RECUNOŞTINŢĂ

Era urâtă şi săracă, în schimb — leneşă şi ghinionistă. De asta nu se îndoia nimeni, dar să le iau pe rând.Avea o urâţenie particulară, care izbea, şi, din acest punct devedere, devenea remarcabilă, era imposibil să treacă neobservată. Înaltă epocă, ar fi putut trece drept interesantă, însă în anii aceia, cândtriumfau frumuseţile drăgălaşe cu gropiţe şi nuri de păpuşă à la NicoleCourcel sau foarte tânăra, pe atunci, Liz Taylor, se părea că Danielan-are nici o şansă. Şoca, înainte de toate, pielea extrem de întunecată,destul de rar întâlnită chiar printre romi. Cu alte trăsături, ar fi putut ficonfundată cu o mulatră. Aşa, era confundată cu un chip desprins de peo frescă bisericească, înnegurat de funinginea veacurilor. Avea toatecaracteristicile picturilor de odinioară, cu figuri prelungi, lipsite decarnalitate, ochi bulbucaţi, accentuat sprâncenaţi, şi buze zgârcite, toatefigurile semănând între ele, ctitori, sfinţi şi sfinte, până la neidentificabil.Un nas prea lung şi părul creţ, lânos, lipsit de strălucire, nu adăugaufarmec obrazului tuciuriu. În ansamblu, putea fi definită drept o urâţenie,dar, incontestabil, originală. În ce o priveşte, Daniela avea propria eioglindă, care glăsuia altfel. Se considera o frumuseţe (a rămas la aceeaşipărere până în ziua de azi), o frumuseţe de tip special, se simţea şi secomporta ca atare. Singurul minus pe care şi-l căina era lipsa "ţoalelor",considerând, ca cele mai multe tinere de altfel, că o garderobă şic şimodernă i-ar desăvârşi look-ul şi i-ar asigura succesul.Eram cu toţii foarte săraci pe atunci, adevăraţi bogătaşi, însă, faţăde mizeria familiei Zega, amândoi soţii provenind din gospodării completnăruite de evenimente, de marile răsturnări social-economice de dupărăzboi. Taică-său, Iurie Zega, îşi lăsase tot avutul în Basarabia, mama,refugiată din Polonia, adusese cu ea o casetă de argint cu amintiri:câteva fotografii, documente, scrisori şi un ceas medalion. Săraci ca doi şoareci de biserică, n-aveau două ceşti de acelaşi fel în casă şimi-amintesc că la ei am văzut, cu stupoare, pentru prima oară în viaţă,un dulap şchiop sprijinit pe o cărămidă învelită în ziar...Dă-i încolo, că şi prea se puseseră pe plodit, patru copii, Danielafiind cea mai mare, când cele mai multe cupluri se încumetau la unulsingur, cel mult doi! Probabil tot inconştienţa care caracteriza întreagafamilie operase şi aici, pentru că în epocă raclajele erau libere, nu ţineaude cultul baptist nici unul dintre ei, iar veniturile pe care se puteau bizui,aleatorii, abia le asigurau masa zilnică, şi aceea pe sponci. Practic,doamna Zega ţesea covoare la domiciliu pentru diverse cooperative, învreme ce bărbatu-său, mai mult şomer, făcea pe paznicul de noapte. Ţinminte că într-o vară găsise un post de morar, undeva pe la Dunăre; cup-torul duduia non stop, iar mirosul de pâine caldă ajungea până în stradă.Inconştienţa de care pomeneam însă, le permitea să treacă prinviaţă cu paşi dezinvolţi, aproape nepăsători şi fără mâhniciuni. Nu susţincă la ei în casă era atmosferă de carnaval, dar se putea vorbi despre oveşnică duminică însorită. Nu i-am auzit niciodată certându-se,plângându-se, copiii nu primiseră în viaţa lor o singură palmă, în ciudarezultatelor şcolare dezastruoase. Domnul Zega părea definitiv instalatdeasupra evenimentelor, nimic nu-l atingea; cu judecata de azi, aş fi înclinată să cred că ceea ce-l salva era conştiinţa propriei sale valori. Înce o fi constat aceasta, habar nu am, ştiu doar — de la alţii — căposedase în Basarabia