Scaunul gol
Dacă nu pășești în necunoscut, șansele de a-ți schimba viața profund sunt destul de scăzute.
Tom Peters
Am intrat în biroul lui Thom Rutledge fără prea multe așteptări. Fusesem tratată de diverși specialiști în tulburări de nutriție vreme de peste șase luni, iar anorexia / bulimia mea nu se ameliorase cu nimic. Ba chiar, excesele alimentare, apoi cele de curățire și de înfometare se înrăutățeau zi de zi.
Aproape de îndată ce ne-am așezat, Thom a luat un scaun din colț și l-a pus direct în fața mea. Eu eram sigură că mă programasem la o ședință individuală de terapie. Chiar nu aveam chef să ni se alăture cineva.
El a spus: „Vreau să îți imaginezi că în acest scaun stă tulburarea ta de nutriție.” Mai întâi m-am uitat către ușă; mă gândeam să o șterg curând. Apoi, lucrurile au devenit și mai ciudate. Thom a sugerat să-i dăm un nume bolii mele de nutriție. Chiar așa, voia să-i dau un nume. El i-a spus „Ed”, explicând că este, de fapt, un acronim pentru „eating disorder” (boală de nutriție în lb. engleză). Bun, asta era oarecum logic, dar eu tot mă întrebam cine are mai multă nevoie de terapie – eu sau așa-numitul expert psihoterapeut din fața mea.
Am scanat pereții biroului, căutând ceva diplome. Toți ceilalți specialiști în tulburări de nutriție pe care îi văzusem înainte își afișau diversele diplome și certificate la vedere, în birou. Referințele lui Thom nu erau de găsit nicăieri. În schimb, am văzut un animal împăiat (o specie pe care nu am recunoscut-o), o sticlă goală de whiskey care slujea de vază pentru niște flori uscate și un set supradimensionat de cărți de joc. Serios, cărțile erau mari.
Cine e tipul ăsta? Ce caut eu aici? Și de ce a dat bolii mele un nume de bărbat? Eram derutată.
După acele câteva clipe de ezitare, mi-am amintit că îl plăteam pe omul ăsta mulți bani ca să mă ajute cu recuperarea din boala mea de nutriție. Așa că am decis să-i acord lui Thom beneficiul îndoielii.
M-am uitat la scaun, complet detașată și nemișcată și mi-am imaginat tulburarea de nutriție de care sufeream, Ed, ca și cum ar fi stat acolo. Când a văzut că aveam să intru în joc și să-i accept mica metaforă, Thom a trecut la nivelul următor de stranietate: mi-a cerut să am o conversație cu Ed.
Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că scaunul acesta era cel mai vorbăreț obiect de mobilier pe care îl întâlnisem în viața mea. De fapt, scaunul acesta – Ed – avea destul de multe de spus. Thom nu mai era singurul ciudat din încăpere.
Ed a spus: „Jenni, ești grasă. De ce îl asculți pe Thom? N-o să poți niciodată să scapi de mine. Eu sunt cu tine de-o viață.”
A continuat: „Simți cât de strâmți îți stau blugii pe talie, chiar acum? Nu-i așa că e foarte inconfortabil? Și amintește-ți că azi-dimineață a trebuit să îți închei cureaua cu o gaură mai încolo decât în mod normal. Asta înseamnă că e mai bine să nu mănânci de cină.”
Ed a continuat să vorbească de-a lungul ședinței, făcând comentarii negative legate de mâncare, greutatea corporală și alte lucruri. Am stat și l-am ascultat pe Ed și toate mi se păreau așa de familiare. În cele din urmă, Thom a întrerupt și a întrebat: „Jenni, ai vrea să-i spui ceva lui Ed?”
Eu am rămas fără grai. Niciodată nu mi se dăduse ocazia să răspund gândurilor pline de condamnare care îmi conduceau viața de peste douăzeci de ani. Întotdeauna presupusesem că gândurile astea erau pur și simplu adevărul, că așa eram eu. Eu eram tulburarea mea de nutriție. Însă acum se schimbase ceva. Thom îmi arăta că gândurile negative care mă bântuiau zi și noapte nu își aveau originea în mine. Aceste gânduri, aceste insulte veneau de la Ed, nu de la Jenni. Iar acum, Thom îi dădea lui Jenni șansa să își spună părerea.
N-aveam idee ce să spun. Ce să spui cuiva care te-a manipulat, te-a maltratat și te-a controlat ani de zile? Ce să-i spui cuiva care te-a mințit o viață întreagă? Ce să-i spui cuiva care, în cele din urmă, nu vrea decât să te distrugă?
Mi s-a părut că am rămas în tăcere vreme de o veșnicie. În cele din urmă, l-am întrebat pe Ed: „De ce încerci să-mi controlezi fiecare mișcare? De ce nu mă lași în pace?” În cele câteva secunde cât mi-a trebuit ca să pun întrebările astea, am simțit un pic de separare față de Ed. Și m-am simțit atât de bine.
Așa că am continuat să vorbesc cu Ed: „Tu mi-ai spus că eram grasă pe când aveam doar patru ani, la cursul de dans? Și de ce nu m-ai lăsat niciodată să mănânc bomboane de Halloween, în copilărie? O bomboană n-avea să-mi facă rău. Întotdeauna arătau atât de bine. Și de ce mărimea de la rochie e singurul lucru pe care mi-l amintesc, de la balul din liceu? Ai spus că asta e tot ce contează. La facultate, tu m-ai convins să merg la baie și să mă forțez să vomit totul atunci, prima dată, nu-i așa? De ce?”
Aveam atât de multe întrebări pentru Ed. Thom a menționat că niciodată nu aveam să primesc de la Ed răspunsurile pe care le voiam, dar întrebările erau un bun început. Thom mi-a zâmbit. Cred că am zâmbit și eu.
Înainte să-mi dau seama, sesiunea cu Thom s-a terminat, iar eu ieșeam pe ușă și mă îndreptam către mașină. Însă de data asta, spre deosebire de momentele când ieșeam de la alte ședințe de terapie, acum plecam cu ceva nou. Plecam cu speranță. În timpul pe care îl petrecusem cu Thom în ziua aceea, o redescoperisem pe Jenni, partea sănătoasă din mine, care voia să trăiască și să se elibereze de boala mea de nutriție. Am învățat că ea avea doar nevoie de multă răbdare și de timp ca să crească.
Am intrat în mașină, am pornit motorul și am pornit spre casă. De data asta era un drum nou; eram pe calea adevăratei recuperări. Și acum știam că pot să o fac.
L-am auzit pe Ed chicotind pe bancheta din spate și mormăind ceva despre cum n-avea să mă părăsească niciodată. Cu toată inspirația pe care tocmai o găsisem în biroul lui Thom, mi-am imaginat că opresc mașina și că îl arunc pe Ed afară. Asta cu siguranță că nu o să fie ușor, m-am gândit, dar pot să o fac.
Jenni Schaefer
