Supa de pui pentru suflet..
Cel puţin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume.
Nu înseamnă că vrea mâncare sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui este cu totul aparte. Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; dacă nu, va sta acolo privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. O dată ce s-a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe spate, să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motanel cuminte este el. Apoi turaţia motorul lui aflat la relanti creşte; se foieşte şi se până când îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de sub control şi se transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii mari plini de adoraţie, şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă şi molcomă, de încredere absolută. După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că nu te mişti, atunci se hotărăşte să tragă un pui de somn. Dar tot atât de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui. Se simte bine în ambele cazuri. Fiica noastră spune mai pe scurt: „Negruţ are nevoie să toarcă“. In gospodăria noastră, el nu este singura care are nevoie de acest lucru: şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de varstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să îmbrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci Pentru că aşa sunt ei. Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. însă, daca ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil oriunde, cel puţin o şedinţă de tors pe zi.
Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă. Fred T. Wilhelms BOPSY Tânăra mamă de 26 de ani îşi privea fiul care murea, suferind de leucemie în ultimă fază. Deşi inima ei era plină de durere, ea avea o putere mare. Ca orice părinte, îşi dorea ca fiul ei să crească mare şi să-şi îndeplinească toate visele. Acum, acest lucru nu mai era posibil. Leucemia fusese mai tare. Şi totuşi vroia ca visele băieţelului ei să se adeverească. Luă mâna micuţului şi îl întrebă, „Bopsy, te-ai gândit vreodată ce vrei să te faci când o să te faci mare? Ai visat vreodată ce se va întâmpla cu viaţa ta?“. „Mami, tot timpul mi-am dorit să mă fac pompier când o să cresc“. Mama îi zâmbi şi îi spuse, „Haide să vedem dacă dorinţa ta se poate îndeplini“. în aceeaşi zi, ea s-a dus la departamentul local de pompieri din Phoenix, Arizona, unde l-a întâlnit pe Bob care avea o inimă mare cât Phoenix-ul. Ea îi povesti despre ultima dorinţă a fiului ei şi îl întrebă dacă s-ar putea să-l plimbe cu maşina de pompieri pe puştiul ei de şase ani. Bob i-a răspuns, „Uite, putem face mai mult de atât. Pregăteşte-1 pe fiul tău până la şapte, miercuri dimineaţă, şi îl vom face pompier onorific pentru întreaga zi. Poate să vină la staţie, pe la şapte, să mănânce cu noi, să meargă cu noi la toate apelurile... Şi, dacă ne dai şi măsura lui, îi vom face o uniformă adevărată, cu o tască adevărată, nu una de jucărie, cu emblema noastră pe frunte, cu vestă galbenă ca a noastră şi cu cizme de cauciuc. Toate se fabrică aici în Phoenix, aşa că o să le putem avea repede“. Trei zile mai târziu, Bob Pompierul îl luă pe Bopsy, îl îmbrăcă în uniforma de pompier şi îl escortă din patul de spital până la maşina de pompier care îl aştepta. Bopsy se urcă în spatele maşinii şi stătu acolo până la staţie. Era în al nouălea cer. Urmară trei apeluri în ziua aceea şi Bopsy merse cu brigada de fiecare dată. Merse cu maşini diferite de pompieri, cu maşina paramedicilor şi chiar cu cea a pompierului şef. A fost de asemenea filmat pentru jurnalul de ştiri al televiziunii locale. Realizarea visului său, precum şi faptul că a fost înconjurat de atâta dragoste şi atenţie, l-au ajutat pe Bopsy să trăiască trei luni mai mult decât prognozaseră medicii. într-o seară, când toate semnele vitale părură să scadă dramatic, sora şefă, care credea în conceptul Hospice că nimeni n-ar trebui să moară singur, se hotărî să-i cheme familia la spital. Apoi, îşi aduse aminte de ziua pe care Bopsy şi-a petrecut-o ca pompier, aşa că îl sună şi pe pompierul şef şi îl întrebă dacă n-ar fi posibil să-i trimită pe cineva în uniformă care să stea cu Bopsy până ce acesta va trece pragul lumii de dincolo. Şeful răspunse: „Putem face mai mult decât atât. Vom fi acolo în cinci minute. Dar vrei, te rog, să-mi faci o favoare? Când vei auzi sirenele urlând şi vei vedea luminile girofarurilor, anunţi tu prin sistemul vostru de comunicare că nu este nici un incendiu? Spune-le doar că brigada de pompieri a venit să-şi ia la revedere de la unul dintre cei mai minunaţi colegi pe care l-au avut. Şi vrei să deschizi fereastra de la camera lui? Mulţumim“.
Cinci minute mai târziu la spital sosi o maşină de pompieri cu scară, ridică scara până la etajul trei al clădirii, acolo unde era salonul lui Bopsy, şi 14 pompieri şi două pompieriţe urcară pe ea până în camera lui. Cu permisiunea mamei lui, l-au îmbrăţişat, s-au ţinut în braţe şi i-au spus ce mult îl iubesc. Cu ultima răsuflare, Bopsy şi-a ridicat ochii către şeful Pompierilor şi i-a zis, „Şefule, acum sunt un pompier adevărat, nu-i aşa?“. „Da, Bopsy, eşti“, răspunse acesta. După aceste cuvinte, Bopsy a zâmbit şi a închis ochii pentru ultima oară.
Jack Canfîeld şi Mark V. Hansen