moşii întinse, aducând a latifundii. Mama munceaenorm şi era fericită când putea oferi familiei o masă gustoasă şi îndes-tulată. Îşi adora bărbatul şi toate acestea se părea că-i sunt de-ajunspentru a se simţi mulţumită. Cât îi priveşte pe copii, nu le cerea nimicaltceva decât să fie sănătoşi, iar necazurile Danielei le percepea curăbdare şi înţelepciune:"Va veni şi rândul tău, aşa se întâmplă în viaţă, cine începe preabine termină rău, uită-te la taică-tău, cine începe mai prost, e fericit maitârziu."Nu cred să fi cunoscut persoană mai ghinionistă decât Daniela! Erasuficient să pună mâna pe ceva ca să se spargă, perechea de Kapronpăstrată pentru ocazii se agăţa de la primul purtat, nimănui nu i se furabuletinul mai des, la examene îi cădeau întotdeauna subiecte dinmateria necitită, iar în iarna care urmase operaţiei estetice făcute la nasalunecase pe gheaţă şi căzuse... tot în nas. În ceea ce priveşte dantura,bunul ei cel mai de preţ, incredibil de albă (funcţiona şi contrastul cu faţaoacheşă), de frumoasă şi de strălucitoare, care ar fi fericit şi un star decinema, la abia treizeci de ani era ameninţată de paradontoză. Asta se întâmpla prin ultimii ani de facultate, căci Daniela dădea impresia că nuse grăbeşte să-şi termine studiile. Constituia un exemplu tipic destudentă întârziată, cu zeci de restanţe la activ şi vreo trei repetenţii. Lavremea respectivă, se putea lăuda că-i cea mai bătrână studentă de lacursurile de zi ale Facultăţii de Filologie din Bucureşti, iar eu nu încetamsă mă minunez de gigantica iresponsabilitate pe care o vehicula.Mi-amintesc, de pildă, că, la finele anului IV, la sesiunea din vară, aveapatru restanţe din iarnă, mai adunase acum cinci (dintr-un condei, nouăboabe pentru toamnă) şi, cum ar fi mâine, trebuie să se prezinte laultimul examen. Am trecut pe la ea să iau o carte, decisă să nu zăbovescmai mult de câteva minute. Eram convinsă că o găsesc cu compresă udăpe frunte, lângă o stacană de cafea, trăgând cu disperare pe ultima sutăde metri. Am găsit-o, dar nu luând cu asalt materia în cea mai mareparte virgină (nu se pregătea pentru seminarii sau, şi mai simplu,lipsea), ci gata să iasă pe uşă. Am simţit că mă ia cu ameţeală:— Unde naiba te duci?!
— La ştrand. E o zi superbă.— Mă, tu ai înnebunit? Rămâi cu zece restanţe la toamnă? Măcar peăsta să-l fi luat!— Ce mi-s nouă, ce mi-s zece! Oricum, am parcurs o jumătate dematerie. La noapte fac fiţuici pentru restul... Degeaba te chiorăşti lamine, nu mă pot concentra pe o zi ca asta, când ştiu ce bine e acum laştrand...Cam în aceeaşi perioadă, avea să ia plasă — alt ghinion! — şi de laDorin. Nu mai trec în revistă celelalte aventuri, toate penibil eşuate, măopresc la cea mai spectaculoasă.Dorin era medic, cu câţiva ani mai în vârstă, şi făcea o navetăuşoară la Titu. Legătura depăşise un cincinal ca vechime şi, dupăpărerea mea, se ajunsese la stadiul acela în care începuse să seautodizolve. Din constatări personale şi statistici, dacă o relaţieamoroasă nu se concretizează într-un an şi jumătate, cel mult doi dinclipa în care partenerii ştiu cum le stă în acelaşi pat şi fără pijamale,anevoie se mai ajunge la Primărie.Daniela, pe de altă parte, se îndrepta spre treizeci şi unu de ani, in-trase în panica de vârstă a fetelor bătrâne, ţinea la Dorin — de altfel, şi opartidă — şi dorea să se cazeze. Refuzul lui Dorin rămânea însă ferm. Înafară de faptul că mama lui îşi visa altfel de noră — frumoasă, defamilie, doctoriţă sau arhitectă şi bogată —, Dorin nutrea un singur vis:să emigreze în Canada.
