuzul de alcool și droguri.
Mai târziu și-a luat doctoratul și a devenit directorul unui astfel de centru...
Dumnezeu are grijă.
Joseph R. Cruse, medic