 Îşi depusese de ani de zile actele în NicolaeIorga, scrisese şi la Europa liberă, dar în ciuda demersurilor, a memoriilorşi audienţelor, autorităţile refuzau să-i dea un răspuns concret.— Eu aici nu rămân! Să ştiu că trec Marea Neagră înot şi tot măcar!— Sunt gata să te urmez în orice condiţii, îl asigura Daniela. Legalesau clandestine.— Trebuie să mă întrebi şi pe mine dacă sunt de acord. Plec înnecunoscut, în aventură, fără bani, fără relaţii. Crezi că am nevoie de opovară în plus, de responsabilitatea unei familii? Nu ştiu cum mă voidescurca eu singur, în cazuri din astea, la nevoie faci un compromis, ocăsătorie din interes, sau pe gigolo-ul, obligatoriu e să fiu liber!Anii treceau însă, răbdarea lui Dorin începuse să se tocească, iarDaniela devenea tot mai convingătoare. În sfârşit, pe la mijlocul uneitoamne "mizerabile", precoce şi deprimantă, după o pneumonie care-lţintuise la pat şase săptămâni, sătul de aşteptare şi vlăguit de boală,Dorin acceptă să se facă nunta...Povestea, în epocă, Daniela:— ...Eram în culmea fericirii! Îmi comandasem un deux-pièces galben pai pentru cununia civilă şi mă zgâiam prin vitrine după o rochiealbă, elegantă, pentru seară, ceva care să pot folosi şi ulterior. Toate searanjau de minune, lucrurile curgeau de la sine, maică-sa cârtea maipuţin şi aveam promisiuni ferme pentru obţinerea unui apartament... Nu pot să uit seara aceea! Ne aflam în garsoniera lui şi leneveam în pat,ascultând ploaia şi nu ştiu ce concert parcă de fierăstraie, aveadamblaua lui cu muzica de cameră. Dar eu n-o auzeam, în cap îmizornăia obsesiv "ia-ţi, mireasă, ziua bună, de la fraţi, de la surori",bucata aia a lui Constantinescu. A doua zi, dimineaţa, urma să mergem împreună să ne facem analizele la Witting, unde Dorin avea o şustă şiputea grăbi lucrurile. Când s-a terminat concertul...Dorin trase halatul de casă peste pijama şi se opri în faţa oglinzii,trecându-şi degetele prin păr. Daniela se întinse somnoroasă:— Nu ne culcăm? Mâine avem o zi încărcată.
— Cobor numai o secundă, să văd dacă nu am ceva la cutia poştală.Când am venit de la serviciu, am uitat...— Dacă nu ţi-e lene, râse Daniela, du-te. Eu n-aş coborî din pat pen-tru nimic în lume!Se întorsese cu un plic în mână, desfigurat, dând senzaţia că întreaga lui făptură a arde, că-i gata să se prăbuşească:— E de la Paşapoarte. Mi-au admis plecarea.Daniela suferi mult. Se ataşase de Dorin, îl iubea din toată inima,edificase perspective, se obişnuise cu gândul că face parte definitiv dinviaţa ei şi că, în general, a reuşit în sfârşit să se aranjeze, că s-a orientatpe pârtia cea bună. Mai gravă însă era credinţa că, o dată cu Dorin, pier-duse unica şi ultima şansă de a fi fericită, iar ghinionul, bine cunoscutulei ghinion, ieşea deja din sfera umoristicului, urmărind-o cu fidelitate;dovedit şi răzdovedit, se constituia în dominanta existenţei sale.În acele zile, bilanţul i se părea dezastruos. Împlinise treizeci şi unude ani, contemporanii ei se cazaseră toţi, rămăseseră liberi doar puştiisub douăzeci şi cinci, şi primea din ce în ce mai des oferte de"clandestinitate" din partea moşilor de patruzeci cu burticică, nevastă şicopii. În rest, sărăcia cea de toate zilele, groaza însoţind fiecareschimbare de anotimp care presupune obligatoriu şi cea avestimentaţiei, mai cu seamă acum, în prag de primăvară — "scoţipaltonul şi ce te faci, că se vede totul?" — , mai avea în faţă un an întregde facultate, urma repartiţia... De aici încolo nici nu îndrăznea să segândească! Cu palmaresul ei de restanţe, repetenţii şi note la limită, oaştepta o bomboană de sătuc înfundat în cel colţ de ţară unde nu scoţi"cauciucurile" din picioare tot anul, un WC cu faianţă de brad şi muştegrase, verzi, inevitabila relaţie jalnică, promiscuă, cu agronomul,zootehnicianul sau preşedintele CAP...— A fost o vreme, povestea ulterior Daniela, când mă gândeamserios la sinucidere. Mai mult decât lipsa de soluţie a momentului, măpanica ideea că lucrurile nu se vor schimba niciodată, că suntiremediabil născută sub o constelaţie blestemată; nimeni nu-şi poate îndrepta destinul cu umărul, iar când acesta ţi-e potrivnic, nu-ţi rămânemare lucru de făcut. Mă simţeam condamnată pe nedrept la perpetuănefericire, era în dreptul meu să renunţ la calvar. Mai aveam dinainteaochilor şi soarta maică-mii, doar mizerie şi muncă de condamnată lagalere, o singură pereche de chiloţi buni pentru doctor, un palton maibătrân ca mine şi un caiet gros cu reţete economice şi-mi spuneam că,decât o astfel de viaţă, mai bine mă spânzur în clipa următoare, deprimul pom ieşit în cale.A urmat un an greu. N-ar fi fost mai greu ca alţii, dar starea dedeprimare a Danielei dădea relief şi amplifica necazurile cât de mărunte,care altă dată treceau neobservate. Familia aştepta nerăbdătoare să-şitermine studiile, trăia cu sentimentul nelămurit şi nemărturisit cădiploma universitară a Danielei, ca un soi de talisman magic, le vaschimba cursul existenţei, va aduce în sfârşit soarele şi pe uliţa lor. Dar,până la miracole, diploma presupunea avantaje concrete şi imediate.Dintâi, un suflet mai puţin în grija şi la masa familiei, un ajutor financiarcât de modest. Şi pe urmă, Daniela avea suflet bun, o să-şi tragă şi fraţiidupă ea. Când se înalţă unul în neam, vin umbră şi ceilalţi...De la Dorin primi o singură felicitare de Crăciun. Convenţională,laconică. Era bine şi îi dorea şi ei tot bine. Îi telefonă, în schimb,maică-sa. Exulta şi, de atâta fericire, ziceai că o să plesnească la toate încheieturile. Dorin îşi luase examenele pentru recunoaşterea diplomei de medic, întâlnise o americancă foarte bine situată, se căsătoriseră şise stabiliseră în California.Peste câţiva ani, Daniela avea să-i viziteze, exultând ea de dataaceasta. Altă poveste...Ultimul an de facultate, ultimul examen dintre cele de absolvire. Mai urma, desigur, diploma, dar hopul cel mare aproape că fusese trecut.Danielei nu-i venea să creadă. Pentru prima oară în cariera ei destudentă, era integralistă, în fine, aproape, nu mai conta un examen, şisimţea, ca un fel de premoniţie, că lucrurile sunt pe cale să se îndrepte.Oricum, privea la ce se petrece în jurul ei dintr-o perspectivă mailuminoasă.Un necaz, valabil pentru toţi studenţii, de altfel, interveni chiar înpreziua examenului. Titularul catedrei de "Universală" fusese chemat lao conferinţă la Praga şi îi ţinea locul asistentul lui, Petrescu, figură detristă amintire pentru multe generaţii. Din relatările Danielei, am recunoscut imediat genul. Nu există promoţie, indiferent de profilulfacultăţii, care să nu numere printre dascălii săi şi câte un dobitocsinistru, de obicei incompetent, proletar incult ("blio", "sanviş", "plovăr")cu o excelentă părere despre sine însuşi şi totdeauna sadic. Tipul de examinator care aşteaptă cu sufletul la gură ca studentul s-o încurce, radiază când aceasta se întâmplă şi trânteşte cu satisfacţie perversă.Daniela răspunse modest, de şapte. Un profesor mai pretenţios ar finotat-o cu şase, în nici un caz mai puţin. Bref, Petrescu a trântit-o. La treizeci şi doi de ani, în anul V, la ultimul examen dinaintea celui de diplomă. Deci, la toamnă, din nou studentă. Ce contează!Nu îndrăzni să spună nimic acasă. Nici vorbă de admonestări sausancţiuni, aşa ceva nu se pomenise la ei în familie, dar simţea că pur şisimplu nu poate face faţă cumplitei decepţii, dezamăgirii din privirile lor,suferinţei nearticulate de pe figura de martiră grasă, urâtă şi veşnicsacrifi-cată a mamei. De luni de zile ţeseau nădejdi, sperau, vedeau însfârşit ţărmul, uite-l colea, la un întins de braţ... Daniela se căzni să parăveselă, acuzând în acelaşi timp o oboseală grea, vecină cu surmenajul.Simţea nevoia unei mici vacanţe, şi pe bună dreptate, toată lumea erade acord. Plecă chiar a doua zi dimineaţa la Constanţa, unde aveau neamuri, pe sora domnului Zega şi o verişoară.— ...Sufeream ca un câine, îşi amintea Daniela. De astă dată chiarnu mai vedeam dinaintea ochilor decât beznă, iar perspectiva încă unuian petrecut în facultate mă scotea din minţi. Îmi venea să urlu de durereşi furie şi, deşi obişnuită cu ghinioanele, ăsta din urmă mi se părea deneconceput, cel mai nedrept! Ca şi cum Dumnezeu Însuşi vroia să-şibată joc de mine! Să fii atât de aproape de liman, iar tu să eşuezi, şi încăsingura din peste o sută cincizeci de studenţi! În zilele acelea, dacă l-aşfi întâlnit pe Petrescu, jur pe ce am mai scump că l-aş fi ucis!Petrecea zile întregi plângând şi, pentru că nu îndrăznise săvorbească nici cu mătuşă-sa, aceasta, văzând-o deprimată şi tot cu ochiiroşii, îşi închipuia că suferă din cauza vreunui "derbedeu".
Chagrind'amour...
Informată era doar verişoara Norica, o fătuţă de paisprezeceani, dezgheţată şi sufletistă, care încerca s-o consoleze după puterile ei:— Dacă tot ai făcut facultatea în nouă ani, ce mai contează încă u-nul? Anul viitor o să fie o joacă pentru tine, ştii toată materia, te ducidoar ca să ai prezenţă...O implora să meargă la plajă sau la plimbare, măcar la un film, darDanielei nu-i ardea de nimic. Zăcea, lâncezea, plângea şi dormea. Însemn de solidaritate, nici Norica nu mai ieşea, pendulându-se întrecamera Da-nielei şi grădină.— După vreo săptămână, a reuşit să mă scoată totuşi din casă.Atâta a insistat şi m-a rugat plângând, că până la urmă am cedat. Amtras nişte blugi pe mine, un tricou şi espadrilele, mi-am strâns părul într-o coadă de cal; obrazul — ca vai de lume, umflat de plâns şinemachiat. Arătam înfiorător, nu mă puteam uita în oglindă, dar puţin îmi păsa...Hm, gândeam noi, "fetele", dacă Daniela, care nici în duminicaPaştelui nu-i roză zambilică, spune că arăta înfiorător, înseamnă că eraceva de vise rele!— Am ieşit pe bulevardul Tomis şi am luat-o la deal, spre Mamaia.Nu vedeam nimic în jur, vitrinele — şi aşa căcăcioase pe timpul luiCeauşescu — "treceau" pe lângă mine, nu înregistram nimic dintoaletele străzii. Începuse sezonul, veniseră primii turişti străini,arborând ultimele modele de vară din Vest — se purta în draci galbencanar cu bleumarin, tocurile evazate şi eşarfe cochete înfăşurate pecocuri înalte — dar astea aveam să le descopăr mai târziu, pentru căatunci efectiv nu le vedeam. Ronţăiam maşinal dintr-o pungă defloricele, Norica mă urma ca un căţel, făcând eforturi disperate să mădistreze, îmi făceam socoteala, trăgând cu ochiul la ceas, că plimbareatrebuie să dureze măcar o oră, pentru a motiva ieşirea şi a pretextaoboseală...O maşină "opulentă", Chevrolet, a oprit pe neaşteptate chiar îndreptul lor, la marginea trotuarului. Daniela înregistră, reflex, doi inşi —un şofer de casă mare, în uniformă şi cu şapcă, şi încă unul în spate. Uncap rotund ca o bilă, cu o pereche de ochi iscoditori, coborî geamulportierei, interesându-se în limba franceză:— Scuzaţi-mă, pe unde trebuie s-o luăm ca să ajungem în port?Daniela îl vedea prima oară pe Jules, viitorul ei soţ.— I-am explicat pe unde s-o ia, nu era complicat, dar, tot aşa, meca-nic, fără să-l văd, ca un robot. Nu-mi ardea de nimic, iar de gagicărealăcel mai puţin. Nici n-apucasem să schimbăm două fraze, când, din senin,a oprit lângă noi un echipaj de miliţie. Nu trebuie să vă mai povestesccum stăteau lucrurile cu străinii pe vremea Marelui Bulă, cum vânau"japiţele" care intrau în contact cu ei, ce aveai de tras după o simplăconversaţie cu un "imperialist". Vajnicii noştri paznici ai ordinii ne-au luatde umeri şi ne-au dat brânci s-o cărăm, dacă nu vrem s-o păţim. Amfugit ca din puşcă, doar un conflict cu autorităţile îmi mai lipsea în zileleacelea! În spatele nostru, Jules se "răscula", făcea gură, adică de cesuntem bruscate pentru o simplă informaţie oferită la solicitarea unorturişti cu paşapoarte în regulă, cetăţeni francezi, cazul va ajunge laambasadă etc.După mai puţin de cinci minute, în timp ce goneau spre casă,Daniela nervoasă, în pragul lacrimilor din cauza incidentului, Norica plinăde remuşcări, Chevroletul le ieşi din nou în cale. Jules le invită la o cafea.O dragoste la prima vedere. Un coup de foudre mai clasic nici nu se putea închipui.Era avocat în Lyon, provenind dintr-o familie de comercianţi bogaţi,celibatar la treizeci şi şapte de ani. Cel mai interesant însă, şi amănuntul căpăta semnificaţii speciale pentru Daniela, care vedea aici limpedemâna destinului, era faptul că Jules, structural anti-turist (zigzagurile peharta lumii avea să le facă ulterior, singură), părăsind în acel 197...
Franţa pentru prima oară, decisese, ca prim obiectiv — niciodată nu seva şti de ce —, exact România. După două săptămâni petrecute pe Litoral, veni la Bucureşti, să-i cunoască familia şi s-o ceară de nevastă.După un an de formalităţi complicate, zbucium, nerăbdare şi acatiste la Biserica Sfântul Anton, scrisori înflăcărate şi telefoane zilnice din Lyon, adat Dumnezeu şi s-au căsătorit. Până în ultima clipă, Daniela a tremuratsă nu se întâmple ceva, să nu intervină ceva...... Peste câţiva ani, abătându-mă cu o buclă de la un itinerar care ducea spre sudul Franţei, am vizitat-o la Lyon. Ei, da —les copains! —de data asta, se putea afirma că Daniela o izbise! Casă pricopsită, zi-i palat,slugi stilate, majordom "în dungi", şi asta spune mai mult decât piscină, jeep Grand Cheroquee, casă de vacanţă în Baleare şi alte simboluri,pentru noi, sărăntocii din Est, de opulenţă occidentală. Daniela însăşi seschimbase enorm, prezentând rezultatul pe viu a va să zică baniiconjugaţi cu performanţele industriei de frumuseţe aplicate la subiect.Se filase, izbutind un trup pe care, fără a fi perfect, toate hainele cădeaubine, se făcuse tot ce se putea cu părul lânos — nu-i crescuse o coamăsălbatică à la Brigitte Bardot, dar cel puţin nu mai constituia un defect,trecea neobservat — machiajul inspirat scotea în evidenţă aerul bizantinal trăsăturilor şi, în primul rând, căpătase alura şi acea inconfundabilădezinvoltură a cetăţeanului avut din ţările membre (fondatoare) NATO.În totul, devenise o persoană interesantă, de o urâţenie fascinantă,care putea să intrige şi să ispitească. Pe lângă ea, cu cârpele melefăcute la Arta Modei din Bucureşti, mă simţeam provincială şi şleampătă,ca o contabilă de la IAS Dârloagele...Se simţea, desigur, fericită, dar nu părea copleşită, prăbuşită subpovara norocului; în cele din urmă, viaţa îi dăduse ceea ce merita, nimiculuitor. Bineînţeles, îşi adusese şi familia, îi aranjase cât se poate debine, avea şi o fetiţă de doi ani, iar drăguţul de Jules era nebun dupăamândouă.Am stat trei zile la ea, timp în care nu înceta să mă urmăreascăobsesiv cărămida învelită în jurnal de sub dulapul familiei Zega... La despărţire mi-a spus că preconizează, pentru iarna ce vine, o vizită înRomânia.A venit, într-adevăr, după Anul Nou. Plină de cadouri — fusese dintotdeauna o generoasă, trăind din plin bucuria de a dărui —,triumfătoare şi ameţitor de elegantă. Mi-au luat piuitul mantoul de vizon croit modern, şi nu "clasic, să cadă în picioare şi peste douăzeci de ani"şi poşeta Chanel cu urechi şi cataramă de aur. Noi lucram pe atunci şi duminicile, ne achitam datoriile externe, îi luam pe toţi la tone de oţel pe cap de locuitor şi ne avântam în zbor, pe frig şi întuneric, spre culmile cele mai înalte ale comunismului! Uite o ocazie pe care Daniela o ratase!N-avea prea mult timp la dispoziţie, Bucureştiul constituind doar o escală în drum spre Grecia, aşa că, în dimineaţa următoare sosirii ei, s-adus la Universitate. Intenţiona să-şi echivaleze diploma în Franţa şi avea nevoie de anumite acte. Nu era singurul motiv şi am rugat-o să mă lases-o însoţesc. Pentru nimic în lume nu vroiam să scap momentul! Un moment unic!La secretariat, problema s-a rezolvat — ici, un Kent, dincolo, un parfumel, o şocolată — dând din palme. Inutil să amintesc că apariţia eia făcut senzaţie, era dezbrăcată, scotocită, evaluată din priviri. Mareareîntâlnire, însă, abia urma — motiv pentru care o şi însoţisem — şi ne-am îndreptat spre cabinetul lui Petrescu.Doamne, cum mai seamănă unii "umanoizi" între ei! Avusesem în facultate un imbecil de lector la Drept Internaţional, tot aşa, spaimalumii, buricul pământului, care — pretindeau studenţii — "avea o plăcere în trup" să radă la examene: în inventarul lui figurau mai mulţirestanţieri şi repetenţi decât duminici! Ăsta din faţa noastră îi era frategeamăn. Aceiaşi ochi mici, răutăcioşi şi plini de neîncredere, aceeaşiexpresie silnică de parcă ar fi avut sub nas un cotlet de pisică, acelaşiglas de scapete, aceleaşi haine mototolite de individ care şi-a petrecutnoaptea într-un compartiment de clasa a 2-a.Am trecut în plan secund, pregătindu-mă pentru un spectacol dezile mari.La intrarea noastră, Petrescu a înălţat o privire subţiată. Aprioric,deranjat. A recunoscut-o pe Daniela, dar fără nici o surpriză. Pariez că nu-i observase "ambalajul", care făcea cât salariul lui pe o viaţă.Bineînţeles că nu s-a ridicat, şi-a săltat doar sprâncenele:— Tovarăşa Zega?— Se poate spune şi aşa, a surâs Daniela.— În ce problemă?— Nici una. Am venit doar să vă mulţumesc. Ţineţi minte? M-aţi lăsat repetentă în anul V, ultimul examen înainte de absolvire...Petrescu îşi încreţi buzele şi abordă un ton superior:— Nu mi-am făcut decât datoria. Dacă...— Dumnezeule! exclamă mieros Daniela, dar nu vă reproşez nimic.Am venit doar să vă mulţumesc că aţi făcut-o. Datorită dumneavoastră, în loc să-l predau azi pe T. Neculuţă, poetul cizmar, în fundul Deltei, la Murighiol...De ce Murighiol, mi-a explicat-o ulterior. La repartiţie, postul de profesor în respectivul sat de pescari rămăsese singurul neocupat. Îi aparţinea de drept Danielei, studenta cu rezultatele cele mai slabe.— ... aşa cum s-ar fi întâmplat dacă terminam normal, o dată cu colegii mei, azi sunt căsătorită, stabilită în Franţa şi mă simt cât se poate de bine. Am venit doar să-mi exprim recunoştinţa că m-aţi trântit. Aţi schimbat întreg cursul existenţei mele.Nu-l slăbeam din ochi şi, pe cuvânt, am avut ce vedea. După o clipă de surpriză, s-a transfigurat şi a sărit în picioare, cu mâna întinsă spre Daniela:— Tovarăşă Zega! Nici nu ştiţi ce bucurie mi-aţi făcut! Sunteţi primul student, mă rog, studentă, din cariera mea, care m-a înţeles şi vine să-mi mulţumească. N-am trăit degeaba, mai există recunoştinţă pe lumea asta!Şi, jur, avea lacrimi în ochi! Daniela m-a privit consternată. Uite cărui soi de dobitoc îi datora totul! Căci, dacă n-ar fi picat-o la examen,ea nu pleca la mare, dacă n-ar fi plecat la mare, nu l-ar mai fi cunoscutpe Jules, dacă nu l-ar fi cunoscut pe Jules, poate că ar fi şters la fund,acum, un cârd de pui de lipoveni cu ochi albaştri şi murdari de dude...Dacă, dacă, dacă... Am luat-o pe Edgar Quinet şi am intrat direct la Capşa ca să discutăm, la un Cinzano, cum e mai bine: să ai de-a face cu ticăloşi sau cu cretini?— Habar n-am, a conchis Daniela, şi nici nu cred că are importanţă.În ce mă priveşte, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi — la scos pe Petrescu în cale. Îmi pare rău că nu l-am invitat să ia masa cu noi.Pe urmă, am discutat ce toalete să-şi ia cu ea la Atena.

Rodica Ojog Brasoveanu